PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Ultimul reportaj Text postat de Sergiu Somesan Ultimul reportaj Nu sunt misogin. Îi pot lua drept martori pe toţi prietenii mei că iubesc femeile la fel de mult ca oricare alt bărbat. Mă rog, poate ar trebui să precizez că aşa le iubeam înainte ca în viaţa mea să apară Laura. Acum, însă, sunt pe cale să devin un misogin convins. Este incredibil cum se poate ca o femeie frumoasă să fie atât de rea, iar o bună parte din răutatea aceasta să şi-o reverse asupra mea. „Cine se tachinează se iubeşte”, obişnuiau prietenii mei să-mi spună în glumă, după ce asistau la câte o dezlănţuire de furie din partea ei, în timp ce eu înghiţeam în sec şi număram încet până la zece. A scăpat cu mutriţa aia drăgălaşă nepocită doar pentru că număram rar şi de foarte multe ori până la zece. Când am observat că nici asta nu prea mă mai ajută, căci la finele numărătorii aveam degetele încleştate ca şi cum aş fi strâns în mâini, cu toată puterea, delicatul ei gât, m-am adresat şefilor. — Nu se poate, a spus ferm directorul de programe. Formaţi o echipă perfectă. Ştiu că este o tipă dificilă, dar încearcă să te adaptezi şi să te obişnuieşti, pentru că telespectatorii pur şi simplu o adoră! M-a dat afară din birou şi mi-a mărit salariul cu zece la sută. De parcă banii ar rezolva totul... Povestea a început cu mai bine de doi ani în urmă, când, la îndemnul unor prieteni, am făcut şi eu Testul. Era la modă ca, după câte un chef, o gaşcă de prieteni să intre într-un centru de examinare şi să-şi facă Testul. Îl făceau degeaba, cu toate că era gratuit: dintr-un milion de oameni, abia dacă-l treceau doi, maximum trei inşi. Nu ne-a venit să credem când rezultatul meu a ieşit pozitiv, aşa cum nu le-a venit să creadă nici tehnicienilor, care l-au repetat imediat. Tot pozitiv a ieşit şi a doua oară, aşa că am vrut cu toţii să ne întoarcem la bar şi să sărbătorim pentru norocul care dăduse peste mine. Avertizat prin canale obscure, a apărut patronul postului de televiziune ProCronos care, cu vorbe meşteşugite, a făcut în aşa fel încât la bar să ajungă numai prietenii mei, sponsorizându-le suficient de bine consumaţia încât să uite nu numai de mine, dar şi de ei. În aceeaşi seară, aveam contractul cu ProCronos semnat şi deveneam dependent de Laura mai rău decât dac-aş fi fost legat printr-o căsătorie catolică. Asta pentru că, după primul reportaj făcut împreună, Laura, care între noi fie vorba avea un salariu de vreo zece ori mai mare ca mine, le-a spus şefilor: — De acum încolo, numai pe el îl vreau! Şi pe mine m-a avut! Uneori regretam ziua când se adusese prima oară pe Pământ Mixodina. La început, ciuperca fusese comercializată în cantităţi mici, drept un drog oarecare, care stârnea vise extraordinar de realiste, petrecute întotdeauna în trecut. Problema este că, fiind adus prin contrabandă de pe planeta Asturias, era destul de puţin şi de scump. Cei care l-au folosit prima dată au jurat cu mâna pe inimă că visul nu era numai realist, ci devenea de-a dreptul realitate. Cererea era atât de mare încât în numai doi ani substanţa activă din ciupercă a fost produsă pe cale sintetică, aşa că numărul celor care-l experimentau s-a înmulţit în progresie geometrică. Încă doi ani şi unul dintre cei care utilizau drogul a avut un vis în timp ce era pe fotoliul din propria-i sufragerie. Înainte de a lua drogul se aşezase pe spate, iar pe piept îşi aşezase un aparat de fotografiat. În vis, i s-a părut că are aparatul foto la el, aşa că a făcut mai multe fotografii şi, uite aşa, s-au dezvăluit lumii întregi primele fotografii cu Troia în flăcări. De atunci a început o întreagă nebunie urmată imediat de o la fel de cumplită dezamăgire: abia doi-trei oameni dintr-un milion reuşeau să aducă fotografii sau filme din trecut. Şi nici ei într-un mod stabil şi constant, aşa că, văzând performanţele mele, nici nu-i de mirare mine dintre cei vreo zece crononauţi – aşa ni se spunea – pe care-i avea televiziunea ProCronos, Laura m-a ales pe mine. Eu sunt convins că Laura era conştientă de fragilitatea poziţiei sale şi din cauza asta încerca mereu să mă împingă pe o poziţie inferioară, iar ea să iasă în evidenţă. Oricum, este cert că nici ea nu mă suferea. Pentru a rămâne în acelaşi vis cu mine, trebuia ca, atunci când îmi era administrată Mixodina să fim în contact fizic, aşa că eu eram aşezat pe un fotoliu, iar lângă mine, pe un fotoliu asemănător, stătea Laura. Amâna până în ultima clipă să-mi atingă mână, motiv pentru care o dată ne-am trezit în vise diferite. Adică în aceeaşi perioadă istorică, dar în locuri diferite. A fost cel mai plăcut reportaj din toată cariera mea, chiar dacă nu a fost transmis niciodată. Primul reportaj l-am făcut tot la Troia şi am rămas uimit în faţa frumuseţii reale a Elenei. Niciuna dintre actriţele care-au interpretat rolul ei în filmele contemporane nu se apropia – nici pe departe – de frumuseţea sa. Am ajuns exact când terminase de făcut dragoste cu Paris şi avea buzele puţin răsfrânte de un zâmbet abia început, de femeie care ştie mai multe decât tot restul oamenilor la un loc. Am uitat de Laura, care vorbea lângă mine, şi am focalizat pe faţa Elenei care stătea tolănită ca o pisică mare, cu ochii închişi. Şi în timp ce Laura, lângă mine, spumega pentru că nu o filmam pe ea, iar eu eram pierdut în admiraţie, Elena a deschis ochii mari şi am avut o clipă impresia că mă priveşte drept în faţă. Era să scap camera din mână şi am întors-o repede spre Laura, care perora despre destrăbălarea acestei frumuseţi antice ce a provocat, prin depravarea ei, atâtea suferinţe şi victime. Mie mi s-a părut doar superbă şi inocentă, dar se pare că Laura a observat privirea admirativă pe care i-o aruncam frumoasei adormite, pentru că a încheiat sarcastic: — Oricum, se pare că în timpul cuceririi Troiei, Elena a fost violată de tovarăşii de luptă ai soţului încornorat. Promitem telespectatorilor să revenim cu un reportaj din vremea asediului, în care să le arătăm cum era pedepsit dezmăţul în lumea antică... Mi-am oprit în barbă înjurătura pe care-am vrut să i-o trag, de frică să nu fie înregistrată de microfonul sensibil al camerei. Ce nu ştia Laura era faptul că orice crononaut cât de cât priceput – iar eu eram, fără falsă modestie, printre cei mai pricepuţi – putea să-şi dirijeze călătoria dacă nu la secundă, atunci aproape la minut, astfel că oricât am mai căutat apoi scene erotice cu Elena, nu am mai găsit. În zadar tuna şi fulgera Laura, pentru că în ţara orbilor chiorii sunt împăraţi, după cum obişnuiam noi, crononauţii, să-i minimalizăm în particular pe reporterii care luau tot caimacul. Asta nu înseamnă că nu o vizitam când eram singur. Fiind profesionist, aveam acces la cea mai bună sursă de Mixodină, astfel că am început să iau tot mai multă, pentru a rămâne cât mai mult timp în preajma Elenei. La două doze standardizate, puteam rămâne mai mult de o oră. Făcusem o obsesie pentru ea şi la un moment dat am luat cu mine un trepied cu ajutorul căruia am fixat obiectivul camerei de filmat asupra chipului ei minunat. Apoi, profitând de faptul că Paris lipsea, m-am apropiat de ea şi am sărutat-o. Pe înregistrare se va vedea exact ca un sărut adevărat – ce conta că eu aveam să sărut doar aerul! Spre surpriza mea, am simţit nişte buze calde, moi şi înmiresmate, care se deschideau primitoare. A deschis şi ea ochii, m-a îndepărtat o clipă, apoi m-a cuprins iarăşi în braţe, murmurând ceva din care am înţeles numai: „Ares, Ares”. Cu reflectorul din frunte şi cu toţi acumulatorii şi aparatura agăţată de mine poate că i-am părut Ares, zeul războiului. Bănuiesc că voia să mă atragă de partea lor în război, dar în momentul acela eu nu am simţit decât cum cea mai frumoasă femeie din lume mă strânge la pieptul ei. M-am trezit năuc în sufrageria mea, strângând în mână camera şi trepiedul, şi am încercat să-mi explic ce s-a întâmplat. M-am uitat la ce înregistrase camera, am vrut să şterg, apoi m-am răzgândit şi, în timp ce mă plimbam de colo-colo prin încăpere, ochii mi-au căzut pe dozele cu Mixodină: pe ele scria mare, cu roşu, că în aceste fiole concentraţia era dublă! Scria, dar eu la gândul că aveam s-o văd pe Elena, nu citisem absolut deloc ce spunea acolo, astfel că îmi injectasem PATRU doze, lucru pe care nu-l mai făcuse nimeni până acum. Cineva încercase odată trei doze standard, iar acum tot în comă se afla, ţinut în viaţă doar de aparate. Eu luasem patru şi nu aveam nimic, nici măcar o uşoară ameţeală. Doar o stare de euforie ce provenea de la faptul că făcusem dragoste cu Elena. Elena din Troia, bineînţeles. Dar mai ales pentru că aflasem că după patru doze mă puteam şi materializa, nu numai călători în trecut, şi că organismul meu putea rezista cu succes acestei cantităţi. Pe de altă parte, am observat că se materializa în trecut şi orice obiect şi probabil că şi orice fiinţă pe care le atingeam în timpul călătoriei. Exact atunci mi-a venit şi Ideea. Minunata idee care avea să mă scape definitiv de Laura şi de fandoselile ei. A doua zi i-am prezentat Directorului de programe ideea mea, periată şi parfumată ca să dea bine: un reportaj la curtea lui Harun al-Rashid! De data asta, o solicitam eu în mod expres pe Laura, pentru că numai ea ar fi fost în stare să prezinte, cu farmecul său inegalabil, opulenţa de la curtea califului. Directorul a aprobat fără nicio bănuială reportajul, mormăind în barbă că se bucură când angajaţii lui se înţeleg bine şi conlucrează spre binele mers al postului. Nici nu bănuia el cât de bine aveam să conlucrăm, astfel că am fugit acasă unde-am răscolit tot ce aveam la îndemână în bibliotecă, pentru a afla cât mai multe despre Harun al-Rashid şi epoca lui. A doua zi, când ne-am aşezat pe fotolii, m-am bucurat de faptul că Laura purta doar o fustiţă sexy care avea să-mi uşureze foarte mult misiunea. Eu căram în geanta cu acumulatori şi o haină lungă din lână, care la o adică putea trece la o privire fugară drept burnuz. Când a venit tehnicianul pentru a ne injecta dozele, eu i-am dat o fiolă fără inscripţii, aranjată de mine pentru ca-n ea să-ncapă patru doze, şi în numai cinci minute ne-am trezit în interiorul unui palat care speram să-i aparţină lui Harun al-Rashid. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi pun burnuzul peste hainele obişnuite, iar al doilea să leg mâinile frumoasei Laura cu cablul de la microfon. A fost atât de uimită de gestul meu, încât a început să se împotrivească doar când era deja prea târziu. Ţipetele ei au atras imediat doi soldaţi din garda califului şi, cu toate că nu vorbeam niciun cuvânt în arabă, m-am înclinat adânc în faţa lor – aşa cum am văzut că se face în filmele pe care le studiasem cu o seară înainte – şi am arătat spre roşcata sexy de lângă mine. Se pare că dincolo de cuvinte există totuşi un soi de înţelegere secretă între bărbaţi, pentru că după ce-au privit-o admirativ pe Laura preţ de câteva clipe, nu şi-au mai pus problema nici cum am ajuns acolo şi nici pe unde am intrat. M-au condus spre o sală mare şi plină de lume şi mi-au făcut semn să aştept. Nu după multă vreme a venit să ne conducă un bărbat cam între două vârste, obez de-a dreptul şi pe care-l bănuiam a fi şeful haremului. L-am urmat în sala tronului, unde, fără nicio urmă de îndoială, l-am văzut pe Harun al-Rashid. Chiar lângă el mai stătea un bărbat pe care îl bănuiam a fi Giafar. Când am ajuns în faţa califului, m-am trântit cu faţa la podea, dar hadâmbul m-a prins de umeri şi mi-a arătat că Harun al-Rashid îmi făcuse semn să mă ridic. Oricum nu avea ochi pentru mine, ci numai pentru Laura, care pentru prima dată era tăcută şi năucită. La capătul câteva minute lungi, califul îşi desprinse privirea de pe fată şi după faţa lui extaziată mi-am dat seama că în viaţa lui nu mai întâlnise o roşcată. Cel puţin nu una naturală şi atât de apetisantă pe cât era Laura... Când m-a întrebat ceva, am ridicat neputincios din umeri şi am arătat spre gură, sperând că avea să mă creadă mut. A insistat cu întrebarea şi atunci eu, având o bănuială, am ridicat amândouă mâinile şi am arătat: zece! Ce aveau să fie aceşti zece nu-mi păsa; putea la fel de bine să fie zece cămile sau zece bani, pentru că eu nu avem de gând să mă târguiesc. Califul, cu ochii aţintiţi asupra Laurei, făcu semn hadâmbului, care-o acoperi cu un veşmânt larg şi o trase afară din încăpere. Când să iasă din încăpere, Laura întoarse nişte ochi mari şi speriaţi spre mine şi ţipă: — George, te implor, nu mă lăsa aici! Am zâmbit în barbă şi i-am făcut cu mâna. Ia te uite, m-am gândit: acum ştie şi cum mă cheamă! Un ins care părea a fi vistiernicul se opri în faţa mea şi îmi puse în braţe zece pungi în care bănuiam că erau monede de aur. M-am înclinat încă o dată în faţa califului care nu prea îmi mai purta grija, cu gândul la frumoasa roşcată recent achiziţionată. Am ieşit şi de fiecare dată când întâlneam un om în calea mea, îi dădeam câte un dinar de aur, mă înclinam în faţa lui, şi-i spuneam: — Roagă-te pentru Laura, că mare nevoie mai are! Omul se înclina şi el în faţa mea, zâmbea mulţumind cu ochii la banul de aur din mâna lui şi pleca fericit. Când am ajuns înapoi toţi cei din sală erau îngroziţi: la un moment dat atât eu cât şi Laura ne-am pierdut consistenţa şi am dispărut apoi am apărut numai eu. Am aşteptat şi eu alături de ei – cu toate că din motive diferite – câteva ore să se arate Laura, apoi, văzând că nu mai apare, am plecat acasă. Un timp s-a vorbit în şoaptă de interzicerea reportajelor pentru o vreme, dar cine închide o afacere de miliarde doar pentru că un reporter a căzut la datorie? Chiar dacă este vorba de o roşcată încântătoare cu numele de Laura. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE