PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Apocalipsa după Ceauşescu Text postat de Sergiu Somesan APOCALIPSA DUPĂ CEUŞESCU Capitolul 1 O MIE DE CĂRŢI Braşov Sâmbătă 18 august 2012, ora 21 Problema care mă frământa în seara în care a început totul era simplă: eram pensionar de două luni când am observat că chiar dacă dispuneam acum de tot timpul din lume nu puteam citi mai mult de o carte pe săptămână pentru ca lectura să rămână o ceea ce trebuie să fie adică o delectare intelectuală şi să nu se transforme într-o corvoadă. Din păcate în ultimii ani învăţământul se complicase atât de mult şi în mod atât inutil încât îmi consumase aproape tot timpul care se presupunea că ar fi trebuit să îl am liber astfel că rămăsesem nepermis de mult în urmă cu lectura care era dacă nu scopul meu în viaţă în mod sigur ocupaţia mea preferată. Mai mult din banii ce mi-i trimiteau cei doi copii plecaţi în străinătate – unul în Canada şi celălalt în Anglia – decât din salariul modest de profesor reuşeam să cumpăr toate cărţile care mi se păreau interesante cu speranţa că după ieşirea la pensie le voi citi într-un ritm accelerat. Din păcate nu reuşeam să citesc mai mult de una pe săptămână şi aveam peste o mie de cărţi necitite! Era grav. După părerea mea era foarte grav. Chiar a doua zi după ce am primit decizia de pensionare am făcut o selecţie riguroasă printre cărţi: tot ce am reuşit să fac a fost să le împing pe unele mai în spate în bibliotecă iar altele să le aşez mai în faţă dar din cele cumpărate de-a lungul timpului nu a fost nici măcar una la care aş fi putut renunţa cu inima împăcată. Fiecare mi se părea că are ceva care mă incita şi care mă făcuse să o cumpăr după ce citisem cele câteva rânduri de prezentare de pe supracopertă. După cum am spus problema era simplă dar fără o rezolvare rezonabilă: aveam 65 de ani iar tatăl meu murise împăcat cu el şi cu lumea la 75 de ani. Dacă tot atât se presupunea că voi trăi şi eu mai avem vreo zece ani de viaţă adică 120 de luni şi cum citeam DOAR patru cărţi pe lună asta înseamnă că aş fi reuşit să citesc doar 480 de cărţi din totalul de o mie care mă aştepta. Urâtă treabă. Poate că aş fi reuşit să mai câştig un an, doi de viaţă devenind vegetarian şi renunţând la dulciuri şi la cele două trei pahare de gin pe care le beam săptămânal. Sport nu făceam pentru că eram destul de leneş şi apoi dacă aş fi făcut sport ar fi trebuit să renunţ la timpul dedicat lecturii. Aş fi câştigat poate un an, doi astfel dar în loc să îi petrec citind ar fi trebuit să îi petrec alergând prin parcuri cu haite de câini fugărindu-mă întărâtaţi şi oprindu-mă din zece în zece în zece minute să explic poliţiştilor comunitari că nu, nu fusesem jefuit si că în mod sigur nici nu voiam să jefuiesc pe cineva. În oraşul nostru, oricât de cosmopolit părea la prima vedere, alergatul nu reprezenta în mod sigur o soluţie pentru prelungirea vieţii. - Te rezolv eu, mi-a spus Virgil într-o seară singurul prieten care mă mai vizita în ultimul timp. Îţi fac eu rost de zece ani deşi ar fi mai simplu să citeşti opt cărţi pe lună în loc de patru şi să nu te mai plângi peste tot de asta. Până şi tanti Maria de la aprozarul de la parterul blocului îţi plângea ieri de milă în timp ce îmi cântărea roşiile. Opreşte-te că te rezolv! Nu ştiam prea bine ce fel de inginer fusese el, bănuiam că ceva cu şuruburi şi roţi dinţate pentru că mereu avea aşa ceva prin sertarele de acasă aşa că mi-am permis să îl persiflez: - Bănuiesc că o să îmi faci la strung vreo zece ani noi. Te rog să fie daca se poate din oţel inox să nu se uzeze prea repede… - Auzi la el…oţel inox, a auzit şi botanistul lu’ peşte de oţel inox. Deşi fusesem profesor de istorie predasem sporadic şi biologia când s-a ivit ocazia pentru că în tinereţe făcusem vreo trei facultăţi poate doar din dorinţa de a amâna maturizarea lucru complet neînţeles de Virgil. Cum discuţia avea loc la mine în apartament în faţa celor o mie de cărţi necitite m-a privit urât şi a plecat trântind uşa. Nu era prima dată când nu îmi suporta ironiile aşa că nu prea l-am băgat în seamă deşi Doamne ce bine ar fi fost să îi ascult sugestiile şi să citesc opt cărţi pe lună în loc de patru. Virgil era un inginer mecanic, pensionar ca şi mine pe care îl cunoşteam încă din liceu. Fusese destul de respectat în oraş, predase într-o vreme şi ceva cursuri pe la facultate apoi s-a lăsat păgubaş pe motiv că avea studenţi prea proşti: „ ăştia vor un carton nu vor să înveţe!” Era înalt, slab şi nu prea ţinea la etichetă pentru că umbla destul de ponosit îmbrăcat şi aproape tot timpul era nebărbierit. În permanenţă a fost cam ciudat dar acum vreo doi ani într-o seară după ce s-a amestecat într-o ceartă dintre câţiva tineri mi s-a părut că a luat-o razna rău de tot. Până a sosit poliţia şi salvarea pe trotuar mai era doar Virgil cu capul spart şi un picior rupt şi vorbea singur despre tensori şi formule imbricate. Nu înţelegea nimeni ce spunea şi datorită înfăţişării la început poliţiştii l-au confundat cu un om al străzii. Abia la spital s-au lămurit cine este şi l-au internat. După câteva luni petrecute în spital când şi-a făcut ieşirea a apărut şchiopătând la uşa mea: - Să ştii că văd sunete şi aud tensori… - Ce-s ăia tensori? L-am întrebat eu dar el în loc să îmi răspundă a început să se plimbe şchiopătând prin casă. Avea un baston de lemn de mahon cu o măciulie metalică la capăt de care făcea mare paradă şi aveam impresia că îşi accentuează în mod intenţionat şchiopătatul pentru a semănă mai mult cu doctorul House, eroul lui preferat de film. - Nu contează, o să îţi explic eu cândva. Nu mi-a mai dat niciodată explicaţia şi adevărul este că nici nu o aşteptam cu cine ştie ce interes dar după ce m-am plâns tuturor cunoscuţilor că aş mai avea nevoie de încă zece ani de viaţă ca să pot citi toate cărţile rămase necitite dintre toţi prietenii mei a părut a fi singurul care să ia problema în serios spre deosebire de mine care nu vedeam cum un inginer ar putea rezolva o astfel de problemă chiar dacă auzea tensori şi vedea sunete. După cum am spus îl suspectam că face toate astea pentru a părea mai interesant deşi la cat de bine ne cunoşteam nu era cazul să încerce astfel de trucuri cu mine. Adevărul este că putea fi tare copilăros uneori. Într-o seara târziu a apărut la uşa mea şi a bubuit cu bastonul în uşă până a trezit pe toţi vecinii de pe palier. Tocmai mă culcasem şi până m-am trezit, până am luat halatul pe mine şi i-am deschis, deja încropise un pui de ceartă cu un vecin mai sensibil. Cred că numai bastonul solid de abanos cu o măciulie zdravănă de metal în cap pe care îl agita ostentativ a aplanat cearta. - Mai vorbim noi, a aruncat el în fugă vecinului apoi a năvălit în apartament fluturând în mână o carte pe care a trântit-o ostentativ pe măsuţa din sufragerie: - Uite aici! Să nu te mai plângi că nu am grijă de tine - Mitul longevităţii sau Cum să trăim două sute de ani de Lucian Boia. S-a trântit mândru într-un fotoliu şi-a turnat o porţie generoasă din sticla de gin de pe masă şi m-a privit încântat ca un copil care vine acasă de la şcoală cu prima lui notă de zece. Aveam să îl dezamăgesc: privindu-l în ochi ca un şarpe care îşi hipnotizează prada m-am apropiat cu spatele de rafturile cu cărţi şi am început să le pipăi pe rând: aveam pretenţia că o carte odată citită puteam să o găsesc oricând în cel mult un minut. Nu a durat chiar atât şi am scos exemplarul meu de carte care spre deosebire de al lui era ferfeniţit de atâta lectură şi cu zeci de semne de carte puse în ea. - Ai şi tu cartea? M-a întrebat el dezamăgit şi a dat ginul pe gât. Credeam că îţi fac o surpriză şi îţi rezolv şi obsesia aia a ta cu zece ani în plus. Sunt o mulţime de metode prin care poţi să prelungeşti viaţa, spuse el şi îşi mai puse o porţie generoasă de gin. Apă tonică nu ai? E cam sec aşa… Am adus o sticlă de apă tonică din frigider apoi m-am aşezat pe celălalt fotoliu cu cartea în mână şi am deschis-o la întâmplare. - Uite aici Virgile… una din metodele prin care poţi să îţi prelungeşti viaţa ar fi să consumi mult iaurt bulgăresc pentru că ciobanii din Bulgaria care consumă cu predilecţie numai iaurt sunt majoritatea centenari. Acest iaurt numit în mod curent chefir îl recomandă doctorul Ilia Mencinkov premiant al premiului Nobel pentru medicină din anul 1908. Problema este că degeaba consumi tone de iaurt dacă nu adopţi şi stilul de viaţă al ciobanilor bulgari… care mă îndoiesc că citesc patru cărţi pe lună. Iar pe de altă parte Ilia Mencinkov după ce a consumat în ultima parte a vieţii vagoane de iaurt bulgăresc a murit la doar 71 de ani. Am mai dat câteva pagini: - Uite aici altă alternativă - doctorul Voronin propunea grefarea de testicule de cimpanzei tineri pentru prelungirea vieţii şi pentru întinerirea bărbaţilor în vârstă. Un efect secundar era acela că după câteva luni de relativă tinereţe subiecţii decedau de delirium tremens. A făcut ochii mari şi mi-a luat cartea din mână: a citit pasajul respectiv apoi a început să chicotească: - Uite pe asta nu o citisem că nu îţi mai aduceam cartea. Va trebui să inventăm altceva, a conchis el şi şi-a mai turnat o porţie generoasă de gin pe care a dat-o peste cap apoi a plecat ca un vârtej aşa cum pleca el de obicei. După ce cu ani în urmă am divorţat şi fosta mea soţie s-a recăsătorit cu un pastor baptist tocmai în Australia iar copii au plecat şi ei care încotro în lume dintre foştii colegi doar cu Virgil ce mă mai vedeam de două, trei ori pe săptămână. Uneori era prea mult şi atât dar părea că lipsise cu desăvârşire de le lecţiile când se predase politeţea pentru că nu reacţiona în nici un fel când îi dădeam de înţeles că vizita lui se prelungise prea mult. Din mai multe motive pentru mine sâmbătă seara era sfântă şi o aşteptam de fiecare dată cu o plăcere ascunsă. În primul rând pentru că nefiind bisericos duminica puteam dormi până târziu fără grija că întârzii la biserică, spre consternarea prost ascunse a vecinelor mele care mi-au depistat până la urmă meteahna deşi probabil că se aşteptau să le însoţesc la biserică pentru că aproape săptămânal ba una ba alta îmi vorbea de vârsta când ar trebui să ne împăcăm cu Dumnezeu. „ Dar eu nu m-am certat niciodată cu El ca să fiu nevoit să mă împac!” încercam eu să scap cu o glumă dar nu obţineam decât priviri consternate şi dezaprobatoare. Prin faptul că puteam dormi târziu duminică puteam să mă delectez sâmbăta cu lectura până pe la doua-trei noaptea. Era un adevărat vertij intelectual: cu o muzică de relaxare dată în surdină citeam şi mai ales reciteam cele mai alese cărţii din colecţia mea deloc mică. Din nefericire de obicei tot sâmbăta seara îşi făcea şi Virgil apariţia şi ştiam că degeaba aş fi încercat să îl alung. După cum mi se pare că am mai spus când a început totul era chiar o astfel sâmbătă seara, când, dacă aş fi bănuit ce urmează aş fi putut spune mai ferm ca de obicei: - Du-te Virgile acasă! Azi nu vreau să te văd. În loc de asta atunci când i-am auzit ciocănitul bastonului în uşă – de când şchiopăta renunţase cu totul să mai folosească soneria – am alergat să-i deschid bucuros în sinea mea că tocmai aşezasem în sfârşit pe două rânduri cele o mie de cărţi necitite şi astfel păreau acum ceva mai puţine. Şi oricum nu mai fusese de câteva săptămâni bune pe la mine. Când am deschis a rămas proţăpit în uşă cu un zâmbet larg pe faţă fără să îl intereseze prea mult că probabil era atent studiat prin vizoarele de la uşile de pe palier ca la fiecare vizită de altfel: - Boşorogule fii fericit! Pune un gin că tocmai ţi-am făcut rost de zece ani în plus de viaţă. Acolo în prag m-a îmbrăţişat şi m-a pupat pe amândoi obrajii apoi s-a strecurat în apartament spre sticla cu gin. Spre uimirea mea îşi cumpărase o haină nouă de piele dar tot nebărbierit era. Am închis uşa în urma lui şi l-am urmat în sufragerie bombănind: - Boşorog eşti tu! Nu uita că eşti mai bătrân cu o jumătate de an ca mine dar nu părea să mă audă. Cum ştia destul de bine rosturile casei de data asta nu a mai aşteptat să îi aduc eu nimic ci lăsându-şi bastonul sprijinit de fotoliu a început să se mişte ca un titirez prin casă după pahare şi apă tonică pentru că ginul era deja pe masă. În timp ce el turna în pahare ochii mi-au căzut pe baston: ceva mi se părea schimbat la el. A durat destul de mult timp până să îmi dau seama că era vorba de măciulia din capăt. Era mai mare şi parcă mai elegantă, mai strălucitoare. S-a apropiat cu cele două pahare de gin în mână şi a văzut la ce mă uitam. - Argint, a spus el sec şi mi-a întins paharul. Am luat paharul nu înainte de a cântări bine în mână bastonul: era greu. - Un kilogram de argint? Am întrebat eu şi l-am privit lung. - Un kilogram şi jumătate, a precizat el. Am vrut să îl fac din aur dar mi s-a părut prea ostentativ. Şi la cât sunt de distrat sunt sigur că mi l-ar fi furat imediat. Cred că aveam o figură destul de nedumerită pentru că mă lămuri sec: - Am câştigat la loto dar nu de asta sunt aici. Ridică paharul să ciocnească cu mine: - Vreau să toastăm pentru cei zece ani suplimentari pe care ţi i-am făcut rost. L-am privit bănuitor: - Să ne înţelegem, am spus eu apăsat: nu îmi grefez testicule de cimpanzeu, nici nu fac baie în chefir şi nici nu mă caţăr pe munţi. - Nici vorbă de aşa ceva, se ofensă el. De data asta am studiat foarte bine problema şi nu poate să dea greş. Se tot învârtea cu paharul după mine să ciocnim dar eu m-am ferit precaut: - Nu toastez până nu îmi spui despre ce este vorba. Cine ştie ce idee nebunească ai iar în cap. Spune! A fost rândul lui să se împotrivească. - Nu pot să îţi spun. Dar îţi dau cuvântul meu că totul va fi bine. A dat paharul peste cap fără să mai aştepte să îl ciocnim. Totul va fi bine, repetă el obsesiv dar am nevoie de ajutorul tău câteva zile. L-am privit fără să spun nimic: parcă era schimbat şi nimic din ce îmi spunea el nu îmi inspira încredere. Cum nu îmi inspira încredere nici bastonul cu sfera de argint din capăt sau haina lui de piele. Nu i se potrivea nici una nici alta. Nu-mi dădeam seama cum dar era schimbat. Şi nu neapărat în bine. Ca şi cum mi-a fi citit gândurile puse paharul pe măsuţă şi se apropie de mine. - Uite îţi dau cuvântul meu că am găsit o metodă sigură pur inginerească prin care poţi să îţi prelungeşti viaţa cu cel puţin zece ani. Dar pentru asta am nevoie de ajutorul tău. Numai şapte zile! Atât! Ce zici merită schimbul? Zece ani pentru şapte zile! - Parcă ai fi Mefisto, Virgile, m-am cutremurat eu. Trebuie să semnăm vreun pact ceva? - Nu nici vorbă, hohoti el voios. Doar că trebuie să mergem până la Oradea. - Ce naiba să căutăm la Oradea? Am întrebat eu din nou suspicios. - Cei zece ani ai tăi! Acolo sunt ascunşi, hohoti el iar dar râsul lui mi se părea puţin forţat. S-a descheiat la haină şi a scos un bilet de tren: - Uite, am rezervat o cuşetă pentru noi doi. Ar fi bine să te grăbeşti, peste o jumătate de oră pleacă trenul. Şi ia şi sticla de gin cu tine: o să fie o noapte lungă. - Virgile, este sâmbăta seara, nu plec nicăieri. Vreau să citesc. - Nu îţi lua prea multe bagaje o să cumpărăm de acolo tot ce avem nevoie. Deschise iar haina de piele şi am văzut că îşi pusese o mulţime de buzunare interioare şi toate era pline cu teancuri de bancnote. - Virgile, să fie clar nu plec nicăieri. - Să îţi iei numai vreo carte, doua să ai de citit. Şi un slip că acolo sunt multe ştranduri cu ape termale… - Virgile, nu plec! Capitolul 2 Braşov, Sâmbătă,18 august 2012, ora 23 SPRE ORADEA Chiar daca blocul în care îmi aveam apartamentul era numai peste drum de gară tot am făcut vreo zece minute din apartament şi până pe peron. Era în toiul verii şi lumea venea şi pleca din concediu. În holul mare al gării ne-am făcut cu greu loc printre munţii de bagaje, copii care fugeau în toate părţile şi mame care fugeau după ei să-i recupereze. Un stol de vrăbii intrate nu ştiu pe unde pândeau de pe balustrada de sus orice mişcare şi recuperau fără frică orice firimitură scăpată de călători pe jos. Am ajuns la timp totuşi, am urcat în vagon şi Virgil cu nonşalanţa unui miliardar american plasă o bancnotă în buzunarul însoţitorului de vagon. - Să nu fim deranjaţi te rog! Şi să ne baţi în uşa la Oradea în cazul în care nu ne trezim. Se vede treaba că bancnota era de valoare destul de mare pentru că însoţitorul scoase un „ să trăiţi” sonor şi cu ochii la măciulia de argint a bastonului ne deschise larg uşa cuşetei. In ciuda grabei cu care făcusem bagajele Virgil nu uitase să mă atenţioneze de câteva ori să iau ginul şi apa tonică aşa că le-am scos împreună cu paharele aferente din buzunarele laterale ale valizei. Nu îmi venea încă să cred că mă convinsese atât de uşor dar adevărul este că în ultimul timp îmi pierdusem vacanţele citind şi iar citind în apartamentul meu modest din prejma gării. Nu vedeam nici un motiv ca plec undeva la sute de kilometri de casă doar pentru a citi aşa că poate în sinea mea recunoşteam că o asemenea existenţă de huhurez fie el şi cititor împătimit de cărţi nu poate să fie prea normală. Înainte să plece trenul am deschis geamul şi am privit spre clădirea gării: era prea înaltă şi nu se vedea nimic din blocul unde locuiam. În timp ce priveam afară o buburuză rătăcită veni de undeva şi se aşeză pe mâna mea. - Ce mai faci tu mică Coccinella? Am întrebat eu în şoaptă dar Virgil m-a auzit şi a început să râdă. - Ce faci? Vorbeşti cu gâzele? - Păi la câte nebunii am făcut în seara asta ce mai contează încă una, nu? Am ridicat mâna cu buburuza în aer şi ea şi-a luat zborul spre oraş. Ultima dată când am ţinut una în mână am observat că petele maronii de pe dosul mâinii mele erau tot şapte ca şi punctele de pe spatele buburuzei. Atunci am conştientizat că alimentaţia mea este cam prea bogată în lipide şi alte lucruri care dau de lucru ficatului. Motiv pentru care şi suspectam apariţia petelor. Am hotărât urgent să trec pe un regim de cruţare şi pe ceaiuri hepatice. Oricum am reuşit ani de zile să stopez multiplicarea petelor de pe mână. Altfel în curând ar fi trebuit să-mi compar numărul de pete cu cele zece linii ale gândacului de Colorado. În balconul apartamentului meu aveam o adevărată mini grădină botanică şi uneori printre alte gâze atrase de oaza de verdeaţă din mijlocul oraşului se găseau şi multe buburuze. O clipă mi-a plăcut să cred că cea din seara asta era una din ele şi că încerca să îmi trimită un mesaj. Dar ce fel de mesaj? Că pot să plec că va avea ea grijă de tot în lipsa mea? Puţin probabil. Ba, ţinând seama de ce avea să se întâmple cred că încerca să îmi spună să mă întorc la oaza de verdeaţă din balcon şi la cărţile mele. Mare greşeală am făcut că nu am ascultat-o dacă asta voia cu adevărat să îmi spună. După ce trenul a pornit m-am aşezat pe una din cuşete şi i-am luat bastonul lui Virgil în mână. Am început să îi mângâi inconştient măciulia de argint şi am simţit o senzaţie plăcută şi reconfortantă astfel că fără să îmi dau seama nu l-am mai lăsat din mână până la Oradea chiar şi după ce am adormit. Virgil a desfăcut sticla de gin şi după numai două-trei pahare de gin s-a dovedit că precauţia lui Virgil s-a dovedit utila: am dormit toată noaptea ca scăldaţi şi numai bătăile insistente în uşă ne-au adus a doua zi dimineaţa la realitate. Îmi aduceam aminte ca prin vis că după ce am golit sticla am mai încercat de câteva ori să îl trag de limbă pe Virgil aspra a ceea ce avea de gând să facă. Ori nu avea nimic clar în cap ori era hotărât să păstreze până la capăt secretul. Dar vorba lui: Oradea era plină de ape termale şi câteva băi nu puteau să ne facă rău unor boşorogi ca noi. Capitolul 3 Oradea Duminică, 19 august 2012, ora 8 PIRATUL Abia am coborât din tren că am simţit nevoia să bem înainte de toate o cafea să ne mai revenim şi să ne limpezim gândurile. Nu a vrut să mai pierdem timpul la restaurantul gării aşa că am apelat la automatul din holul gării. Am închis ochii şi tocmai savuram gustul cafelei când un urlet barbar m-a adus la realitate. - Domn’ inginer. Ştiam eu că pană la urmă ai să vii. O namilă de om de vreo patruzeci de ani care părea de-a dreptul fioroasă din cauza bărbii încâlcite se repezi spre Virgil şi fără să ţină seama de paharul cu cafea pe care îl avea în mână îl strânse năvalnic în braţe. Ştiind câţi bani are Virgil la el am făcut un pas în spate şi am privit circumspect scena dar omul se pare că era animat de cele mai bune intenţii. După ce scoase un şerveţel şi începu să îl cureţe de cafeaua vărsată se întoarse spre mine dar eu i-am făcut doar un semn evaziv ca să mă distanţez dar care nu prea a avut efect pentru că a întins spre mine o mână cât o lopată: - Dumneavoastră trebuie să fiţi domnu’ Profesor. Respectele mele dom Profesor, respectele mele, onorat să vă cunosc. Domnu’ inginer m-a vorbit o mulţime despre dumneavoastră… Zile întregi numai despre dumneavoastră mi-a vorbit. Numai de bine să ştiţi, numai de bine. Dar m-am luat cu vorba şi am uitat să mă prezint: eu sunt Piratul. Mi se spune aşa de pe vremea răposatului când făceam taximetria la negru. Piratam sistemul cum se zice şi de aici mi se trage porecla de Piratu. Omul deborda pur si simplu de energie şi a părut de-a dreptul dezamăgit când a văzut că singurele noastre bagaje erau o plasă de plastic şi geamantanul meu. Părea în stare să care pietre de moară şi parcă chiar îşi dorea aşa ceva. L-a luat în mână şi în mâna lui părea de-a dreptul minuscul. A privit încă o dată în jur ca să se asigure că nu mai avem şi altceva apoi a privit radios spre Virgil: - Ştiu unde mergem domnu’ Inginer… La Băile Felix, Hotel Someş. Aşa-i că am ghicit? Virgil încuviinţă numai din cap şi porni în urma uriaşului. Poate că dacă nu am fi fost chiar aşa de mahmuri Piratu ar fi fost suportabil dar aşa sincer să fiu eu unul abia aşteptam să scăpăm de el, să ajungem undeva într-un loc mai liniştit unde să îl pot trage pe Virgil de limbă. Dar abia am pornit că Virgil scoase un ţipăt alarmat: - Stai aşa, opreşte! Cu o frână demne de filmele cu urmăriri Piratul trase pe dreapta: - Ce s-a întâmplat domnu Inginer. Aţi uitat ceva în tren? Virgil privea lung la măciulia de argint a bastonului apoi se întoarse spre mine: - Ce i-ai făcut? Nu pricepeam ce voia să spună şi i-am şi spus asta. - Uite şi tu la măciulia asta de argint. Aseară când am venit la tine era o sferă perfectă. Şi uită-te acum cum arată! Am luat iar bastonul în mână şi a trebuit să recunosc că măciulia era cam ovalizată. - La naiba spuse Virgil şi parcă este mai mică. O cântări încruntat în mână şi adăugă: mult mai mică ca aseară. - Găsim undeva o bijuterie? Îl întrebă el pe Piratul. Aici se petrec lucruri necurate şi vreau să mă lămuresc despre ce este vorba. - Găsim domnu Inginer, cum să nu găsim, spuse Piratul şi demară în trombă. Chiar dacă era duminică am găsit până la urmă o bijuterie în centru şi Virgil urmat de noi doi s-a năpustit în mica cămăruţă. Sub privirile nedumerite ale bijutierului a deşurubat măciulia de argint şi a trântit-o pe tejgheaua de sticlă. Protestul incipient al omului a fost înăbuşit în faşă de o bancnotă de 500 de lei şi de Virgil care a spus: - Repede, vreau să ştiu cât cântăreşte drăcia asta şi ce compoziţie are. - Păi să începem cu greutatea că este mai uşor de aflat spuse bijutierul şi aşeză măciulia pe un cântar. Privi indicaţia apoi întoarse cântarul spre noi să vedem. - După cum vedeţi o mie trei sute şi şaisprezece grame. Iar compoziţia o să o aflăm imediat deşi la cât argint mi-a trecut prin mână aş putea să jur că este argint 925 aşa numitul sterling silver. Dar asta o să aflăm în mai puţin de un minut… Se mişcă iute şi eficient cu o sticluţă de acid şi o piatră de testare apoi şterse măciulia şi i-o înapoie lui Virgil spunând: - Aşa cum am bănuit: argint de puritate 925 argintul folosit de obicei la confecţionarea bijuteriilor şi a obiectelor de argint pentru că argintul de puritate mai mare este foarte moale şi se uzează uşor. Cu un gest Virgil îl întrerupse: - Mulţumesc, cunosc amănuntele de la tipul care mi-a confecţionat bastonul. Înşurubă oarecum în scârbă măciulia la baston şi se îndreptă spre taxi urmat de mine şi de Pirat. După ce am urcat în taxi se întoarse spre mine: - Nu ştiu ce i-ai făcut dar să nu te mai atinge de bastonul meu. Dacă vrei să rozi argint spune-mi şi te îngrop în argint dar lasă-mi bastonul în pace. Oftă lung cu ochii la baston apoi îi spuse Piratului care aştepta tăcut şi răbdător. - Ei acum putem merge. Drumul spre staţiune nu a durat cu mult peste zece minute şi când am ajuns în faţa hotelului abia l-am convins pe uriaş că nu este cazul să ne ducă micul geamantan până în cameră. Bineînţeles că ar fi trebuit să aşteptăm până la ora douăsprezece ca să ne putem caza dar se pare că pe Virgil îl cunoştea toată lumea aşa că nu a fost o problemă să intrăm în posesia cheilor. El avea camera 404 iar eu 405 şi nu mi-am pus nici o clipă întrebarea de ce a reţinut două camere duble. Poate că avea de gând să îşi aducă femei în cameră dar sincer să fiu m-a bucurat gândul că pot scăpa de el şi de Pirat sau alţi ciudaţi ca să pot dormi liniştit puţin şi nu mi-am mai pus alte întrebări. Am dormit o oră neîntors pentru că somnul din tren nu mi se pare niciodată a fi foarte odihnitor şi când m-am trezit am făcut un duş scurt şi am hotărât că ar fi cazul să pornesc în căutarea unei cafele adevărate fierte într-un ibric şi nu în ţevile unui automat ruginit. Am ieşit pe coridor unde domnea o penumbră răcoroasă. Somnul îşi făcuse efectul, capul nu mă mai durea şi mica escapadă începea să semene un pic a concediu. M-am apropiat de uşa camerei lui Virgil şi m-am pregătit să ciocănesc când am auzit nişte voci dinăuntru. Izolaţia uşilor nu era strălucită aşa că deşi vocile păreau înăbuşite mi s-a părut că aud destul de clar: - Nu în nici un caz nu putem fi de acord cu asta, spunea o voce de femeie care îmi părea destul de cunoscută. A urmat un moment de linişte apoi s-a auzit un târşâit ca şi cum un scaun ar fi fost mutat apoi o voce de bărbat extrem de cunoscută a spus: - Ar trebui să aveţi în vedere că noi nu suntem ei şi nu ne putem asuma răspunderea pentru ce au făcut ei… A mai adăugat ceva dar chiar atunci s-a deschis o uşă în capătul coridorului şi eu am fost nevoit să mă depărtez. O femeie cu o fetiţă de mână au ieşit, au trecut pe lângă mine şi s-au îndreptat spre lift. M-am apropiat iar de uşa lui Virgil forţându-mă să îmi aduc aminte a cui era vocea. Îmi părea extraordinar de cunoscută dar nu o puteam identifica. De dincolo de uşă s-a auzi un scaun trântit apoi Virgil a spus: - La naiba! Nu puteţi spune că nu vă pasă. E vorba de ţara noastră… E vorba de România… - Asta nu este ţara noastră domnule Virgil nu încercaţi să ne convingeţi… Aş fi vrut să mai ascult dar deja curiozitatea îmi depăşise orice limită aşa că am bătut la uşă. Dincolo s-a făcut dintr-o dată linişte aşa că am încercat la uşă dar uşa era încuiată. S-au auzit câteva şoapte precipitate apoi uşa s-a crăpat de două degete şi Virgil m-a privit numai cu un ochi: - Ce-i? întrebă el nervos şi privi bănuitor în spatele meu. Am încercat şi eu să privesc în spatele lui dar nu se vedea decât un colţ de dulap. - Cum ce-i? am întrebat şi eu. Ai zis că am venit în concediu aşa că hai să bem o cafea şi apoi să ne plimbăm prin staţiune. Şi să căutăm ceva de mâncare că mi s-a făcut foame. M-a privit urât prin crăpătura uşii apoi mi-a spus: - Aşteaptă-mă la tine în cameră! În cinci minute vin să vorbim, şi bang a trântit uşa în urma lui. Nu m-am lăsat intimidat şi am ciocănit iar în uşă. De data asta m-a privit şi mai urât: - Ce mai este acum? În spatele lui vocile se contraziceau în şoaptă. - Cine e la tine în cameră? Am întrebat eu şi am încercat iar să privesc peste umărul lui. - Eşti nebun? Se enervă el. Cine vrei să fie? E doar televizorul… şi iar trânti uşa. M-am întors nedumerit în cameră ros complet de curiozitate şi am ieşit pe balcon: sub cameră era piscina hotelului în care o mulţime de oameni se bălăceau lipsiţi de orice grijă. Presimţeam că eu nu voi ajunge foarte curând în ea decât dacă aş fi sărit în ea direct din balcon. Nu au trecut nici cinci minute când după o bătaie scurtă în uşă Virgil a intrat în cameră cu o figură preocupată. În mână avea un carneţel şi un pix cu care mâzgălea de zor în el. S-a oprit, m-a privit parcă fără să mă vadă, a mai notat ceva apoi s-a apropiat de mine. - Uite ştiu că eşti curios dar nu ai de ce să îţi faci griji. Crede-mă foarte curând se va lămuri totul şi atunci o să vezi că am avut dreptate. Dar până atunci am să te rog să îmi faci câteva servicii foarte importante. Te rog doar fă ce îţi zic şi deocamdată nu pune nici o întrebare suplimentară. A băgat mâna în buzunar şi a scos un teanc de bani, l-a privit o clipă apoi a mai scos unul şi mi le-a întins. Le-am luat înainte să îmi dau seama ce fac. Totul părea atât de ireal şi lipsa unei cafele mă făcea să acţionez pur mecanic. A rupt apoi o foaie din carneţel şi mi-a întins-o: - Ai aici numărul de telefon al Piratului. Sună-l şi du-te în Oradea şi cumpără un laptop. Cel mai mare şi mai performant care îl găseşti. Să aibă ecranul de cel puţin 18 inci şi placa video bună. Plăteşti cu numerar şi nu te preocupa de factură sau garanţie: importantă este viteza cu care îl aduci. Ştiu că este duminică şi este târziu dar plăteşte oricât şi fă-mi rost de unu. Dacă nu găseşti la o firmă de calculatoare du-te la un super magazin că ăştia au şi duminica deschis până seara. Mai scrise ceva pe o foaie din carneţel apoi o rupse şi pe asta şi mi-o întinse: - Caută de rog şi un magazin de produse naturiste şi cumpără-mi produsele astea. Ţine minte este foarte important să fie vegane. Uite ţi-am scris aici cu majuscule: VEGANE. Este vorba despre o hrană mai specială, pură şi neatinsă de foc. Hrană vie, pură şi virgină, ai înţeles? Fără aditivi sau alte substanţe chimice prin ea. Uite, nu am înţeles nici eu foarte bine cum vine treaba cu hrana asta dar sunt sigur că dacă găseşti un magazin naturist te va lămuri vânzătoarea de acolo. Cumpără vreo zece, douăzeci de porţii să le ajungă. - Cui să le ajungă Virgile? Am întrebat eu iute dar el a dat numai din mână şi a continuat: - Nu contează asta tu numai umple portbagajul Piratului cu ierburi şi vino repede. Mai ia nişte bani că buruienele aste am auzit că sunt scumpe. Mi-a mai întins un teanc de bani şi m-a împins spre uşă. Când aproape să ies şi-a dat o palmă peste cap şi m-a prins de mână: - Stai aşa! Uitam ce era mai important: îmi trebuie şi o coafeză. Am privind lung la chelia lui lucioasă. - Virgile, cred că tu baţi câmpii. Ţie de ani buni nu îţi mai trebuie nici măcar frizer. A avut un zâmbet strâmb: - A tu ai crezut că pentru… ai uitat că te-am rugat ca zilele astea doar să mă asculţi şi să nu îmi pui întrebări. Am dat din mână şi m-am încheiat mai bine la buzunarul unde pusesem banii şi am deschis uşa să plec dar înainte de asta am mai privit încă odată spre Virgil. Deja nu mă mai băga în seama şi se cufundase în nişte calcule complicate cu fracţii suprapuse şi tot felul de săgeţi în micul lui carneţel. Probabil că aşa arătau tensori dar trebuia să îl mai întreb ceva chiar dacă nu îmi era uşor să îl întrerup. - Virgile, am spus eu dar nu păru să mă audă. Virgile, am strigat eu ceva mai tare şi de datat asta a ridicat ochii mari spre mine. - Ce-i? N-ai plecat încă? - Virgile vreau nişte lămuriri ci privire la coafeză. - Ce-i cu ea? mă întrebă el nelămurit. Am dat din umeri: - Ştii tu, întrebam doar dacă ai vreo preferinţă anume? - Ce fel de preferinţe? - Păi ştiu eu? Poate vrei blondă sau brunetă. Grasă sau slabă… sau mai ştiu eu trebuie cumva să fie virgină? M-a privit de parcă aş fi fost nebun apoi s-a apucat cu mâinile de cap şi a ţipat la mine: - Du-te odată şi adu-mi o coafeză. Poate să fie cum vrei tu numai să fie pricepută şi să cunoască meserie şi m-a împins afară trântind uşa după mine. Capitolul 4 Oradea, Duminică, 19 august 2012, ora 11 COAFEZA Dacă cu laptopul nu a fost nici o dificultate cu hrana vie a fost o întreagă dandana. Nu din cauză că nu aş fi găsit, am găsit şi încă prea multă aşa că pentru un novice ca mine a fost o întreaga belea să aleg dintre grămezile de plante uscate şi de culori incerte pe care le perindau încântate vânzătoarele prin faţa mea. Problema era că nu îmi puteam imagina că cineva întreg la mine ar putea mânca de bună voie aşa ceva. Cu inima îndoită am dat o grămadă de bani pe un maldăr de pungi umplute cu roşii veştede şi storcite, felii uscate de dovlecel care cică păstrau nu mai şti ce elemente vitale printre sâmburii lor, plus amestecuri bizare de plante şi fructe împreună cu o mulţime de sucuri şi paste de culori dubioase. Speram doar ca Virgil să nu se lase purtat de val şi să mă oblige să mănânc şi eu aşa ceva. Ei bine, dandanaua cu plantele pe post de grătar a fost o nimic toată pe lângă poveste cu coafeza. De bună credinţă am ales şi eu un coafor din centru care mi s-a părut a fi mai de top şi am intrat încrezător înăuntru. Era duminică spre prânz dar coaforul era încă aglomerat. Vre-o zece, douăsprezece căşti aşezate pe două rânduri care s-au ridicat simultan lăsând să apară de sub ele de două ori mai mulţi ochi curioşi care mă priveau avid m-au făcut să îmi dau seama că intrarea unui bărbat într-un coafor nu este un lucru chiar atât de obişnuit cum am crezut eu la început. Am respirat adânc şi am privit uşor derutat în jur. Chiar lângă intrare în spatele unui birou pe care se afla o casă de marcat trona o femeie în vârstă de dimensiuni impozante care tricota preocupata şi în care am văzut salvarea mea. M-am apropiat cu paşi timizi de ea şi dregându-mi glasul am trecut direct la subiect: - Buna ziua! Ştiţi, as avea nevoie de o coafeză pentru câteva ore. În jurul nostru s-a făcut dintr-o dată linişte, toate coafezele au lăsat treaba privind la noi iar casieriţa a lăsat tricotatul şi m-a privit perplexă peste ochelari. - Ştiţi aş dori una tânără şi … era cât pe ce să zic virgină dar mi-am revenit la timp şi am completat… foarte pricepută. Plătesc oricât, am adăugat eu dar nu ştiu cât am fost de convingător. Nu-mi aminteam ca Virgil să fi amintit ceva despre vârsta coafezei dar adevărul este că atât repetasem în gând micul meu discurs că până la urmă l-am ratat. Casieriţa m-a privit lung apoi mi-a făcut semn să mă apropii. - Domnule dragă noi înţelegem dorinţele dumneavoastră aşa cum înţelegem dorinţele tuturor bărbaţilor dar nu cred că procedaţi bine… Cred că a vrut să vorbească în şoaptă dar avea o voce profundă generată de o cutie de rezonanţă generoasă care a făcut ca şoapta ei să ajungă până la ultima coafeză. - Dar nu înţeleg de ce, am protestat eu şi plină de bunăvoinţă voluminoasa doamnă s-a apucat să îmi explice. Mai bine nu o făcea! - Păi am mai auzit că bărbaţii mai ales după o anumită vârstă doresc să îşi trăiască toate fanteziile pe care şi le-au reprimat în tinereţe. De aici fanteziile cu poliţiste, cu asistente medicale sau cum este cazul cu dumneavoastră cu … coafeze. Am dat să protestez dar binevoitoarea doamnă a continuat în deliciul asistenţei. - Dar eu cred că se procedează niţel altfel. Se solicită o fată mai … uşoară în acest scop care este apoi rugată să se îmbrace conform dorinţelor dumneavoastră nicidecum nu se caută o fată din meseria respectivă care să facă asta cu dumneavoastră. Am dat iar să o întrerup dar nemiloasa femeie continuă implacabilă: - Vă daţi seama şi singur ce bastoane pe spinare v-aţi lua dacă aţi propune asta unei poliţiste adevărate indiferent câţi bani i-aţi oferi. Prima cască de lângă casieră era de o culoare roş-vişinie şi cred că tot la fel arăta şi faţa mea pentru că casieriţa a întrebat inocentă: - Ce-i, am greşit cu ceva? Am respirat adânc de câteva ori, mi-am privit mâinile care îmi tremurau apoi m-am sprijinit de birou şi abia pe urmă am spus dintr-o suflare: - Doamnă, sora mea este imobilizată la pat şi ar dori să îşi aranjeze părul înainte de a pleca la Viena pentru o operaţie. Nu aveam nici o soră şi nici o călătorie planificată prea curând la Viena dar orice minciună mi se părea potrivită numai să ies odată din încurcătură. - A, făcu casiera, asta era şi mi s-a părut puţin dezamăgită că este vorba despre o poveste atât de banală . Păi în general nu servim clienţii acasă dar în cazuri excepţionale ca acesta… mai facem şi excepţii, nu? Numai că o să coste destul de mult… Am oftat uşurat că totul s-a lămurit şi am dat nepăsător din mână: încă aveam buzunarul pe jumătate plin de bancnotele lui Virgil. - Ar mai fi o problema, mă aduse casiera cu picioarele pe pământ. Cum este îşi aranjează doamna părul de obicei? Ca să ştie fata ce să îşi ia cu ea, nu? Am făcut ochii mari şi m-am gândit la cele trei fire de păr de pe chelia lucioasă a lui Virgil. Recunosc că nu am avut o mutră inteligentă vreme de câteva minute apoi tehnica modernă m-a scos din încurcătură. Am scos telefonul din buzunar şi l-am sunat pe Virgil: - Am ajuns la coafor dar domnişoara ar dori să ştie pentru ce fel de coafură să se pregătească ca ştie ce trebuie să ia cu ea. Fără să mai aştept răspunsul am pasat telefonul casierei, fără să mă gândesc că ceea ce făceam nu prea se potrivea cu povestea cusută cu aţă albă ce tocmai i-o servisem înainte. Casiera vorbea preocupata la telefon şi la un moment dat părea că vorbeşte cu o femeie pentru că la final a încheiat cu: - Sigur că da doamnă, am înţeles, numai un coc simplu. Nici o problemă desigur, în cinci minute pleacă spre dumneavoastră. Îmi întinse telefonul şi strigă spre şirul de căşti din spate: - Angela, pregăteşte-te să pleci cu domnul şi o fată durdulie la vreo 24-25 de ani veni lângă noi privindu-ne curioasă. Deşi încurcătura cu perversitatea mea se lămurise şi sunt sigur că auziseră toate despre ce este vorba fata mă privi cu o sclipire maliţioasă şi mă întrebă zâmbind: - Să-mi iau şi halatul sau… - Angela, nu îţi este puţin ruşine? Domnu’ tocmai ne-a explicat despre ce este vorba. Ce-o să-şi închipuie despre noi? Nu am avut timp să îmi închipui nimic pentru ca exact în momentul acela Piratul şi-a făcut o intrare furtunoasă: - Domnu’ Profesor haideţi odată că am parcat în loc interzis şi mă omoară cu zile poliţiştii. Trei poliţişti stau lângă maşina mea cu carnetele de amenzi pregătite şi gata să scrie. A dat cu ochii de casieră şi a ridicat exasperat mâinile în sus: - Doamna Nuţi păi se poate? Tocmai dumneavoastră să îi faceţi greutăţi domnului Profesor. Nu mă aşteptam… - Nu ştiam că îl cunoşti, se scuză casiera, dar i-am dat pe cea mai bună fată pe care o am. Pe Angela, nepoată-mea aşa că să aveţi grijă de ea. Piratul privi spre Angela care îşi pregătea o sacoşă şi puse o mână pe piept: - Doamna Nuţi, păi se poate? Hai că eu mai greşesc deşi în ultimul timp mai mult cu ochii, dar domnu Profesor… Păi ştiţi că acum câţiva ani i-a lipsit un singur vot să ajungă la Academie? Am făcut ochii mari: singura mea legătură cu Academia a avut loc acum vreo trei ani când am fost în Bucureşti şi fiindcă tot eram aproape de curiozitate am făcut un mic ocol ca să trec pe strada Academiei. Dar mai ştiu eu ce poveşti spusese Virgil despre mine celor de aici? Am preferat să tac şi să-i urmez spre cei doi spre taxi. În câteva minute am ajuns la hotel şi aici, după ce am cărat mulţimea de pungi şi punguliţe cu hrană vie în camera lui Virgil sau ca să fiu mai exact pana la uşa camerei lui Virgil, fiindcă în afară de coafeză nu a vrut să ne primească pe nici unul înăuntru, am răsuflat uşurat şi am coborât la barul hotelului să beau în sfârşit mult aşteptata cafea. Piratul plecase iar pe lângă mine lumea trecea relaxată, fără nici o grijă aşa cum stă bine să fie oamenilor în concediu. Uneori aveam impresia că Virgil ăsta are talentul de a face ca însuşi materia în intimitatea ei să intre într-un fel de trepidaţie aparte şi totul vâjâie în preajma lui nu numai oamenii. Oricum, începeam să regret că mă lăsasem antrenat în ceea ce am sperat să fie câteva zile liniştite la băi. Regretele dar şi curiozitatea au început să se manifeste şi mai abitir după numai câteva minute de când am terminat cafeaua când Virgil a telefonat după mine: - Sună-l pe Pirat să vină să o conducă pe domnişoara acasă şi vino sus să o ajuţi la bagaje. Iată-mă şi pe post de hamal dar dacă tot intrasem în horă trebuia să joc, nu? Oricum aveam de gând să am cât de curând o discuţie lămuritoare cu Virgil şi să-mi iau tălpăşiţa spre casă dacă nu îmi oferea nişte răspunsuri plauzibile pentru haosul şi nebunia din ultimele ore. Am preluat-o pe durdulia Angela împreună cu bagajul ei şi am coborât în hol să aşteptăm taxiul. Am întrebat-o de bani dar se pare că partea cu plata o rezolvase mulţumitor Virgil. După ce mi-a confirmat a doua oara asta a mai adăugat ceva care m-a făcut să ciulesc urechile şi să mă facă să cred că nu am auzit bine: - Vai dar ce bine arata Tovarăşa! Se vede că îi priesc legumele acelea pe care i le-aţi adus dumneavoastră. Şi Tovarăşu’ s-a păstrat minunat dar Tovarăşa este de-a dreptul încântătoare. Exact ca în poze că eu nu am prins-o în realitate. Mi-a căzut falca şi am avut nevoie de un minut întreg să îmi revin şi să întreb: - Ce Tovarăşă? Fata mă privi curioasă şi preciză: - Tovarăşa Elena Ceuşescu bineînţeles. Nu am mai apucat să spun nimic pentru că Piratul şi-a făcut apariţia şi a smuls-o pur şi simplu de lângă mine înainte de a mai putea întreba ceva: - Haideţi tânără domniţă că dacă stăm ne stă norocul. Din uşă se mai întoarse odată spre mine şi strigă de răsună holul hotelului cât era de mare: - La revedere domn’ Profesor. De câte ori aveţi nevoie apelaţi cu încredere la Piratu’. Oricând, oriunde la dispoziţia dumneavoastră şi plecă lăsându-mă pradă cele mai mari nedumeriri din viaţa mea. Am pornit spre cameră dar nu am luat liftul ci am pornit voiniceşte pe scări. Mă opream pe îndelete la fiecare palier şi mă gândeam: vocile pe care le auzisem din cameră de la Virgil şi care îmi păreau atât de cunoscute ar fi putut oare fi ale celor doi? Precis asculta vre-un documentar cu ei la televizor. Dar atunci ce văzuse coafeza? Oricât de încet am urcat am ajuns până la urmă şi la etajul patru. Virgil mă aştepta în faţa uşii cu un ziar în mână şi mi-a făcut semn să intrăm în camera mea. Capitolul 5 Băile Felix, Duminică, 19 august 2012, ora 14 TOVARĂŞU ŞI TOVARĂŞA Înainte de a apuca să intrăm pe lângă noi a trecu o cameristă. - Nu te supăra, a oprit-o Virgil. Cum te numeşti dumneata? - Ildiko, domnule a răspuns fata. Vă pot ajuta cu ceva? - Dacă nu te superi, a spus Virgil, aş dori două cafele mari şi tari în camera asta. Fata păru încurcată şi dădu neajutorată din umeri: - Ştiţi, nu se serveşte cafea în cameră. Trebuie să mergeţi jos la bar… Tăcu brusc pentru că văzu hârtia de 500 de lei pe care o scosese Virgil din buzunar şi pe care i-o puse delicat în buzunarul de la piept. - Păstrează restul, spuse el şi fata păru dintr-o dată băgată în priză. - Da, domnule, sigur că da. Numai atâta doriţi? şi făcu un gest uşor spre buzunarul în care se aflau banii. - Eu numai atât dar să fii atent la el arătă Virgil spre mine, că pare el aşa inocent şi nevinovat la prima vedere dar să ştii că este un mare fustangiu… Eu am făcut ochii mari iar fata a zâmbit uşor şi a făcut o uşoară plecăciune: - Bine domnule. Mă duc să aduc cafelele. După ce am intrat în cameră Virgil a încuiat uşa şi mi-a întins ziarul. L-am luat şi am privit fugitiv prin el: era revista loto pe care o cumpăram şi eu cu ani în urmă când mai credeam că aş fi putut câştiga vreun premiu dacă jucam suficient de des şi de chibzuit. Am dat din umeri nelămurit: - Ce ar trebui să văd la el? - Priveşte la dată, spuse sec Virgil şi eu m-am conformat. Data era din… ianuarie… 2013 adică anul viitor. Am răsfoit fugar revista care era ceva mai voluminoasă decât de obicei pentru ca la fel ca toate revistele din ianuarie au publicate toate numerele câştigătoare de-a lungul anului. Totul perfect numai că revista asta era greşită. Poate că era doar o simplă greşeală de tipar sau poate că făcea parte dintr-un plan de-al lui Virgil pe care nu îl înţelegeam aşa că i-am dat-o înapoi fără să spun nimic. Se auzi o bătaie uşoară în uşă şi după ce am deschis uşa intră Ildiko cu o tavă pe care abureau cele două cafele. Le-a aşezat pe măsuţa de lângă geam şi a dat să plece. Am prins-o de mână şi am oprit-o. - Nu trebuie să bagi în seama tot ce spune domnul acesta. Mai glumeşte şi el… A dat din cap înţelegătoare şi a privit în jos. Mirosea a iarbă proaspăt cosită şi a flori de câmp. - Nu te supăra, ce parfum foloseşti? Am întrebat-o eu şi apropiat-o şi mai mult. - Nici un parfum domnule, aşa miros eu. Am privit în jos spre ea: deşi era aproape de înălţimea mea aplecase uşor capul care ajunsese astfel sub bărbia mea şi mirosul părului ei, îmbătător şi dens mi-a inundat nările. Mâna mea ajuns aproape fără să vreau în pletele şatene cu şuviţe blonde şi o clipă am avut senzaţia că sunt un violonist care îşi acordează vioara şi se pregăteşte să cânte. Atâta doar că nu ştiam să cânt la vioară. - Hei voi, ce naiba faceţi acolo? Răsună vocea aspru a lui Virgil dar venea ca de la o mare depărtare. Am luat încet şi cu părere de rău mâna de pe creştetul fetei şi m-am retras ruşinat. A ridicat şi ea ochii spre mine: avea ochii verzi şi un zâmbet parcă uimit şi vinovat pe buzele pline şi roşii ca focul. Am dat să spun ceva dar aveam vocea gâtuită aşa că m-am bucurat când l-am auzit pe Virgil că îi spune. - Mulţumim, Ildiko, te chemăm dacă mai avem nevoie de ceva. După ce fata ieşi Virgil se răsti la mine: - Ce naiba te-a apucat? O amuşinai ca un dulău în călduri… Am dat să îl contrazic dar scena îmi era încă vie în mine aşa că nu prea aveam argumente. Camera avea doua paturi care dacă erau apropiate unul de altul puteau fi transformate într-un pat dublu. Dar acum erau depărtate şi între ele era o noptieră pe care Virgil mută cafelele se aşeză pe un pat şi apoi îmi făcu semn să mă aşez pe celălalt. Sorbi o gură de cafea, plescăi apreciativ apoi spuse: - S-ar putea să îţi explic eu mai târziu o parte din comportamentul tău bizar. - Mi-ai pus ceva în cafea, m-am repezit eu cu o explicaţie care îmi trecuse la un moment dat prin cap. Virgil arătă cu un gest spre cana mea de cafea neatinsă încă şi suspină uşor: - Nu vezi că încă nu te-ai atins de ea? Logica ta unde-i? A plecat şi ea odată cu tine în concediu? E altceva şi o să te lămuresc imediat. Îţi mai aduci aminte că acum câtva timp, imediat după ce am ieşit din spital şi-am spus că auzeam sunete şi puteam vedea tensori. Am dat din cap afirmativ şi am sorbit puţin din cafea fără să îmi dau seama unde vrea să ajungă: ce putea avea în comun faptul că el vedea sunete cu recentul meu acces de efuziune faţa de biata fată. A luat şi el o gură de cafea şi continuă: - De fapt nu era chiar aşa: era mai mult o simplificare a celor ce le simţeam şi le vedeam. Uneori înainte de a adormi aveam impresia că văd câmpurile de forţă din jurul cablurilor electrice. Eram convins că lovitura la cap îmi afectase ceva grav şi profund în creier. Anumite legături neuronale părea că au fost destructurate de lovitură apoi s-au refăcut oarecum la întâmplare. Eram singur că încet, încet o iau razna. Unul din doctori mi-a recomandat astă iarnă chiar la începutul anului o cură termală aici la Felix. Am fost cazat tot în camera 404, camera unde stau acum. În prima noapte am avut un somn neliniştit şi l-a un moment dat am avut senzaţia clară că spaţiul clivează în faţa mea şi că eu pot alege oricare din dimensiunile care defilau prin faţa mea şi să intru în ea. Eram sigur că aş fi putut să pătrund în oricare dintre acele vagi năluciri ale mele numai să îmi doresc. - Ai băut ceva înainte? L-am întrebat eu aducându-mi aminte de câteva vise post bahice pe care le-am avut pe vremuri care precis ar fi câştigat un premiu la un concurs de genul „ Beţivii spun lucruri trăsnite” A clătinat din cap. - Nici măcar un strop, eram uscat ca Sahara în zilele ei bune. A rămas tăcut mai multă vreme şi cum eu tot nu vedeam legătura între ceea ce îmi povestea el şi comportamentul meu oarecum bizar de acum un sfert de ceas l-am îndemnat să continue: - Până aici te-am urmărit dar tot nu văd legătura… - Ai răbdare că ai să o vezi imediat. În seara aceea doar am adormit… neliniştit dar până la urmă mi-am refuzat o călătorie într-unul din universurile paralele care defilau în jurul meu. În ciuda faptului că tu eşti convins că sunt un fel de nesăbuit ca să nu spun mai mult, m-am oprit la timp. Poate că mi s-a făcut frică poate că mi-am spus că este o poartă deschisă nebuniei, destul că am refuzat. M-a privit adânc în ochi apoi mi-a spus: - În schimb a doua zi la lumina zilei m-a apucat râsul de spaimele mele nocturne. Am pus afişul cu „Nu deranjaţi” în uşă, am proptit un scaun ca o măsură de precauţie suplimentară, am tras draperiile în geam, apoi m-am aşezat în pat exact ca şi cu o noapte înainte. Am privit la ceas : era ora zece fix. Nu a durat mai mult de un minut şi în jurul meu a reapărut priveliştea cunoscută. Unii au bănuit de multă vreme că spaţiul nostru clivează într-o infinitate de universuri paralele, o infinitate de lumi, o infinitate de dimensiuni care diferă de a noastră prin foarte puţin. Dar cum să aleg pe cea în care să ajung. Poate că nu ar trebui să îţi spun dar spitalizarea, operaţia şi medicamentele m-au lăsat destul de falit şi plin de datorii aşa că am dorit să ajung într-un univers paralel exact ca al nostru dar decalat exact cu un an. După cum ţi-am spus asta se întâmpla anul ăsta prin ianuarie exact la începutul anului. Am simţit ceva ca o zguduitură, am deschis ochii şi am privit la ceas. Ora zece fix şi nimic în jurul meu nu părea schimbat. Ar fi fost prea frumos şi prea uşor să fie atât de simplu aşa că puţin dezamăgit m-am îmbrăcat şi am coborât în hol. Abia la standul cu ziare am văzut că toate ziarele erau din 2013. Am cumpărat programul loto şi am urcat aproape alergând înapoi în cameră unde m-am trântit pe pat îngrozit că nu o să mai fiu capabil să ajung înapoi. Dar a fost suficient să închid ochii şi să-mi doresc să revin că am şi ajuns. Îmi aruncă programul loto în poală: - Şi uite aşa am câştigat acum două luni marele premiu şi mi-am permis să vin aici mai des – de asta mă cunosc toţi aşa de bine - şi să fac o mulţime de experienţe cu călătoriile astea între nici nu ştiu cum să le zic. Universuri paralele li se potriveşte cel mai bine.. Cafeaua se răcise între timp aşa că am putut să o beau destul de repede. Nu prea mai aveam chef să petrec mult timp prin preajma unui maniac. M-am ridicat în picioare obligându-l şi pe el să facă la fel: - Frumoasă povestioară, nimic de zis. Ar trebui să te duci la o emisiune din astea specializate pe paranormal. Ştii acolo se întâlnesc oameni care au aceleaşi fantezii, şi le împărtăşesc reciproc mai telefonează şi telespectatorii şi timpul trece mai uşor iar unii am auzit că se şi vindecă. - Cum poţi să vorbeşti aşa? Se răţoi el la mine. Ţi-am arătat cât am câştigat la loto, şi într-un gest devenit aproape un tic îşi descheie iar haina ca să îmi arate teancurile de bani. Aici se întâmplă ceva, se concentrează nişte energii telurice şi până şi solul şi apa sunt radioactive… Nu ai văzut ce i-ai făcut la biata fată? Încă un pic şi te urcai pe ea ca un cotoi bătrân ce eşti… Am dat din umeri: - O strângeam doar în braţe nu mă urcam pe ea şi tot mai sunt convins că mi-ai pus ceva în cafea. - Doamne, atâta lipsă de logică nu mă aşteptam să întâlnesc nici măcar la tine. Totul s-a întâmplat înainte de a bea măcar un singur strop din nenorocita aia de cafea. Ceva se întâmplă în zona asta! Este plină de energii telurice care mie îmi activează posibilitatea de a călători în alte universuri iar ţie nătâng bătrân îţi injectează valuri de adrenalină şi testosteron în venele tale blegite. Ţine minte că am vrut să te lămuresc încetul cu încetul, să te pregătesc dar crede-mă nu meriţi aşa ceva. Vino cu mine… M-a prins de mână, a deschis uşa şi a făcut doi paşi până la camera alăturată unde a bătut cu putere. - Deschideţi, a spus el tare. Eu sunt! Uşa s-a deschis şi în faţa privirilor mele uimite, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu, ţinându-se de mână ne priveau morocănoşi. Capitolul 6 Băile Felix, Duminică, 19 august 2012, ora 15 Un an de ici, un an de colo - Intraţi, făcu Ceauşescu cu vocea lui inconfundabilă şi se dădu la o parte să ne facă loc să intrăm. Cum aţi reacţiona dacă deschizând uşa casei aţi găsi în hol o zână, un marţian sau un dinozaur? Spre ruşinea mea eu am reacţionat mai degrabă ca în faţa unui dinozaur decât a unei zâne aşa că am făcut un pas înapoi şi atunci am auzit-o pe Elena chicotind lucru care nu a îmbunătăţit deloc situaţia. Chicotind în continuare a trecut printre cei doi bărbaţi şi m-a luat de mână trăgându-mă în cameră. - Dumneavoastră trebuie să fiţi domnul profesor Adam, nu? M-a purtat de mână până la unul din fotolii şi eu am urmat-o docil de parcă aş viţeluşul care merge cuminte după ţâţa vacii. Recunosc că nu este o imagina care să mă avantajeze dar este singura care mi-a venit în minte şi probabil că nici nu era prea departe de realitate pentru că după ce m-a aşezat pe un fotoliu iar ea s-a aşezat pe celălalt mă privea în continuare şi părea că nu se poate opri din chicotit. Am încercat să îmi revin şi am privit-o pentru prima dată ceva mai atent: nu prea îmi stătea mie gândul la calcule şi nici nu-i mai ştiam foarte exact anul naşterii dar eram sigur că ar fi trebuit să aibă bine peste nouăzeci de ani. Ei bine, nu-i arăta de loc. Părea mai degrabă pe undeva la şaizeci de ani şi părea îmbătrânită frumos. Avea chipul senin, luminos sau părea poate aşa numai din cauza ochilor care pur şi simplu râdeau tot timpul. - Vai îmi cer mii de scuze domnule Adam. Cred că m-am purtat ca o proastă. Dar aşa abia v-aţi putut da seama cum ne-am simţit noi când ne-am trezit brusc aici în camera asta. Imaginaţi-vă că ne plimbam prin parc lipsiţi de orice grijă când apare ciudatul dumitale prieten, ne dă bună ziua, ne prinde pe amândoi de mână şi …dintr-odată ne trezim aici. Am privit spre Virgil care a ridicat nepăsător din umeri. Ceauşescu părea de-a dreptul supărat pe ceva şi s-a tras mormăind mai aproape de televizor manevrând furios telecomanda. Elena părea singura care găsea ceva amuzant în toată situaţia aşa că m-am adresat ei: - Şi totuşi cred că există o explicaţie… - Şi încă una foarte simplă domnule Adam. Prietenul dumitale aici de faţă se pare că şi-a descoperit în urma unei lovituri zdravene la cap talentul de a glisa între diferite universuri paralele având posibilitatea să culeagă şi să aducă aici în lumea dumneavoastră diferite suveniruri. S-a întâmplat că de data asta noi am câştigat concursul de Cel mai frumos Suvenir. Şi iată-ne aici cu o misiune imposibilă care mă face să regret că lovitura aia pe care a primit-o prietenul dumitale nu a fost ceva mai puternică. Virgil a râs mânzeşte şi a spus: - Nu am avut de ales… după nopţi întregi de căutare sunteţi singurii care vă potriviţi cu ceea ce vreau eu. Elena Ceauşescu s-a întors spre mine: - Aţi auzit ce ton a folosit când a spus „ vă potriviţi cu ce vreau eu” . Parcă ar fi spus „IO, Mircea voievod şi domn, singur stăpânitor a toată ţara îi vreau doar pentru mine pe aceşti Ceauşeşti”. Doamne cum se pot prosti unii oameni când ajung să aibă puţină putere. În locul ei poate că nu aş fi amintit despre modul în care poate corupe puterea dar e posibil că acolo în lumea lor Ceauşescu al ei nu făcuse atâtea prostii ca al nostru. - Cum adică vă potriveaţi? Am întrebat eu simţind că încep să îmi mai revin. - Păi e simplu de explicat: căuta în toate universurile la care avea acces numai acele Românii care erau cel puţin pe locul patru în Europa după PIB. Raţionamentul lui era simplu: dacă Ceauşescu din acel univers a fost în stare să obţină un asemenea rezultat în mod sigur că va obţine acelaşi rezultat şi aici. Am privit spre Virgil care zâmbea cu gura până la urechi văzându-şi expuse atât de simplu şi concret prostiile pe care le făcuse. - Şi asta încă nu ar fi fost nimic: mai avea pretenţia ca în acel univers durata medie de viaţă să fie de două sute de ani… Am privit mai atent la ea şi mi-a dat seama că de asta arăta atât de strălucitoare: chiar dacă trecuse de nouăzeci de ani în universul ei încă nu ajunsese la jumătatea vieţii. - In timp ce Nicu al meu ar fi dus România voastră pe noi culmi de progres şi civilizaţie – parcă aşa spunea Ceauşescu al vostru – eu urma să te învăţ pe dumneata cum să mai câştigi măcar zece ani de viaţă dintr-un motiv care îmi rămâne momentan obscur. Virgil se aşeză pe pat şi mă bătu prieteneşte pe genunchi: - Ai văzut că nu te-am uitat? - Nu l-ai uitat dar nici nu l-ai rezolvat domnule Virgil. De unde să ştiu eu de ce noi trăim doua sute de ani şi dumneavoastră o sută. - Şaptezeci şi cinci de ani, am corectat-o eu. Optzeci dacă avem puţin noroc. - Bine, optzeci să fie, admise Elena Ceauşescu dar tot nu ştiu de unde această diferenţă. Poate să fie de la alimentaţie sau de la razele soarelui nostru. Sau de la orice altceva ce nu putem noi afla în trei zile. Pentru că în lumea noastră eu nu sunt savant de renume internaţional ci doar o simplă profesoară de desen. - Dar de ce numai trei zile? - Pentru că atât eu cât şi soţul meu i-am explicat că NOI nu suntem EI şi că nu avem de gând să ne asumăm prostiile lor şi nici felul lor de a fi. Niciodată şi cu nici o condiţie. Din nefericire se pare că nu ne poate duce înapoi înainte de trei zile. Un fel de a spune că are nevoie de acest timp pentru a-şi reface forţele deşi din câte îl cunosc pe prietenul dumitale cred că minte. - Bine şi atunci de ce aţi acceptat să vă aranjaţi ca să semănaţi cât mai mult cu ei? Am întrebat eu amintindu-mi de întâmplarea cu coafeza. - Păi dacă tot suntem nevoiţi să rămânem aici trei zile am hotărât să îl ajutăm atât cât putem… o să ieşim prin oraş să ne vadă lumea deşi sincer să nu prea ştiu la ce o să ajute asta. Ne-a pregătit şi o acoperire: să spunem că în toată această perioadă am fost plecaţi în Tibet şi că nu am îmbătrânit datorită alimentaţiei cu mâncare vie. Şi că în locul nostru au fost împuşcată o pereche de oameni care ne semăna perfect. Am privit spre Virgil care lângă mine zâmbea mulţumit. A arătat la ceasul de pe perete: - Uite s-a făcut aproape patru. De ce nu mergeţi voi doi să vă plimbaţi puţin prin staţiune pentru un prim contact cu lumea? Ne întrebă el pe toţi trei. Şi nu vă mai faceţi griji: sunt sigur că până la urmă voi găsi o pereche care să accepte să vină de bunăvoie aici să scoată România din rahat. Când vă duc pe voi am să îi aduc pe ei şi gata… Ceauşescu privea lung la telecomanda din mâna sa. Părea că vrea să i-o arunce în cap lui Virgil aşa că m-am ridicat în picioare preventiv. Dar se pare că nu avea gânduri războinice pentru că o aşeză lângă televizor şi ni se adresă mie şi Elenei: - Eu nu mă simt în stare să ies încă mergeţi numai voi. Se întoarse spre Virgil: - Dumneata rămâi aici! Avem ceva de discutat. Elena îl privi lung: - Nicule să nu faci vreo prostie. Dacă domnul Adam mă însoţeşte am să ies să fac câţiva paşi dar te rog să fii cuminte. Ceauşescu încercă să zâmbească dar nu prea i-a reuşit: - Nu îţi fă griji dragă. Dar trebuie să fiţi convinşi că singurul motiv pentru care nu îl strâng de gât pe simpaticul domn Virgil este acela că trebuie să ne ducă înapoi. Dacă cumva acest motiv dispare o să-mi facă o plăcere deosebită să-i arăt ce înseamnă să se joace de-a zeii. M-am ridicat cu greu de pe fotoliu. Eram îngrijorat de situaţia creată şi nu prea vedeam cum aş putea contribui la ameliorarea ei aşa că m-am îndreptat spre uşă: - Mă duc să îmi iau un sacou şi revin să vă iau am spus Elenei dar Virgil luă o sacoşă cu haine din şifonier şi veni după mine. - La noapte voi dormi şi eu dincolo aşa că hai să ne aranjăm puţin. Am ieşit pe coridor unde Virgil mă împinse grăbit în ceea ce avea să fie de acum camera noastră comună. - Acum că mă crezi că acesta-i adevărul o să fie simplu ce ai de făcut. Am închis uşa după noi şi l-am întrebat: - Ce naiba să am de făcut? Nu am nimic de făcut. Oricum nu vreau să urmez nici măcar o jumătate de idee ce ar putea să-ţi iasă din tărtăcuţa aia bolnavă. - Nu fi fraier, ripostă Virgil. Îţi mai aduci aminte de romanul ăla a lui Isaac Asimov pe care îl citeam amândoi în tinereţe „ Sfârşitul eternităţii”. Îl mai ţii minte? Îl mai ţineam minte vag dar tot nu pricepeam unde vrea să ajungă. A ridicat exasperat din umeri şi a început să îmi explice. - Ştii că Eternii din roman datorită statutului şi ocupaţiei lor erau consideraţi nemuritori… şi din acest motiv foarte curtaţi de toate femeile pe care le întâlneau. Am făcut ochii mari şi am ridicat din umeri a nedumerire: - Nu-mi aduc chiar atât de bine aminte… Care anume era motivul şi unde vrei să ajungi? Virgil oftă exasperat apoi continuă: - Toate femeile erau convinse că dacă se culcau cu un Etern o parte dacă nu toată imortalitatea lui va trece asupra lor ajungând astfel şi ele nemuritoare. Tot nu pricepeam: - Aşa şi care-i şmecheria în cazul de faţă? - Păi am văzut că Elena te cam place. Oricum te simpatizează. Nu cred că o să îţi vină prea greu să te culci cu ea după cum am văzut cum te-ai dat la biata cameristă. Tu crezi că ea nu va dori să se întoarcă în lumea ei şi să se laude la prietenele ei cu aventurile avute aici în această lume stranie? O mai tragi de limbă referitor la obiceiurile alimentare… dacă este vorba de vreun aliment ţi-l pot aduce fără nici o problemă de dincolo din lumea lor. Şi uite aşa, câştigi un an de ici, un an de colo şi imediat se fac cei zece ani pe care ţi-i doreşti. A scăpat. S-a mişcat mai repede decât am putut eu arunca perna după el. Am ridicat perna de jos şi am pus-o bine: cred ca la noapte o să o folosesc să îl sufoc în somn înainte de a face alte prostii. Înainte de a ieşi am cules de pe noptieră şi revista loto şi am pus-o în buzunarul sacoului: aveam în gând o metodă sigură să verific elucubraţiile lui Virgil. Capitolul 7 Băile Felix, Duminică, 19 august 2012, ora 16 La plimbare cu Elena Până am ajuns în holul mare de la recepţie nimeni nu a observat nimic. Acolo, Elena care privea curioasă în toate părţile m-a întrebat: - Pot să te iau de braţ? Mă simt puţin nesigură… Vocea ei nu a răsunat prea tare în holul în care mai erau destul de mulţi oameni care vorbeau întrei ei cu voce scăzută. Şi totuşi cineva a auzit-o pentru că a spus cu voce tare: - E Elena Ceauşescu… Doamne e chiar Elena Ceauşescu. S-a făcut dintr-o dată linişte şi cei din faţa noastră s-au dat la o parte privind tăcuţi la noi iar Elena m-a prins de braţ şi privind în pământ parcă s-a făcut mai mică lângă mine. Am ieşit afară din hotel urmăriţi de o mulţime de priviri nedumerite şi curioase. În staţiune se ajungea coborând nişte scări destul de abrupte şi am fost atenţi la ele apoi am ajuns la o scurtă alee pe care ţăranii îşi vindeau brânza, urda şi roşiile sau ce mai aveau. Toată lumea privea spre produsele lor care arătau într-adevăr apetisant astfel că nu ne mai remarcă nimeni. Elena ridică capul şi mă întrebă în şoaptă: - Oare nu o să fim atacaţi? Uite că asta nu îmi trecuse prin gând aşa că am făcut ochii mari şi am întrebat-o: - Ce vă face să credeţi aşa ceva? A ridicat din umeri: - Păi de când am ajuns aici am urmărit numai filme pe laptopul adus de dumneata despre atrocităţile comunismului. Şi am mai văzut că în percepţia maselor nu atât Ceuşescu a fost considerat vinovat de viaţa grea pe care o duceau cât mai ales ea. Eu am fost considerată geniul malefic care l-a corupt pe el, Geniul Carpaţilor. A spus asta cu un mic zâmbet dar părea sincer îngrijorată. Oricum avea foarte dezvoltat simţul umorului pentru că în lift cât am coborât singuri mi-a spus că o amuză teribil poreclele inventate de poeţii de curte. Şi avea de gând ca în cele câteva zile petrecute aici să înveţe cât mai multe să le folosească atunci când se va duce înapoi aşa din simplă distracţie. - Şi de fapt nu sunt îngrijorată pentru mine dar ai fi şi dumneata implicat şi chiar că nu ai nici o vină. Între timp am ajuns în strada Primăverii din care puteam ajunge la cunoscutele lacuri cu nuferi. Cel puţin aşa citisem într-un ghid pe care mi la dat Virgil şi l-am răsfoit puţin pe tren înainte de a adormi. Deşi era o stradă în toată regula pe lângă noi mergeau o mulţime de oameni pe mijlocul străzii şi puţinele maşini care se încumetau să treacă trebuiau să claxoneze minute în şir ca să îşi facă loc. - Păi hai să facem o probă, am spus eu, ca să vedem despre ce este vorba. Şi înainte de a apucă să mă oprească sau să mă întrebe ceva, m-am oprit m-am întors cu faţa spre ea şi cu o voce puternică pentru a atrage atenţia am întrebat-o: - - Stimată tovarăşă Elena Ceauşescu cred că pe aici prin parc putem ajunge la Lacul cu Nuferi dacă doriţi. Dar am să întreb pe cineva ca să fim siguri. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE