PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Despăgubiri de război Text postat de Sergiu Somesan Despăgubiri de război Există mai multe minuni în lume decât purici în blana unui câine – Lao Ţing – învăţat chinez din secolul II B.C. Încă din prima zi de lucru a Evei, noua mea secretară, am văzut acest afiş aşezat de ea la vedere chiar deasupra siglei firmei. „Există mai multe minuni în lume decât purici în blana unui câine – Lao Ţing – învăţat chinez din secolul III.” Era realizat din litere care imitau caracterele chinezeşti pe ceea ce părea a fi o hârtie de mătase şi era suficient de bine realizat încât să se potrivească în orice decor. Nu mai auzisem până atunci nici de Lao Ţing şi nici de butada lui dar am hotărât să nu întreb nimic; cel puţin nu atâta vreme cât exista Google! Aşa cum mi s-a părut normal am întrebat-o cum se descurcă în prima zi de muncă. Aveam o mică firmă care se ocupa cu creşterea şi comercializarea plantelor exotice. Criza mă afectase destul de puţin pentru că cei care făceau parte din comunitatea amatorilor de rarităţi botanice formau un fel de casta închisă care nu prea ducea lipsă de bani. E drept că şi eu încercam să îmi păstrez reputaţia intactă, lucru foarte important într-o astfel de afacere. Uneori am dat exemplare superbe în pierdere numai pentru a-mi păstra un client sau pentru a-mi face puţină reclamă. Pozele superbe ale exemplarelor vândute de mine erau peste tot pe net şi în revistele de specialitate iar comenzile curgeau una după alta. Pentru specimene mai deosebite făceam o listă de aşteptare care se lungea de la un an la altul dar până la urmă nu lăsam nici un client nesatisfăcut. De fapt treaba secretarei chiar asta era: să actualizeze lista de aşteptare şi dacă nu puteam creşte chiar noi planta solicitată să ia legătura cu furnizorii noştri şi să urgenteze comenzile. Plus alte câteva lucrări mărunte de secretariat pentru că aşa cum am mai spus firma era destul de mică. Eva mi-a răspuns că se descurcă foarte bine şi chiar când să plec a sunat telefonul astfel că am asistat la o discuţie care m-a cam pus pe gânduri. Cel care sunase era Max Resler, un evreu afurisit care conducea o firmă aproape concurentă. Spun aproape, pentru că el comercializa plante de toate felurile nu doar din cele exotice, dar în cantităţi care sfidau bunul simţ. Rar de tot se ivea pe lista lui vreo plantă de care să am nevoie şi chiar şi în acest caz evitam să iau legătura cu el de frică să nu îmi scape vreo informaţie crucială. Avea un talent aparte de a mă trage de limbă lucru care mă înfuria îngrozitor mai ales după ce îmi scăpa fără să vreau vreun nume sau altă relaţie importantă. Din acest motiv doamna Lidia, fosta mea secretară m-a sfătuit de nenumărate ori ca pe cât posibil să ţin legătura cu el numai prin email ca să nu mă mai dau de gol. Aşa că în ultimul timp am evitat să apelez la firma lui pentru că era genul de comerciant care ar fi fost în stare să vândă frigidere eschimoşilor. Întotdeauna după câte o discuţie cu el mă trezeam că am cumpărat mai mult, mai scump şi cu totul altceva decât aveam nevoie. Chiar înainte de a se pensiona doamna Lidia, am aflat că Resler primise un transport de irişi africani din care aş fi avut nevoie de câteva zeci de bucăţi pentru un club privat ai cărui membrii apreciau în mod deosebit asemănarea dintre petalele irisului şi capul unui leu. Tocmai în ideea de a evita o discuţie directă cu el am preferat să îi trimit un email apoi, cum nu mi-a răspuns nimeni la el, am uitat de toată afacerea. Se vede treaba că asta îl sâcâia pe Max, dovadă telefonul de acum. Aş fi vrut să-i spun fetei să întrerupă legătura cât să-i spun ceva despre firea dificilă a interlocutorului dar Eva deja răsfoia fişele doamnei Lidia. Eva asculta preocupată în timp ce parcurgea în viteză fişa arţăgosului interlocutor apoi răspunse: — Dar nici vorbă să vă neglijăm domnule Resler! Cum am putea să ne permitem aşa ceva tocmai cu dumneavoastră care sunteţi unul dintre cei mai importanţi furnizori ai noştri. Singura încurcătură este că doamna Lidia s-a pensionat şi că a fost nevoită să plece urgent pentru a-şi rezolva o problemă de sănătate aşa că nu am avut foarte mult timp să mă pun la punct cu toate problemele. Îmi cer mii de scuze pentru asta. Şi cu ocazia asta permiteţi-mi să mă şi prezint: mă numesc Eva Walsh şi voi fi de azi înainte legătura dumneavoastră cu firma „Superb Flowers”. Ascultă câteva clipe în receptor apoi îmi zâmbi şi îşi puse delicat un deget pe buze ca să îmi facă semn să tac şi pe urmă răspunse: — Îmi pare rău domnule Resler dar şeful a plecat acum câteva minute să vadă unul din magazinele din oraş. Dar sunt sigură că acelaşi lucru vi l-ar fi spus şi el. Avem în continuare nevoie de irişi dar la preţul obişnuit. Şi mă gândesc că poate că nu ar strica ca pentru a pune sub bune auspicii începutul colaborării noastră să îmi oferiţi o mică reducere ca să mă pot lăuda şi eu cu ceva în faţa patronului. Făcu o mică grimasă auzind răspunsul lui Resler apoi îşi compuse cel mai fermecător zâmbet ce mi-a fost dat să îl văd şi spuse dulce: — Sunt sigură că şeful meu ar aprecia o reducere de 2% dar eu aş propune mai degrabă 25% şi să vă cumpăram tot stocul de irişi africani. Nu uitaţi că se apropie sărbătoarea Şavuot şi orice act de bunăvoinţă va fi bine văzut în ochii Domnului. S-a făcut că nu vede cum m-am apucat cu mâinile de cap şi zâmbi mai departe telefonului susurând: — Foarte bine domnule Resler! Aşa rămâne atunci: vă cumpărăm toţi cei patru sute de irişi africani cu o reducere de 20%. A fost o plăcere să facem afaceri cu dumneavoastră. Puse receptorul în furcă şi se întoarse cu acelaşi zâmbet strălucitor spre mine spunând: — Ştiu ce vreţi să spuneţi domnule Adams: clubul „ Lion Gates” nu a cumpărat niciodată mai mult de cincizeci de irişi africani o dată: am văzut în fişă. Dar asta numai pentru că nu li s-a explicat că ar fi mult mai elegant ca pe fiecare masă să fie patru irişi africani şi nu doar unul, în aşa fel încât fiecare client să privească drept în faţă imaginea leului formată în mod atât de minunat de petalele irisului. Am putea să le livrăm irişii în ghivece cu motive africane şi astfel am putea dubla preţul de livrare fără nici o problemă. Am dat să spun ceva dar Eva mai avea ceva de adăugat: — Am văzut că mai există cel puţin trei cluburi şi cinci restaurante în oraş care au cuvântul „leu” în componenţa numelui. Dacă li s-ar explica în mod discret că cel mai select club din oraş a găsit de cuviinţă să îşi împrospăteze şi să înnobileze estetica interioară prin folosirea irişilor africani sunt sigură că ar cumpăra bucuroşi diferenţa care ne-ar rămâne. Am rămas cu gura uşor căscată: am privit afişul apoi iar pe Eva şi tot ce am putut spune a fost: — Sunt sigur că dumneata eşti una din minunile lumii de care vorbeşte Lao Ţing şi nicidecum unul din animalele acelea mici care populează blana câinilor. A zâmbit la modul meu complicat prin care i-am adus primul meu compliment şi am dat să plec dar m-am oprit în uşă ros de curiozitate şi am întrebat: — În familia dumitale există cumva evrei? Mi s-a părut că l-ai atins pe Resler chiar unde îl doare. Este un evreu destul de religios ca să ţină cu sfinţenie toate sărbătorile religiei lui. — Sunt irlandeză domnule Adams, născută în Irlanda dar venită de mic copil cu părinţii în State. Cât despre domnul Resler am citit în fişele doamnei Lidia cam tot ce aveam nevoie ca să pot purta o discuţie convenabilă cu dânsul. Iar bunicul meu din partea tatălui mi-a spus chiar înainte de a pleca spre America: „copila mea dacă vei nimeri vreodată la masă cu pisicile nu uita să miauni la fel ca ele; dacă vei ajunge însă în cuşca câinilor tot ce îţi rămâne de făcut este să latri.” — Şi dacă vei ajunge la o florărie nu ţi-a spus ce trebuie să faci? A ridicat din umeri şi a spus în timp ce aranja înapoi în biblioraft fişele doamnei Lidia: — Asta nu mai trebuie să îmi spună nimeni pentru că văd şi singură: într-o florărie va trebui să fiu ca un iris. Dar nu unul african ci un iris irlandez albastru. Nu-i aşa? Odată cu întrebarea a ridicat spre mine doi ochi atât de albaştri încât păreau într-adevăr doi irişi irlandezi desprinşi parcă din rafturile cu flori. Am dat doar din cap şi am ieşit afară cuprins de sentimente amestecate. Pe doamna Lidia pe care o moştenisem de la tatăl meu împreună cu afacerea nu era nevoie să o întreb nimic şi adevărul este că nici ea nu mă întreba aproape niciodată nimic. Era o secretară bună, corectă şi eficientă dar niciodată nu avea nici o iniţiativă ba dimpotrivă părea de-a dreptul reticentă la schimbări şi la tot ce nu se încadra într-un anumit tipar pe care ea îl cunoştea bine. Să fie oare numai vârsta de vină? Doamna Lidia se apropia de şaizeci de ani atunci când am preluat eu firma pe când Eva părea să aibă douăzeci cel mult douăzeci şi doi de ani. Singura dată când mi s-a părut că doamna Lidia a depăşit puţin barierele pe care singură şi le stabilise a fost atunci când a plecat. Tocmai terminase instruirea noii secretare şi după ce a terminat a trecut pe la mine pe la birou să îşi ia rămas bun. I-am urat toate cele bune şi la final am întrebat-o dacă crede că Eva se va descurca. — Se va descurca, se va descurca, m-a liniştit doamna Lidia zâmbind. Se va descurca atât de bine încât înainte să vă daţi seama firma „Superb Flowers” se va numi „Superb Flowers - Adams şi fiii”. A ieşit zâmbind înainte să apuc să o rog să îmi explice ce a vrut să spună. Doar nu eram nici măcar căsătorit aşa că de unde fii? Sau îşi imagina cumva că Eva o să încerce să mă seducă? Va trebui să stau cu ochii pe ea mi-am spus eu şi amintindu-mi de formele ei apetisante mi-am spus ca asta nici nu ar trebui să fie aşa de greu. Apoi mi-am spus că de fapt nu asta am vrut să spun şi tot contrazicându-mă singur pe tema asta am ajuns la hala de ambalare unde mă aştepta a doua surpriză pe ziua de azi. Marko, băiatul angajat recent de mine, împacheta atent sub supravegherea lui Tom, un transport urgent de cactuşi aurii. Mâinile lui Marko se mişcau uşor şi rând pe rând ghivecele cu cactuşi îşi găseau locul între bucăţile de polistiren pregătite din timp. Deşi pare floare la ureche ambalatul cactuşilor este una din cele mai dificile operaţii şi în cazul cactuşilor aurii cu atât mai mult. Toată frumuseţea lor rezidă tocmai în spinii aurii lungi de câţiva centimetri şi care trebuie să ajungă intacţi la clienţi. Aveam forme de polistiren care se îmbinau perfect peste ghiveci şi meţinând astfel cactusul relativ nemişcat în timpul transportului. Dar nu era nici pe departe aşa de uşor cum pare să te fereşti de acele subţiri şi elastice ale cactusului care parcă îţi urmăreau mâinile cu îndemânare de pisic jucăuş. Asta pentru că la fel ca orice cactuşi din genul Haageocereus, cactuşii aurii aveau sub rândul principal de spini încă un rând mai scurt şi mai periculos. Şi totuşi Marko părea că se descurcă fără să se înţepe după numai câteva ore de practică. Urmărindu-i de la depărtare mâinile care i se mişcau cu agilitate aveai impresia că şi-a petrecut toată viaţa numai printre cactuşi şi flori. În timp ce mă apropiam Tom îmi făcu semnul victoriei peste umărul băiatului. Se pare că bătrânul Tom, destul de morocănos de felul lui găsise în sfârşit pe cineva de care era mulţumit. Atât Eva cât şi Marko au apărut în viaţa mea acum câteva zile în mod aproape miraculos. Eram în oraş în drum spre unul din magazine când s-a pornit brusc o ploaie torenţială. Amintindu-mi că magazinul avea cinci tarabe stradale pe care îşi expunea florile am grăbit pasul cu gândul să le ajut pe cele două vânzătoare să ducă ghivecele în magazin. Până să ajung, ele două, ajutate de Eva şi Marko au reuşit să ducă toate florile la adăpost. Când am intrat am văzut că una din vânzătoare, recunoscătoare, le arăta celor doi magazinul iar cealaltă s-a apropiat discret de mine şi m-a întrebat dacă ar putea să le dea ceva din magazin drept răsplată pentru că fără ajutorul lor o mulţime de flori ar fi fost total compromise. I-am privit pe cei doi cum ascultau explicaţiile vânzătoarei şi cum atingeau cu delicateţe florile. „Oameni ăştia chiar iubesc florile” mi-am spus şi m-am hotărât să le ofer ceva mai mult decât o floare sau un buchet drept cadou. Din vorbă în vorbă am aflat că amândoi erau în căutarea unui loc de muncă astfel că i-am luat cu mine la firmă şi pe Marko l-am prezentat lui Tom, iar pe Eva, doamnei Lidia. Tom de multă vreme se plângea că nu mai face faţă volumului tot mai mare de muncă iar despre secretară ştiam de câteva luni că va trebui să îi găsesc înlocuitoare, dar tot amânam cu speranţa că problema se va rezolva de la sine. Nu îmi venea să cred ce noroc avusesem şi mulţumit de mine însumi am intrat în biroul meu şi am pornit calculatorul. Mai aveam câteva mici probleme de lămurit pentru ca mulţumirea mea să fie deplină. Despre Lao Ţing nu am aflat nimic. Google nu ştia mare lucru sau poate că era mână în mână cu Eva şi nu voia să îmi spună. Cunoştea doua sute şi ceva de milioane de Lao dar numai o mie de Ţing dar despre Lao Ţing nimic. Aici era o mică enigmă pe care eram hotărât să o rezolv, chiar dacă simţeam că era lipsită de importanţă. Oricum pentru prima dată de la preluarea firmei simţeam că mă puteam relaxa deşi motivele nu îmi erau foarte clare. Poate că fusesem şi eu molipsit de energia tinerei secretare sau pur şi simplu eram mulţumit de felul cum decurgeau lucrurile. Şi aşa, fără să bag aproape de seamă zilele au început să se scurgă una după alta, profitul ajungând şi el pe o pantă ascendentă lucru care mi-a permis să mai angajez doi oameni, să repar şi să modernizez vechea seră, să înfiinţez un mic atelier de ceramică unde confecţionam ghivece personalizate. Era încă o idee strălucită a Evei pe lângă multe altele pe care le punea una după alta în aplicare cu o energie pe care uneori o invidiam. Marko avea ceva probleme cu serviciul de imigrare pentru că nu numai că vorbea extrem de puţin engleza dar când îl întrebai cum a ajuns în America se cufunda într-o tăcere posacă. Tot Eva a fost cea care a scos cu greu adevărul de la el: era croat şi toată familia lui fusese masacrată de sârbi pe stadionul din Vukovar în anul 1991. El a scăpat ca prin minune pentru că mama lui căzuse peste el şi l-a adăpostit cu trupul ei de gloanţele ucigaşe. A stat acolo până noaptea târziu şi când a ieşit a fost salvat de un sârb bătrân care a aranjat după câţiva ani ca el să ajungă în State. Îmi explicam acum de ce tresărea la zgomote puternice şi uneori se oprea din treabă şi rămânea cu ochii pierduţi în depărtare. M-am bucurat că soarta l-a scos în calea mea şi când am aflat că nu are unde să doarmă am făcut rost de o canapea şi l-am lăsat să doarmă în cămăruţa de la capătul serelor. Eva s-a ocupat de actele lui şi mi-a promis că în cel mult un an îl face cetăţean american cu drepturi depline. Într-una din zile a venit la mine în birou şi mi-a arătat un CD. — E cu muzică croată, l-am cumpărat pentru Marko, dar aş vrea să îl ascultaţi şi dumneavoastră. Era o muzică ritmată în care spunea Eva se putea recunoaşte toată resemnarea şi în acelaşi timp speranţa popoarelor slave. Era vorba în ele despre dragoste, despărţire, jale, dor, depărtări, trădări şi ochi negri care nu se pot uita. Fără să înţeleg nici un cuvânt, furat numai de linia melodică după câteva minute m-am trezit cu ochii în lacrimi. — Nu trebuie să vă fie ruşine, a spus Eva văzând că încerc să mă şterg pe furiş. Aşa am păţit şi eu când am ascultat prima dată cântecele. „ Da, dar tu eşti fată, ai voie să plângi când vrei” aş fi vrut eu să spun, dar în loc de asta am rugat-o să îmi cumpere şi mie un CD cu muzică croată. Când să plece i-am spus: — Ştii ce nu înţeleg? Cum este posibil ca cineva să vrea să omoare oameni care iubesc şi cântă o asemenea muzică? Eva m-a privit lung cu ochii ei albaştri ca doi irişi irlandezi apoi mi-a răspuns: — La fel de bine cum oamenii care iubesc o astfel de muzică pot ucide şi ei la rândul lor. După numai patru ani croaţii au masacrat civili sârbi care se refugiau din calea războiului pe şoseaua din Petrovac. Căruţele erau pline cu bătrâni şi copii care au plătit cu viaţa pentru masacrele pe care nu ei le comiseseră. Toţi de pe această şosea au fost bombardaţi ore întregi de aviaţia croată. Făcu o pauză cu ochii în zare gândindu-se poate la Irlanda ei natală apoi continuă: — Războiul, indiferent de cauza pentru care e purtat, e prostia maximă şi ultimă a speciei umane. Am ridicat din umeri: — Se pare că asta este o caracteristică specifică speciei umane aşa că nu prea avem ce face. Eva avea însă altă părere aşa că scutură cu îndărătnicie din cap: — De câte ori guvernanţii nu mai găsesc soluţii la problemele curente decretează starea marţială şi strigă “Aux armes, citoyens!”. Bunicul meu a fost primul care m-a încurajat să vin în America spunând că aici cetăţenii sunt mai mulţi şi în cazul în care va răsuna chemarea există şansa să îmi vină rândul mai târziu. Deci politicienii sunt de vină… dacă ar dispărea ei sunt sigură că ar dispărea şi războaiele. Am privit-o cum strângea înflăcărată din pumnii mici şi mă privea cu ochi scânteietori şi mi-a părut rău să o aduc cu picioarele pe pământ: — Eva, dragă, noi vindem flori nu eradicăm politicieni. Şi chiar dacă am găsi cum să-i stârpim pe cei de acum ca pe păduchii de trandafiri sunt sigur că în numai câţiva ani ar apărea alţii. Întotdeauna se vor găsi unii care să se aşeze în fruntea noastră spunând că ei se pricep cel mai bine să ne conducă, iar când vor da de greu şi ei la rândul lor vor striga “Aux armes, citoyens!”. Eva zâmbi şi spuse: — Aveţi perfectă dreptate, ca de obicei…Deci armele trebuie eradicate nu politicienii. Am să mă gândesc la asta. A plecat cu CD-ul cu muzică pentru Marko făcându-mă să zâmbesc uşor în urma ei deşi poate că nu ar fi trebuit să o fac. În scurtul timp de când o cunoşteam încă nu avusese nici o idee pe care până la urmă să nu o pună în aplicare. Dar nici chiar pe Eva nu o vedeam în stare să scape lumea de politicieni. Sau de arme. * Au trecut câteva zile şi am uitat cu totul de mica noastră discuţie prins cum eram de rutina zilnică. Tocmai împachetam împreună cu Tom şi Marko un lot delicat de orhidee când dinspre oficiu şi-a făcut apariţia Eva fluturând agitată în mână o foaie de hârtie: — Şefu’ v-am printat un email pe care cred că ar trebui să îl vedeţi urgent. Mi-am dat seama de gravitatea problemei încă de la primul rând al emailului la care se aştepta un răspuns urgent: era vorba de o comandă de o mie de agave albastre varianta variegata. Livrarea nu era foarte urgentă dar confirmarea comenzii da. Şi un soi de rara avis în afacerea mea: se oferea plata întregii comenzi în avans. I-am zâmbit Evei şi i-am spus: — Confirmă comanda… — Şefu’, nu avem decât trei agave albastre pe stoc. Nu aveam nevoie să consult fişele de inventar ca să ştiu câte exemplare de agave albastre avem aşa că am continuat: — Confirmă comanda şi pe urmă încalecă telefonul şi nu te opreşti până nu mai obţii încă 997 de exemplare de agave albastre varianta variegata. Încercă mai întâi la Resler. M-a privit şi a oftat dar cum mai făcuse şi altădată aşa ceva nu mă îndoiam că va reuşi să se descurce. După ce a plecat am început să ambalez cu Tom şi Marko orhideele dar gândul îmi stătea numai la comanda de agave albastre. Din câte ştiam agava albastră, mai ales varianta vărgată deşi o adevărată minunăţie în sine nu era foarte căutată în special datorită costului destul de piperat şi la urma urmei nu se deosebea decât prin culoare de surata ei banală şi verde. Încă mă mai gândeam la ciudăţenia acestei comenzi când am văzut-o iar pe Eva. Avea încă un print în mână şi în ochi o uşoară nelinişte: Mi-a întins foaia şi mi-a spus: — Am confirmat comanda şi în câteva minute au transferat toată suma. Dar emailul acesta îmi pare ciudat… Am coborât ochii pe foaia de hârtie şi am citit că o condiţie specială a comenzii este ca plantele să fie ambalate în timpul transportului în hârtie de ambalaj curată şi fără înscrisuri pe ea. Se solicita în mod expres ca plantele să nu fie ambalate în ziare pentru că se puteau încărca negativ de la ştirile din paginile lor. Am privit în ochii albaştri ai Evei şi mi-am adus aminte ce mi-a spus Tom acum câteva zile când am plecat cu el la o bere: toţi angajaţii firmei erau convinşi că între mine şi tânăra secretară este o relaţie destul de strânsă. Poate că nu ar strica să trec la fapte dacă şi aşa toată lumea este convinsă de asta. Cred că o parte din gândul acesta mi s-a citit în ochi pentru că Eva a plecat ochii în jos şi a roşit puţin. Şi-a muşcat buza de jos apoi m-a privit drept în ochi şi mi-a spus: — Şefu… vreţi să ne concentrăm puţin pe emailul acesta? Dar mie mi s-a părut că sună: „şefule hai să rezolvăm naibii problema asta ca să ne putem ocupa pe urmă de noi” Am scuturat din cap ca să îmi revin şi am arătat spre Tom care tocmai închidea lăzile: — Nu am folosit în viaţa mea ziare pentru împachetatul plantelor. Doar carton ondulat de ambalaj şi polistiren expandat. Poţi să confirmi că dorinţa lor este lege pentru noi… A plecat să confirme, dar eu rămăsesem cu gândul la ciudata cerinţă a clientului. De-a lungul timpului de când preluasem firma întâlnisem tot felul de dorinţe care mai de care mai ciudată, dar atâta vreme cât nu încălcau legea şi clientul plătea nu mă împotriveam niciodată. Aşa cum am bănuit în numai trei zile Eva primise confirmarea pentru toate cele 997 de agave albastre care ne lipseau. După numai câteva zile aveam hala de depozitare scânteind în albastru pal de la agavele înşirate peste tot şi pentru că veneau de la o mulţime de furnizori arătau destul de diferit aşa că într-o încercare de uniformizare am început să le transferăm în ghivece produse de noi. Abia am terminat replantarea lor că am mai primit încă un email de la client: eram rugaţi să le mai ţinem încă patruzeci de zile în cele mai bune condiţii pe care le puteam oferi. Clientul urma să plătească acest efort suplimentar dar mai avea încă o cerinţă, de fapt chiar două: era foarte important ca toate ghivecele cu agave să stea împreună la cel mult un metru una de alta şi în tot timpul nopţii să li se pună muzică dintr-o listă care era anexată emailului. Era virată suplimentar o sumă pentru achiziţionarea unei staţii de sonorizare performante şi a boxelor aferente. Pentru a face economie eu şi Tom ajutaţi de Marko am început singuri să instalăm staţia de sonorizare şi să tragem firele la toate boxele din hală în timp ce Eva a plecat în oraş cu lista de piese muzicale. Până am terminat noi de tras firele prin uriaşa încăpere Eva s-a întors şi mi-a întins teancul de CD-uri. — Le-am găsit pe toate de pe listă. Sunt numai marşuri războinice, a subliniat ea apăsat, dar nu am dat importanţă atunci acestui amănunt. Am luat unul din ele la întâmplare şi am început să probez staţia. După numai câteva încercări am reuşit să-i dau de cap şi l-am instruit pe Marko să aibă grijă de ea şi să alimenteze cu CD-uri din când în când peste noapte magazia combinei muzicale. Urma să funcţioneze conform instrucţiunilor primite de la client între ora douăzeci şi două şi şase dimineaţa. Clientul nostru stăpânul nostru, mi-am spus eu şi chiar dacă îmi blocasem hala de ambalare pentru patruzeci de zile mă bucuram că temperatura exterioară era acceptabilă aşa că nu trebuia să mai cheltuim şi cu încălzitul ei. Deşi aveam impresia, după cum decurseseră lucrurile până acum, că asta nu ar fi fost o problemă pentru ciudatul nostru client. Se pare că voia foarte mult agavele astea. Cum agavele, fie ele şi albastre nu erau plante pretenţioase, le-am lăsat aproape în totalitate în grija lui Marko, deşi Tom îşi făcea o datorie din a trece de câteva ori prin hală pentru a verifica starea lor. Totul s-a desfăşurat fără probleme şi când au trecut cele patruzeci de zile am început ambalarea lor şi în numai trei zile am reuşit să le pregătim pe toate pentru transport apoi le-am expediat la adresa indicată. Au ajuns a doua zi şi clientul ne-a confirmat că au ajuns în perfectă stare. Vreo cinci au ajuns puţin deteriorate dar se încadrau în pierderile prevăzute în contract aşa că am primit mulţumirile obişnuite, am închis dosarul şi ne-am văzut mai departe de treabă deşi parcă aveam în sinea mea aşa o uşoară reţinere la modul în care se desfăşurase această ciudată afacere. Problemele au apărut la mai puţin de o lună după ce livrasem uriaşele ghivecele cu agave. Ca de obicei printr-un email printat şi adus de Eva. Mi-am dat seama că ceva nu era în regulă după modul ferit în care mi l-a înmânat, mai ales că în ultima vreme rezolva probleme curente ale firmei aproape fără să mă mai consulte. Tocmai îi ajutasem pe băieţii de la ambalare, eram încălzit iar transpiraţia îmi intrase în ochi aşa că ne-am tras la o parte şi am rugat-o să îmi facă un scurt rezumat. — Probleme şefule, mi-a spus ea scurt. Clientul cu agavele are o reclamaţie şi vrea să vină până aici să ne expună problema direct poate vom găsi o cale amiabilă de rezolvare. A propus mâine la ora zece. E bine aşa? Pot să îi confirm ziua şi ora? Nu prea aveam de ales aşa că i-am spus că totul era în regulă şi m-am întors lângă băieţi din hală. În ultimul timp pusesem câteva kilograme aşa că ori de cate ori se ivea ocazia dădeam o mână de ajutor simţind că ambalatul şi ridicatul ghivecelor mă ajutau mai mult decât orele de la sală. A doua zi, fix la ora zece în parcarea firmei a apărut un microbuz cu geamurile mate din care a coborât un şofer îmbrăcat la patru ace. S-a apropiat de noi şi după ce s-a prezentat a spus: - Şeful meu suferă de o formă rară de astm bronşic aşa că trebuie să rămână mereu într-o atmosferă controlată. Dacă nu vă deranjează ar prefera să discutaţi amănuntele în maşină. Am privit-o pe Eva care a dat din umeri şi am urcat amândoi prin uşa laterală a microbuzului. Înăuntru era semiîntuneric şi un uşor miros sulfuros. — Eu nu urc acolo, ne-a anunţat şoferul şi a trântit uşa în urma noastră. Un timp nu am văzut nimic apoi ochii ni s-au obişnuit şi am văzut două scaune pe care am luat loc pe bâjbâite şi am privit în faţa noastră unde era un fel de cuşcă de sticlă în care plutea o ceaţă uşoară. — Mă scuzaţi pentru disconfortul creat, s-a auzit o voce răguşită din mijlocul norului de ceaţă, dar nici lumina nu o suport foarte bine aşa că prefer, dacă nu aveţi nimic împotrivă, să discutăm în aceste condiţii. Am dat din cap spre silueta care se zărea din când în când prin ceaţa din cuşcă şi am auzit un mormăit aprobator. — Atunci să trecem direct la subiect: aceste plante pe care le-am cumpărat de la dumneavoastră urmau să fie folosite drept soldaţi psi pe o planetă unde acest lucru se practică în mod curent. Dacă sunt îndoctrinate suficient cu marşuri militare ele devin nişte războinici redutabili. În loc de asta agavele dumneavoastră pe câmpul de luptă s-au comportat lamentabil. În loc să nimicească inamicul a fraternizat cu el şi în loc să îl zdrobească pe notele unor marşuri războinice a început să le fredoneze cântece de dragoste. Am profitat de o pauză în discursul oaspetelui ca să privesc spre Eva care îmi întoarse o privire la fel de nedumerită ca şi a mea. După cum am mai spus am întâlnit mulţi ciudaţi în activitatea firmei, dar nici unul de calibrul acestuia. Mi-am dres glasul şi am încercat să îi cânt în strună: — Păi, stimate domn, nu ştiu ce vină avem noi mai ales că am respectat întocmai indicaţiile primite de la dumneavoastră, am spus eu cât mai ferm posibil ,deşi aveam inima cât un purice; într-una din nopţile când nu aveam somn trecusem prin dreptul halei unde erau agavele şi mi s-a părut că aud unul din cântecele de dragoste şi jale ale lui Marko. — M-am gândit că nu o să credeţi, aşa că am sacrificat o agava şi la autopsia psi ascultaţi ce melodie am găsit. Se auzi abia o umbră de melodie, dar fără îndoială că era una din cele mai triste pe care le ascultasem de pe CD-ul lui Marko. Am privit spre Eva şi a ridicat neputincioasă din umeri. Sunt sigur că atât eu cât şi ea îi vom găsi circumstanţe atenuante bietului băiat. Aproape uitasem că el avea patul la capătul halei de ambalare aşa că probabil se săturase la un moment dat de atâtea marşuri şi încercase să îşi pună o muzică mai familiară. — E în regulă, am spus eu. Se pare că greşeala ne aparţine aşa că suntem gata să vă returnăm sumele plătite în avans de dumneavoastră. Dinspre cuşcă s-a auzit un fornăit dispreţuitor şi valurile de ceaţă s-au învârtejit brusc: — Nu este vorba pur şi simplu de recuperarea banilor. Firma noastră are o vechime de mii de ani şi încă niciodată nu a păţit o asemenea ruşine. Renumele nostru de vânzători de arme oneşti a fost făcut de ocară şi nu poate fi spălat cu numai câteva mii de dolari. E nevoie de mult mai mult pentru a şterge această pată de pe obrazul nostru. — OK, spuneţi ce anume doriţi! Dinspre cuşca transparentă s-a auzit o tuse aspră ca şi cum cineva s-ar fi înecat apoi vocea şi-a revenit şi a spus: — Este nevoie de despăgubiri de război. Le solicit atât eu în calitate de reprezentant al firmei păgubite cât şi în numele planetei care a pierdut războiul din pricina voastră. — Despre ce anume este vorba? Ce fel de despăgubiri v-am putea oferi noi? Am întrebat eu şi am privit consternat spre Eva care în ciuda semiîntunericului din maşină se vedea că este tot atât de derutată ca şi mine. — Cum despre ce este vorba? Despre arme bineînţeles, se auzi vocea metalică din cabina plină de ceaţă. Orice fel de arme. Nu îmi plac jocurile de cuvinte gratuite, dar cuvintele omului din cabina cu ceaţă chiar că m-au băgat cu totul în ceaţă şi m-au făcut să mă gândesc la Coltul vechi de colecţie pe care îl primisem cadou de la tatăl meu când am împlinit douăzeci şi unu de ani. I-am şi spus asta fiinţei din faţa mea, dar s-a mulţumit doar să fornăie dispreţuitor apoi a spus. — Vă rog să nu ne insultaţi inteligenţa, domnule Adams! Locuim de mulţi ani pe planeta dumneavoastră şi ştim foarte bine de ce arme dispuneţi. Din cauza meseriei noastre am fost nevoiţi să ţinem o evidenţă extrem de precisă a arsenalelor dumneavoastră. Începând cu cel mai nou tip de rachetă balistică şi până la ultima praştie aşa că, vă rog, să nu ne prefacem că nu ştim despre ce anume este vorba. În ciuda situaţiei extrem de neplăcute în care ne aflam, fără să vreau, am izbucnit în râs: fiinţa din faţa mea confunda sertarul în care ţineam bătrânul Colt cu arsenalele lumii. — Stimate domn, am început eu vesel să vorbesc, dar am primit un ghiont discret din partea Evei care mi-a luat vorba din gură. — Stimate domn, cum eu mă ocup de contabilitatea firmei daţi-mi voie să vă întreb dacă armele existente în evidenţele dumneavoastră ar acoperi în totalitate prejudiciul cauzat de firma noastră firmei dumneavoastră. Dinspre cuşca de sticlă s-a auzit un mormăit aprobator apoi după o scurtă ezitare şi încă o tuse vocea a spus: — În principiu da, numai că trebuie să luăm în calcul şi neprevăzutul şi eventualele daune solicitate ulterior de terţe părţi aşa că ar trebui să preluăm şi producţia de arme pe…următorii să zicem 200 de ani. — Să nu exagerăm, vă rog, a spus Eva pe tonul unui negociator experimentat. Cred că o sută de ani ar fi mai mult decât acoperitor. Dinspre cabină nu s-a auzit un timp nimic apoi am auzit parcă nişte şoapte şi o siluetă vag umană s-a apropiat prin valurile de ceaţă de peretele de sticlă părând că vorbeşte preocupată la ceea ce părea a fi un telefon. După un timp s-a auzit un fâşâit uşor şi o fantă s-a deschis în perete, iar câteva foi de hârtie au alunecat într-o tăviţă aflată în prelungirea fantei. — Semnaţi, vă rog, contractul în două exemplare şi un exemplar puneţi-l înapoi în tăviţă. Am putea prelua instantaneu armele, imediat după semnarea contractului, dar am lăsat o oră, termen de graţie, ca să aveţi timp să comunicaţi celor interesaţi efectele contractului astfel că numai începând cu ora douăsprezece vom ridica armele. Ora locală bineînţeles. Totul va dura doar câteva minute şi efectele contractului se vor face simţite pe toată planeta în acelaşi timp. De asemenea cum suntem negustori de arme nu ucigaşi vom permite celor aflaţi în situaţii deosebite evacuarea în siguranţă în locurile prevăzute în contract. Ne referim în special la personalul militar de pe avioanele aflate în zbor, la cei aflaţi pe submarine sau nave militare. Vom lua toate măsurile de siguranţă pentru că nu dorim să complicăm în mod inutil o problemă şi aşa complicată. Eva care se chinuia să citească în lumina sărăcăcioasă prevederile contractului întrebă: — Ce înţelegeţi de fapt prin termenul generic de arme? — Este specificat în ultimul rând al anexei de pe pagina doi: orice artefact uman susceptibil de a provoca moartea sau lovituri cauzatoare de moarte unei fiinţe umane. Intră aici totul începând de la arc şi săgeată până la ultimul tip de rachetă balistică nucleară, arme chimice, biologice, psihice şi ca o concesie am trecut aici şi armele ne-letale folosite de obicei pentru împrăştierea manifestanţilor. Sunt denumite neletale ,dar la o folosire necorespunzătoare pot foarte uşor provoca moarte sau răni grave. Am lăsat beţele şi cuţitele cu lama mai mică de 15 centimetri ,dar vor fi atent monitorizate şi la primul semn că ar fi folosite împotriva unor oameni vor fi instantaneu confiscate. „Super” mi-a venit să exclam dar mi-am dat seama că nu asta se aştepta de la mine aşa că am luat contractele de la Eva şi le-am semnat fără să le mai citesc. Am pus unul înapoi pe tăviţă şi cu o mină gravă am spus cât de serios am putut: — Asta e! Dacă am greşit trebuie să plătim. Vă mulţumim pentru înţelegere şi la revedere. — La revedere, a spus vocea din cuşca plină de ceaţă şi noi am deschis uşa şi am coborât în lumina strălucitoare a soarelui. — Să nu strigaţi de bucurie şi să nu mă îmbrăţişaţi până nu se îndepărtează maşina vă rog, a spus Eva pe un ton serios. Aşa am făcut, dar după ce am luat colţul am luat-o bucuros în braţe şi am învârtit-o de câteva ori făcând-o să ţipe încântată fără să observ că aproape toţi angajaţii micii mele întreprinderi erau la geamuri. L-am trimis pe Mark să le spună la toţi să se adune în hala de ambalare pentru că era destul de mare ca să încapă lejer toţi cei aproape douăzeci de angajaţi. După ce au venit toţi am privit la ceas: mai era aproape o oră până la douăsprezece aşa că am tras-o pe Eva mai aproape de mine şi am început să vorbesc: — Avem să vă comunicăm o veste foarte mare! Şi foarte bună în acelaşi timp… — Vă căsătoriţi! Mi-a luat Marko vorba din gură în timp ce toţi ceilalţi au început să aplaude. Eva a roşit uşor apoi a plecat ruşinată capul şi a confirmat tuturor. — Aveţi dreptate, aşa este! Şi m-a luat în braţe sărutându-mă lung pentru prima dată. Apoi, profitând de năuceala mea mi-a şoptit la ureche: — Cred că este mai bine să ne prefacem că bucuria noastră este produsă de această veste şi nu de cea adevărată. Pe aia ar trebui să o ţinem doar pentru noi pentru că nu cred că furnizorii de arme ai lumii vor fi foarte bucuroşi de ceea ce se va întâmpla peste patruzeci şi cinci de minute. În timp de angajaţii aplaudau mai departe m-a privit şăgalnic şi a adăugat: — Bineînţeles dacă nu vrei putem pe parcurs renunţa la varianta cu căsătoria. — Nu, nici vorbă că nu, am spus eu grăbit, strângând-o mai tare în braţe ca şi cum mi-ar fi fost frică să nu mi-o ia cineva. M-am întors spre cei din hală şi am spus: — Veştile bune trebuie sărbătorite aşa că restul zilei avem liber. Tom, haide la mine să îţi dau nişte bani apoi mai ia pe cineva să te ajute şi du-te după şampanie şi ce mai trebuie pentru o petrecere adevărată, iar tu Mark adu televizorul de la mine din birou şi instalează-l aici. În timp ce toată lumea s-a pus în mişcare i-am spus Evei care acum mă ţinea de braţ fără nici o reţinere: — Petrecere, petrecere, dar nu aş vrea pentru nimic în lume să scap astăzi ştirile de la ora doisprezece. Eva a încuviinţat zâmbind şi a plecat să-i ajute pe ceilalţi să aranjeze mesele pentru petrecere. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE