PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Însemnări despre poezie* Text postat de Elena Stefan Poezia, ca act existential, este departe de a fi ceea ce numim comunicare in sens curent. Poezia presupune un mod special de comunicare artistică de tip sugerativ. Explicativul, determinarea, aglutinanţa, spunerea în manieră informativă fac rau poeziei. De asemenea, utilizarea unor cuvinte şi sintagme demonetizate de prea multă utilizare ori care au facut obiectul altor poeme este nepotrivită. Pentru că un poem trebuie să fie un act creativ, adică să aducă ceva nou în raport cu stadiul cunoscut al poeziei. Însă nici noutatea nu este totul. Se vorbeşte în poezie de teoria aisbergului. În acest sens, poemul devine un fel de creaţie în participaţie iar caracterul de tip biunivoc al textului, având rol informativ, adică, de transmitere de informaţie, în sens curent, dispare. Autorul propune un text, partea văzută a aisbergului, iar pentru perceptia întregului, un întreg relativizat de contribuţia lectorului, este necesar ca acesta, lectorul, să fie un participant activ, venind cu ceva „de acasă”. Astfel, un poem, atât ca urmare a textului propus de către autor, cât şi a disponibilităţilor comprehensiv-interpretative ale lectorului, devine un fapt artistic n-polarizant. În sensul că, în actul receptării, pot fi legitimate diverse variante de inţelegere interpretare, date de semnificaţia textuală care poate fi directă, conotativă, subiacentă, făcând trimiteri de diverse ordine către alte concepte, alte idei ori ansambluri de idei, pe de o parte. Şi acest text are unicitatea lui. Ba putem spune că unicitatea sa face diferenţa specifică în raport cu ceea ce s-a mai scris. Aici pot apărea diverse controverse dintre care amintesc: este recomandabil ca poetul să fi citit cât mai multă poezie înainte de scrie pentru a fi la curent cu ceea ce s-a mai scris sau este recomandabil să nu citească ceea ce s-a scris până la el pentru a nu-şi „macula” prospeţimea şi propria originalitate. Evident că nici una dintre variantele extreme nu poate fi operaţională. Niciodată cineva nu va putea citi tot ce s-a scris până la el pentru a fi sigur că se diferenţiază de acestă imensă zestre culturală a umanităţii. Pe de altă parte, a nu citi nimic din cee ce s-a scris de către înaintaşi prezină riscul reinventării roţii, adică, al scrierii a ceva ce a mai fost scris, aşadar un „deja vu”. Dacă în plan creativ aceasta, să zicem, nu ar avea repercusiuni decât la nivel axiologic, în plan juridic, repercusiunile pot fi destul de dure mergând până la a fi considerate contrafacere şi plagiat care presupun deja aspecte sncţionatorii. Sigur, în plan practic, situaţii din acestea sunt relativ singulare, cel puţin în varinta manifestă a bunei credinţe şi bunului simţ, însă nu trebuie neglijat aspectul răspunderii morale, civile şi chiar penale în cazul atingerilor drepturilor de autor ale altora. Din punctul de vedere al funcţiei poetice a limbajului amintim că selecţia şi combinarea cuvintelor reprezintă, în fond, actul constructiv creator al unui text, al unui poem. Este cunoscută aserţiunea că, de fapt, toţi utilizăm aceleaşi cuvinte numai că unii, marii creatori, le combină altfel. Pe de altă parte, un poem este în fapt un text potenţial care poate ajunge la cunoştinţa unui „lector” prin citire, ascultare, interpretare, etc. Spun etc. deoarece există şi alte modalităţi de „limbaj” prin care cineva poate lua cunoştinţă de un anumit text. De la limbajul corporal la alfbetul Braile, de la elemnte de natură coregrafică la sunete muzicale, jocuri de lumini, corpusuri de semne ş.a.m.d. Acest „lector” este sau se doreşte a fi „spiritualizat” în sensul că este „prevăzut” cu o anumită pregătire, are cunoştinţe, are principii, prejudecăţi, seturi de valori şi evident o anumită capacitate de percepţie, de înţelegere, de analiză şi interpretare care-l diferenţiază de orice alt lector, având deci unicitatea sa. O amprentă culturală care îl diferenţiază de oricare alt lector. Însă are şi un loc geometric spiritualizat-cultural comun cu al altor lectori. Cel puţin, în ceea ce priveşte ceea ce numim cultura generală şi limbajul uneia sau mai multor culturi. Aşadar, am prezentat pâna acum „autorul” ca având propria sa originalitate constând în mai multe trasături subsumate a ceea ce îndeobşte este cunoscut sub numele de „talent”, „textul” ca un ansamblu de semne cu un set aleator şi potenţial de semnificaţii şi „lectorul” ca o entitate autonomă, înzestrată, în diverse grade, cu capacitatea de a lua cunoştinţă de text, de a-l percepe, înţelege şi eventual de a-l analiza şi interpreta. „Autorul”, „textul” şi „lectorul”, ca entităţi distincte şi autonome temporal şi spaţial, au un statut ontologic contextual. „Contextul” definibil într-o accepţiune foarte largă, drept tot ce poate fi „exterior” unei mulţimi oarecare respective, fiecăreia dintre cele trei entităţi menţionate, autorul, textul şi lectorul, poate fi „simultan” sau „decalat” în raport de combinaţiile posibile ale celor trei entităţi . Chiar şi simultan tuturor, contextul poate conduce la semnificatii diferite ale textului. Cu atât mai mult nesimultaneitatea. Decalarea spaţială şi sau temporală a contextelor, în fapt, prezumă alt „context” Conjectura fumcţionării binomului text-lector, într-un context dat, reprezintă partea finală a creaţiei. Acum se poate „consuma” finalitatea actului creativ total. Evident că multitudinea de variabile care intervin în acest moment, începând de la elementele determinative ale autorului, dacă sunt cunoscute, (biografism, anecdotică, istoricitate) continuând cu multitudinea de posibile semnificaţii textuale, (textul reprezintă un vector purtător de semnificaţii potenţiale) implementate sau nu de către autor, însă decelabile sau nu de către lector, cu parametrii săi cognitivi existenţiali, va conduce la multiple percepţii-interpretări ale textului. De unde bucuria şi plăcerea „lecturii” Este rândul lectorului să le descopere în felul său după ce, în actul creaţiei, de asemenea, în felul său, autorul le va fi avut. Şi, poate, în acesta consta frumuseţea şi perenitatea poeziei. A marii poezii. In acest parteneriat dinamic, realizabil în timp şi spaţiu însă peste timp şi spaţiu. *Repostare uşor revizuită. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   ăia care le-au inventat   Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-26 09:33:57               Doamna, Mă distraţi! Mai ales cînd mă trimiteţi la unchiu goagăl! Dar, mai ales şi mai ales, cînd vă autoamăgiţi. Nu vedeţi că, în afară de mine, nimeni nu vă mai bagă-n seamă? De ce, oare? Nu, nu cred c-o să-mi mai pierd timpul să vă lămuresc că aveţi atitudine de copchilaş încîntat de jucăriile lui. Credeţi-mă, chiar dacă am obiecţii serioase, legate de utilitatea demersurilor hermeneutico-intertextualiste, recunosc că ăia care au inventat-o îşi manevrează bine noţiunile, fie ele şi complicate. Dv., însă, vă jucaţi de-a hermeneutica! Pe bune. Dar de ce nu furnizaţi mîndreţea de tecxste hermeneutice unor specialişti? Ca să aibă şi ei de ce rîde. Că mi se pare incorect să rîd numai eu, de unul singur!   Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-26 09:33:13               Stilul de lectură Ipingespeia, un fel de "dialog" al surzilor cu textul, cu orice text, poate fi admirat mai jos în toată splendoarea sa. O mirare permanentă ca expresie a distanţei la care se află faţă de text. Ar fi inutil să mai spun ceva. Comentariul însuşi devoalează şi se deoalează. Mai mult, chiar, decât distinsul lector şi presupus comentator crede. O singură remarcă: Spune distinsul anticritic "Eu citii, d-un par egzamplu, că: „Pentru Riffaterre, cititorul are un rol activ în timpul lecturii,..." Citat absolut corect. Complementar esteticii receptării. Însă spusa domniei sale nu afectează deloc afirmaţia citată de mine: „Jauss e considerat teoreticianul şi fondatorul Esteticii receptării (Rezeptionaestetik).” Care, pentru cunoscători este de notorietate. Până şi Google ştie! O parte bună în acest, cum spuneam mai sus, dialog al surzilor, este că distinsul domn, chiar citeşte textele şi comentariile mele. Şi, cu toată împotrivirea sa raţională de a le înţelege şi "digera" conţinutul, cu siguranţă, lectura lor îl va provoca şi subconştientul îi va juca feste. Până la urmă, domnia sa va fi uimită de urmele lăsate în, probabil, târzia sa formare a capacităţii de percepţie şi reconstrucţie a textului. Totul este să fim sănătoşi şi să avem răbdare. Probabilul, eventual, disconfort pe care credeţi că mi-l l-aţi putea produce, domnule coleg, este nimic pe lângă bucuria de a şti că îmi lecturaţi textele şi comentariile. Vă mulţumesc. PS. Am mai postat două texte. Aştept exerciţiile dumneavoastră de mirare. Cu a căror cecitate stilistică m-am obişnuit!   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-26 03:46:18               Încep de aici, luînd-o pe spicuitelea, că, la ditamai plăcintele hermeneutice, sufocat cum sunt, abia dacă mai ştiu de un’ s-o iau şi unde să termin! Zice doamna-doamna, apropo de întrebarea mea legată de „limita dintre actul creativ şi non-creativ? Cine stabileşte graniţele?” : „Principial, am spune că fiecare autor ar trebui să aibă conştiinţa nivelului la care s-a ajuns în fiecare domeniu al creaţiei.” Aşa o fi. Dar iată ce afirmă doamna-doamna, cu teribilă suficienţă, mai jos: „cel mai important rol ar trebui să-l aibă lectorul. Şi, prin aceasta, să statueze triumful lecturii asupra textului.” Pe barba iubitului Barbă-Albastră, doamna! Păi, dacă „cel mai important rol ar trebui să-l aibă lectorul, iar lectura să triumfe asupra textului”, atunci la ce mama dracului mai avem nevoie de autor şi de „conştiinţa” lui, relativă la „nivelul la care s-a ajuns în fiecare domeniu de creaţie”? Io zic că ar fi bine să-l eliminăm pe neisprăvitul de autor, iar dv., hermeneuţii cei viteji, laolaltă cu cititorii cei generoşi, să faceţi o horă călugărească şi să vă autofecundaţi, ca melcii! În felul ăsta, Marele Text va naşte o puzderie de Mari Textişoare, care, şi ele, la rîndul lor, vor deveni Mari Texte, care vor naşte ULTRAtextul, care va genera ARHItextul... şi tot aşa, pînă cînd Galaxia, Nebuloasele, ce mai, Universul, în completitudinea lui, se va umple de hermenuţi şi lectoraşi. În felul ăsta se rezolvă, naibii, atît de spinoasa problemă: „ce a fost întîi: oul auctorial sau cotcodaca hermeneută?!” Văd că, în scurta istorie a poeziei, aţi început cu Ienăchiţă Văcărescu/Şade-n partă al Bibescu (cam tîrzior, mai eraoră şi alţii înainte-i) şi v-aţi oprit la Nichita Stănescu (cam devreme, căci mai sunt o groază de poeţi buni, după. Dar probabil că atît bate ambitusul dv. hermeneutic!) „s-au scris fluvii de poezie.” Din păcate! De fapt, exprimarea corectă ar fi: s-au scris şi se scriu grohotişuri de poezie! „Iar ceea ce s-a scris şi a fost validat în timp devine arhetip. Devine un model.” Doamna-doamna, eu ştie destule „arhetipuri” din astea (numai avangardismul a dat cîteva sute de chixuri!), validate ca atare de către hermenuţi, „arhetipuri” care, ulterior, au devenit arhe nimicuri! Aşa că metoda nu este atît de infailibilă, precît doriţi a o prezenta. Dar hai să mergem un pas mai încolo, că vine o poveste care-mi place rrrău: „nici lectorii nu pot cunoaşte tot ceea ce s-a scris. Şi atunci care ar fi soluţia separării şi comparării a ceea ce se scrie în raport de ceea ce s-a scris până la un moment dat? În primul rând buna credinţă atât a autorului cât şi a cititorului.” Deci, totuşi, îl lăsăm în viaţă pe autor, dar îl bănuim de incompetenţă, că adică, de un’ să ştie bietu dă el, tot ceea ce s-a scris? Ba chiar şi cititorul poate fi cam prostovan, în privinţa asta. Dar, atenţie! nu „lectorul”. El e dăştept. De ce? Păi, pt că... aaaţi ghiciiiit, lectoru e un termen exclusivist, rezervat onorabililor.... silabisesc, pt a sublinia amportanţa momentului... onorabililor HERR ME-NE-UŢI!! Care ce esteră ei? Păi, ei este... că e mai mulţi dă zeci dă mii... ei este neşte... silabisesc, iarăşi: „O-E-NO-LOGI!(e bine, dom Graur cum am despărţit în silabe, să nu comit impietatea de a-i jicni-n competenţă pre ei?). Şi ce suntără ei, oenologii-hermeneuţi? Păi, ei este o „specie” aleasă! Carele... atenţieee, încă o dată: „poate avea rolul major, determinant în literatură. Evaluează, expertizează şi practic, dă viaţă textului, operei, literaturii. Suflă asemenea unui demiurg peste pagina inertă, însă conţinând potenţialităţi şi virtuţi artistice şi aceasta, pagina inertă, ca prin magie, prinde viaţă. „ Pfiuuuuu! Dom’le, ei este neşte „demiurgi”, (o veni de la demisec?), care, ambetaţi oenologic dă „virtuţile” hartistice ale „paginei inerte”, ooodată suflă piste ea şi, hîc! îi insuflă vitalităţi nemuritoare! Daţi-mi voie să mă deschei al copcă, fincăci multe adevăruri profunde zacără în oenelogo-hermenuţii noştri. Şi, iarăţi silenţium şi-atenţiune!: „nu în ultimul rînd, adică „cel mai important, poate sesiza VALOREA acolo unde ea există ori unde apare.” V-aţi prins? Ea există unde-apare. Sau vinvers! Măi autoraşi, orfani dă tată şi dă mamă hermenut/ă, noi zicem că ar trebui să faceţi neşte temenele, aci, pă loc, şi să mulţumiţi Zeului HERMES, pt că a odrăslit aşa fiinţe preţioase pă pământ! Dar, degrabă, pînă nu se supără, că ooodată îi montează pă emulii săi oenologo-hermenuţi să vă facă de comandă! Că şi marili Sartre a zis, că „Funcţia criticului este... să se situeze situând”! Va-ţi prins, da? Adică să stai, stînd. Drept şi judecînd strîmb! Că şi pruverbu zice. Ca să nu mai pomenim de unu, Fayolle, care şi el, da din foaioalele oeno-criticiste, zicînd, printre altele: ...”menirea criticului este să înţeleagă… „ Zău? Şi dacă nu înţelege, Zoile, ce ne facem? Dacă apare pă drum o doamna-doamna, care, cînd în gard, cînd în potecă, – oenologia, de! – are, drept prinţip, doar un „cre’ că”?! Care, şi Baudelaire, glăsuieşte: ”Pentru a fi justă, adică pentru a avea o raţiune de a fi, critica trebuie să fie parţială, pasionată, politică, făcută deci dintr-un punct de vedere exclusiv,” Să fie „parţială”? „Exclusivă”? Adică, nu totală? Nuuu... exhaustivă? (ptiu, drace! mă contaminai!...). Anteresant! Poate mesiu Doubrovsky să ne lămurească? „« Punctul acesta de vedere personal, şi totuşi deschis, sau, mai bine zis, care deschide, se dobândeşte şi se cucereşte. Nu te naşti critic după cum nu te naşti poet : devii prin mincă„ Mda, mda, mda, mda!... deci puntu e „personal” da’, totuşi, dăşchis! Ba nu. Nu e dăşchis. Că nu e uşă. E uşer. Căci el dăşchide. Şi dacă dăşchide, ce face? Multe face. Pîntre care „dobândeşte şi cucereşte”. Tare! Oenologie curată, ce mai! Mai ales că are şi o sentenţie profundă, finalmente: nu te faci, neicule, critic dăcît că asudînd! Corect! Da’ dacă deguşti, în timp ce asuzi, te faci! Sau faci pe tine? Mai departe, dăm o raită raitissimă pîn filozofie, şi anume pîn ăl mai mare dialectician al antichităţii (vezi, Engels). Căci, oare, ce zise dialecticianu: pantha rei! Adică, frăţică, totu curge. Taman aşa cum curge vinişoru dîn pahar pă beregătuşa oenologului. Care e şi hermeneut. Curge apa, dîn deal în vale, curge şi licoarea din stacană-n bereguş! Că are panta aia rei, cam la fro 10 – 15 grade sexagesimale. Fix şi taman aşa. Doar că, zisa „Toate-s vechi şi nouă toate” se potriveşte cu pantha reiu, ca nucşoara cu peretele. Ea ar sugera, mai degrabă, un fel de non/devenire: fie că trecut, fie că viitor, aceleaşi tipare, cu aceleaşi structuri. Niciun cîştig, nicio pierdere; nicio adăugire, nicio spulberare. „Tot ce-a fost ori o să fie/ În prezent le-avem pe toate”! Păi? Nici pe departe nu e vorba de fluxul neîntrerupt al devenirii. Unde e dialectica aici? În lectica oenoloagei? Cam în doi peri interpretarea hermeneutei doamne! „Jauss e considerat teoreticianul şi fondatorul Esteticii receptării (Rezeptionaestetik).” Eu citii, d-un par egzamplu, că: „Pentru Riffaterre, cititorul are un rol activ în timpul lecturii, el trebuie să interpreteze textul, făcând apel la cultura și la propria sa experiență. Textul literar devine astfel o realitate sensibilă, niciodată definitivă, fiecare cititor având viziunea sa proprie, diferită de a altora.” Nu mai ştiu de unde am extras citatul, sincer să fiu, dar insul care făcea consideraţiile astea părea să fie de meserie. Padp, mesiu Riffaterre şi mister Jauss, au fost fix, da’ fix contemporani. Am urmărit să văd cine o fi scris o carte care să trateze primul problema asta. Nu părea – numai după titlu, cei drept – ca unul din ei să-şi aroge întîietatea găselniţei. Aşa încît nu pot decît lansa ipoteza că unul la plagiat pe ălălalt. Care pe care, nu ştiu. Şi cre’ că nici doamna-doamna nu ştie, chiar dacă îi aduce-n discuţiune, aşa, de pamplezir, ca să ne dovedească sublima-i competenţă! Sau sublimată? Mă rog, totuna! Mai departe, domna-doamna ne dă o prbă de modestie oeno-hermenutică: „Fie şi foarte bun ca în cazul celebrului „Adevăr şi Validitate” pe care, prin metoda MOI, credeţi că l-aţi fi desfiinţat. Prin urmare, orice text aş scrie sitauţia este aceasta: vedeţi numele meu? Gata. Pentru eternitate, este un text slab. Pe mine nu mă deranjează. Şi ştiţi de ce? Pentru că vine de la domnia voastră. Căruia i-am demontat şi pus în evidenţă mecanismul inadecvat de a se apropia de un text şi de a se pronunţa asupra valorii literare ale unui text.” Doamna-doamna, Vă garantez că oricine ar bate cîmpii în stilul dv. va avea parte de „metoda MOI”, precum, cu vădită maliţiozitate o numiţi. De ce? dintr-un motiv foarte clar: aruncare cu loptata a unor termeni radicali, care nu au în spate nicio umruliţă de substanţă ideatică, se vede cale de-o poştă. V-am mai spus: poate să rămîie crăcit frun timiduţ, care a citti, la viaşa lui, doar cartea de telefon şi, eventual, aia de bucate, da’eu nu şi nu! Vă turtesc fesul ori de cîte ori o maneliţi hermenutic pe aici! De-aia m-aţi şi bana, de fapt. Să fim sobri! Şi n-aţi pus în edvidenţă nimica-nimicuţa, doamna, relativ la spusele mele. Doar vă ofticaţi. Doar vă faceţi iluzii, ca cocoşu lu Disney! Partea a de mai jos, pe altă dată, că am terminat benzina.   Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-25 19:14:19               Repostez comentariul de ieri. L-am recitit şi am corectat o parte dintre greşeli (mi-aş fi dorit toate însă nu ştiu dacă le-am văzut pe toate!) şi am mai făcut unele adăugiri. Voi continua (mi-au plecat musafirii!) pur şi simplu de dragul artei demontarea comentariului peian. Care-i limita dintre actul creativ şi non-creativ? Cine stabileşte graniţele? Hermeneuţii lu peşte? Ete danţ! Principial, am spune că fiecare autor ar trebui să aibă conştiinţa nivelului la care s-a ajuns în fiecare domeniu al creaţiei. De exemplu, în domeniul poeziei. De la „Amărâtă turturea Când rămâne singurea, Căci soţia şi-a răpus, Jalea ei nu e de spus.” până la “În toate părțile deodată, zise cel fără părți. Într-o singură parte, zise Partea. Ce este? Cum, ce este? Este, pur și simplu. Adică E, adică S, adică T, adică E. Primul E mai vechi decât ultimul E. Atât. s-au scris fluvii de poezie. Şi continuă să se scrie. Iar ceea ce s-a scris şi a fost validat în timp devine arhetip. Devine un model. Dintre aceste modele, se detaşează capodoperele. Toate acestea dau stadiul la care s-a ajuns în domeniu. Prin urmare, de la acest nivel, de la acest standard trebuie plecat. Dacă autorii ar cunoaşte tot ceea ce s-a scris lucrurile ar putea fi simple. Însă lucrul nu este posibil. De asemenea, nici lectorii nu pot cunoaşte tot ceea ce s-a scris. Şi atunci care ar fi soluţia separării şi comparării a ceea ce se scrie în raport de ceea ce s-a scris până la un moment dat? În primul rând buna credinţă atât a autorului cât şi a cititorului. Scrisul cu bună credinţă, adică, scrisul original, fără plagiat, fereşte, în mare parte, în cea mai mare parte, autorii să reinventeze roata! Există însă o specie, apreciată de unii, hulită de către alţii care poate ajuta. Şi care ajută. Specie care joacă, în literatură, rolul oenologului în domeniul licorilor bahice. Această specie este specia criticii literare. Şi poate avea rolul major, determinant în literatură. Evaluează, expertizează şi practic, dă viaţă textului, operei, literaturii. Suflă asemenea unui demiurg peste pagina inertă, însă conţinând potenţialităţi şi virtuţi artistice şi aceasta, pagina inertă, ca prin magie, prinde viaţă. Altfel riscă să-şi doarmă un nemeritat somn de veci! Şi, ea, critica literară, mai poate decela noul, creativul de existent. Noul în formă, în expresie, în scriitură. Şi noul în fond, în conţinut, în tematică, în abordare, în soluţionare ideatică a problematicii, etc. Şi, ce este mai important, poate sesiza VALOREA acolo unde ea există ori unde apare. Scrie Sartre : « …Funcţia criticului este să critice, adică să se angajeze pro sau contra şi să se situeze situând » Iar R. Fayolle, de asemenea : « În zilele noastre, a judeca nu e un act prea bine văzut, ba e chiar vinovat : să explici sau să explicitizei, să structurezi sau să descrii, iată vocaţia criticii. Menirea criticului nu este să laude, menirea criticului nu este să blameze : menirea criticului este să înţeleagă… Ca să înţelegi trebuie să fii liber. În primul rând, liber de tine însuţi » R. Fayolle, Critica. Iată o altă referinţă de marcă : « Pentru a fi justă, adică pentru a avea o raţiune de a fi, critica trebuie să fie parţială, pasionată, politică, făcută deci dintr-un punct de vedere exclusiv, dar dintr-unul care să deschidă cât mai multe orizonturi posibile » Baudelaire Şi, în fine, viziunea lui Serge Doubrovsky : « Punctul acesta de vedere personal, şi totuşi deschis, sau, mai bine zis, care deschide, se dobândeşte şi se cucereşte. Nu te naşti critic după cum nu te naşti poet : devii prin mincă » Doubrovsky. „Să aducă ceva nou”, mereu nou, toată lumea e înnebunită după nou, ceea ce a fost devine, brusc, caduc, insipid, demonetizat, inclasificabil, incinerabil. Nu, nu aşa se priveşte problema. Avem de-a face iar cu un sofism marca Peia. Fostul nu devine „brusc, caduc, insipid, demonetizat, inclasificabil, incinerabil”. Nici vorba de aşa ceva. „Fostul”, în creaţie, în literatură, în artă devine reper. Devină memorie. Devine arhetip. Faţă de care se poate raporta „noul”. Este un incalificabil abuz de interpretare să spui că „fostul” devine „caduc, insipid, demonetizat, inclasificabil, incinerabil”. „Fostul”, în acest domeniu, devine memorie. Memoria culturală a unei colectivităţi iar la limita maximă, memoria culturală a umanităţii. În domeniul literaturii, această limită maximă este MARELE TEXT. Ca un sumum sinergetic al tuturor textelor scrise de când se cunoaşte Umanitatea. De când ea s-a exprimat textual. (Oral ori grafic, prin cuneiforme, scrijelituri, ideograme, prictograme, litere, alfabete, cuvinte, concatenări de cuvinte, texte, anasmbluri de texte. Acesta, Marele Text, se află într-o permanentă dinamică, expansiune şi modernizare. Cu fiecare text scris UNIVERSUL MARELUI TEXT îşi măreşte conţinutul. Prin urmare, orice nou text şi, în general, orice text, poate interrelaţiona prin intermediul criticului ori al lectorului, cu parte din conţinutul Marelui Text. Ar trebui să mai revină lumea, mare amatoare de niuuu feişşşăn, la memorabilele versuri: „Toate-s vechi şi nouă-s toate”, nu să alerge, bezmetic, după cai verzi. Da, „Toate-s vechi şi nouă-s toate” însă această frumoasă spunere trebuie înţeleasă în dinamica ei. Pentru că, ştim cu toţii, de la Heraclit: Panta Rhei (Παυτα ρει) (gr.) totul curge ! Adică nu te scalzi de două ori în aceeaşi apă a unui râu. Prin urmare, aceste „Toate-s vechi şi nouă-s toate” trebuie înţelese pe o spirală virtuoasă a devenirii. Un fel de repere la altă scară a evoluţiei. Poate etică, poate estetică, sigur însă câte ceva din amândouă,. În cazul nostru, pe scara evoluţiei textului. Din genul ăsta de gîndire s-au prăsit toate manierismele, ajungînd ca, în loc de frazări inteligibile, să se recurgă la bolboroseli cifrate pînă la ridicol. (Vezi avangardismul.) Şi la fel de ridicoli sunt şi susţinătorii acestor maniere bezmetice de bîlbîieli metafizico-intertextualiste. Da, s-au „prăsit” şi se vor prăsi toate „ismele” Şi ce este rău în asta? Sunt stadii în evoluţia UMT. Universul Marelui Text. Şi, deci, integrate acestuia. A le anatemiza nu este altceva decât lipsă de viziune. De la musiu Riffaterre încoace, tuturor li s-a urcat la cap ideea că cititorul are un rol activ în timpul lecturii, că el interpreteaze textul, ba chiar îl şi recreează, dacă nu-l creează de-a binelea! Nu de la Riffaterre se pune problema coparticipării lectorului la receptarea şi recrearea operei. Ci dintotdeauna. Doar „toate-s vechi şi nouă toate”! Ci încă din antichitate, Platon a expus ideea emoţiei declanşate de opera de artă. Emoţie care înseamnă coparticipare. Jauss e considerat teoreticianul şi fondatorul Esteticii receptării (Rezeptionaestetik). Ideile sale au fost determinante în înţelegerea relaţiilor autor-text şi punerea accentului pe relaţia text-cititor. Eu am forţat într-un fel nota, cu intenţii polemice declarate, şi, într-un topic recent, chiar am supralicitat şi am spus „În finalul acestor consideraţii aş dori să mai precizez că se prefigurează un nou model pentru faptul literar care conţine următorii participanţi, fără de care, nu putem avea un act literar complet. Şi anume, autor, text, lector-coautor (critic), lector, ansmblul de contexte, culturile cărora aparţin aceste entităţi şi Marea Cultură a Lumii. În care, toţi aceşti factori sunt importanţi însă, ca factor finalizator al literaturii, cel mai important rol ar trebui să-l aibă lectorul. Şi, prin aceasta, să statueze triumful lecturii asupra textului.” http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_nelogat=44209 Măi să fie! Încă puţin şi pretindem a-l asasina pe întemeietorul primordial al textului, sub motiv că lectorul e mult mai important. O, dar cît de important e hermeneutul! El, de fapt, e un fel de hyper/demirug, el face şi desface, el hotărăşte cum e cu textul, el, scormonind semiotic în grămăjoaia de sensuri nespuse, descîlceşte adîncurile imperceptibile ale zicerilor. Care nu-s aşa simple, precum credem noi, fraierii de rînd, ci, oho!... esteră complicate rrrău! Tre’ să vie petialistu să dezlege misteriili delphice! Da, critica literară şi hermeneutica au un rol eseţial în axiologia, direcţiile, interpretarea şi evoluţia unei literaturi. A oricărei literaturi. Cît priveşte „noul”, onestitatea şi sinceritatea scrierii este (sic!) totul. O asemenea abrdare a oferit realism socialist iar acum, probabil, realism capitalist, literatură neecoliterară şi altele. Onestitatea şi sinceritatea sunt necesare dar nu suficiente. Mai trebuie tehnică, ştiinţă, creativitate, noutate în raport cu stadiul cunoscut al artei, muncă şi talent. Stilul e omul. Stilul e autorul. Stilul e textul scos la lumina de sensibilitatea netrucată a autorului. Nu maniera. Nu tehnica de compunere. Seacă. Uscată. Livrescă. Cel ce se ascunde în spatele vorbelor împletite în fel şi chip e un impostor. El nu transmite nimic, doar se bîlbîie şi are poretenţia penibilă că rosteşte lucruri ieşite din comun. O întreagă armată de pythii pseudo/moderniste umblă cu limba-n două guri, rostind nimic. Am răspuns mai sus. Abordarea propusă de către domnul Peia, ar condamna literatura la stagnare, la monocord la lipsa performanţei şi evoluţiei. Stilul şi sensibilitatea sunt necesare dar nu sunt de ajuns. Ei, şi cînd ajungi la „disponibilităţi comprehensiv-interpretative” „conotaţii”, „subiacenţe”, „concepte”, „semnificaţii”, „ansambluri”, „fapt artistic n-polarizant” şi alte sălbatice terminologii, care au pretenţia că spun mai mult decît o exprimare cinstită, pe faţă – presupunînd că ar fi ceva serios de spus – cînd dai de aceste terminologii ţanţoşe, care amintesc de păsăreasca intertextualistă, te ia cu răcori. Când domnul Peia utilizează cuvintul „paradigmatică” este în regulă. Şi foloseşte, firesc şi legitim, din belşug asemenea concepte. Ba, într-un recent text, pe care şi l-a şters, a recunoscut necesitatea utilizării unor astfel de termeni ca urmare a complexităţii şi specificităţii problematicii abordate. Toate lucrările de specialitate utilizează, absolut normal, astfel de termeni. Însă, domnul Peia, unul din TUS (Tandemul Umbrelor Subţiri)) vede roşu în faţa ochilor când dă de srisul meu. Eu, dacă le utilizez, în acest spaţiu literar şi în domeniul specializat al criticii literare, nu am voie. Este de rău. Blamabil. De neadmis. Cosmopolit, bombastic, specios, etc. Eu, domnule Ioan Peia, AM DOVADA, că nu textul în sine vă trezeşte idiosincrasia faţă de mine, ci exclusiv eu. Pot publica orice text. Fie şi foarte bun ca în cazul celebrului „Adevăr şi Validitate” pe care, prin metoda MOI, credeţi că l-aţi fi desfiinţat. Prin urmare, orice text aş scrie sitauţia este aceasta: vedeţi numele meu? Gata. Pentru eternitate, este un text slab. Pe mine nu mă deranjează. Şi ştiţi de ce? Pentru că vine de la domnia voastră. Căruia i-am demontat şi pus în evidenţă mecanismul inadecvat de a se apropia de un text şi de a se pronunţa asupra valorii literare ale unui text. Şi căruia i-am demonstrat totala incompetenţă, cel puţin până acum, în acest domeniu. Cu sinceritate, m-aş jena să mă lăudaţi. Aş intra în alertă. Aş considera că nu este în regulă ceva.. Şi abandonezi, sictirit, „lectura” de tip „semiotic” aşi mai semioticei autoare. Lectura mea nu este semiotică. Este una hermeneutic-integratoare şi reprezintă o încercare asimptotică de a mă apropia de un text literar. Pentu a-l înţelege, explica, valoriza şi promova . Cât priveşte insanitatea „a defini afecţiuni psihiatrice, încă netratate.” Nu pot coborâ la acest nivel. PS Am făcut tot acest demers nu în ideea că domnul Ioan Peia ar înţelege ceva. Ştiu că, pentru domnia sa, tot ceea ce am scris mai sus, este inutil. Unii chiar mă pot acuza că, aşa cum înţelepciunea populară spune, stric orzul pe gâşte. Însă am făcut-o din considerente didactice. Ca studiu de caz. Multora dintre cei care activează ori au activat aici comentariile mele critice le-au fost de ajutor. Dovada? Mi-au mulţumit chiar sub textele respective. Iar alţii, chiar mai personalizat, mi-au trimis e-mailuri în acest sens. Şi nimeni, absolut nimeni nu le-a cerut-o ori nu i-a obligat. *Conform DEX.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-25 08:10:17               S-o lăsăm, totuşi, pe doamna poezie unde-i e locul. Adică în zona, ceva mai modestă, a comunicării unor sentimente oarecum insolite. Greşit: sentimentele umane sunt eterne. Şi nu sunt insolite. Sunt aceleaşi şi aceleaşi. Primare sau rafinate. Directe ori parazite. Iubire, ură, dragoste, gelozie, blândeţe, înţelegere, neînţelegere, bucurie, tristeţe, apreciere, dispreţ, frică, durere, etc. etc. Prin urmare, sentimentele umane nu sunt insolite. Adică, neobişnuite. Modul în care sunt „spuse”, „exprimate” în poezie poate fi insolit. Iar acest „insolit”, când este de calitate, poate denota poezie ori marea poezie. Puteţi să-mi daţi un exemplu de un sentiment uman „insolit”? Ea ar trebui să fie: „ceea ce numim comunicare in sens curent.” Onestă, am adăuga. Iar atunci cînd nu e, adică alintatul autor începe s-o ia razna pe arăturile închipuirilor, nu mai e comunicare. E vorbărie turmentată. Supra-infra-para-arhi, sau naiba mai ştie ce fel de „realisme”, sunt invenţii menite a defini afecţiuni psihiatrice, încă netratate. Greşit: Poezia NU trebuie să fie „ceea ce numim comunicare în sens curent” Ci, trebuie să fie comunicare de un tip special. Adică artistică. În comunicarea în sens curent operează logica. În poezie operează logica poetică. Aceasta este un altfel de logică. Exemplu. În ogica poetică: „N-ai să vii şi n-ai să morţi / N-ai să şapte între sorţi / N-ai să iarnă primăvară/ N-ai să doamnă domnişoară!” Acest mesaj poetic este pretabil unor multiple înţelesuri şi interpretări. În care lectorul are un rol determinant. În logica obişnuită, curentă, formală, mesajul pare o aiureală. În logica obişnuită: „Carnatii din carne de porc ( dar e preferabil sa pui jumatate porc jumatate vita , ies mai sănatoşi şi mai gustoşi ) se fac si cu carne grasă nu doar macră.” Mesajul este clar, inteligibil şi precis. Şi nu se pretează la interpretări. Iar oricine procedează conform acestui mesaj (evident face parte dintr-o reţetă. Şi, pentru finalizare, trebuie respectată întreaga reţetă.) va obţine cârnaţi. Prin urmare între meseaj şi înţelesul său se realizează o relaţie biunivocă. Adică între semnificant şi semnificat se stabileşte o relaţie certă. „Carnea” nu poate fi interpretată altfel decât „carne”. La fel atributele „grasă” adică având şi grăsime, macră, adică, fără grăsime. Şi aşa mai departe. Respectiv, se realizează o „corespondență unică în ambele sensuri, fiind lipsit de echivoc, de univocitate*”. Dacă se întâmplă să existe vreo ambiguitate (şi în practica limbii, ca urmare a polisemiei cuvintelor, apar ori pot apărea astfel de ambiguităţi, ei bine, acestea vor fi înlăturate. Se solicită şi se oferă precizări. În niciun caz o astfel de situaţie nu se întâlneşte în poezie. Unde ambiguitatea (eu extrapolez şi, inventând chiar, un nou cuvânt spun, multiguitatea), haloul, conotaţia, nedeterminatul, subiacenţa, etc sunt de dorit. Spunea şi bine spunea Lucian Blaga: „si-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micsoreaza, ci tremuratoare mareste si mai tare taina noptii, asa imbogatesc si eu intunecata zare cu largi fiori de sfant mister Si tot ce-i ne-nteles se schimba-n ne-ntelesuri si mai mari sub ochii mei - caci eu iubesc Si flori si ochi si buze si morminte." Însă dacă pentru cârnaţi există reţete, adică, mesaje în sens comunicaţional curent, pentru poezie, asemenea reţete nu există. Este adevărat că unii cred că poezia s-ar face după modelul facerii cârnaţilor. De aceea ironizez uneori anumite texte considerând că au fost „făcute” cu maşina de umplut cârnaţi. „Ce poate fi explicativ într-un discurs de factură poetică?” Multe pot fi explicative într-un poem şi pot distruge poemul. De-a lungul timpului le-am semnalat autorilor astfel de explicativisme. Şi mă bucur că şi-au însuşit astfel de observaţii. În încercarea mea de recuperare a com,entariilor pe care le-am făcut, am recitit textele multor autori şi am constatat că deja au făcut modificări în textele pentru care formulasem astfel de observaţii. Iată un exemplu: Un text cu lest explicativist ca acesta „o molimă ciudată ne ucide cuvintele cad stoluri stoluri V-uri lichefiate lingând marginea cerului gâturile lungi şi aripile lor desfăcute se întind prin grădini fără spasm fără zbateri purtătorul lor de cuvânt economist de profesie întârzie să-şi dea cu părerea se crede de vină ar fi aceste derute migratoare tranzitând de la nord către sud sentimentele toamna.” Aar putea fi esenţializat în ceva de forma: „o molimă ciudată ucide cuvinte cad stoluri stoluri V-uri lichefiate gâturi lungi şi aripi desfăcute prin grădini fără spasme fără zbateri aceste derute migratoare tranzitând de la nord către sud sentimente” Diferenţa între cele două reprezintă, lestul, explicativismul. Care fac rău textului. „Că spui ceea ce şi exprimi?” Nu că spui sau exprmi. (Nu văd diferenţe între a spune şi aexprima în poetică) Ci cum spui. Dacă spui ca mesaj comunicaţional este una dacă spui ca mesaj poetic este alta. „Ar trebui să fie poetul... inexplicativ? Adică obscur? Adică vorbind în doi peri? Indeterminant? Adică, fără busolă? „Aglutinanţă”? Păi, taman viciul ăsta e caracteristic ălora care nu spun ceea ce exprimă, ci lălăie fără sens, cu pretenţia că ar comunica ceea ce transcede limitele percepţiei comune. Ei, aş! Mai degrabă transcede limitele normalităţii psihiatrice. Şi cum ar mai trebuie să fie? Non-informativ? Adică să vorbească în limba spargă? Ba încă şi din aia se mai pricepe cîte ceva. Atunci, în care limbă? În limba androizilor?” Iată un exemplu de aglutinaţă. În lipsa argumentelor o avalanşă de întrebări care pot înşela pe unii. Mai ales că amestecă unele sugerări de răspunsuri pertinente cu altele care, chipurile ar fi paradoxale. Un exemplu tipic a ceea ce înseamnă devoalata „metodă critică” Peia. Iată ce scriu eu „Poezia, ca act existential, este departe de a fi ceea ce numim comunicare in sens curent. Poezia presupune un mod special de comunicare artistică de tip sugerativ. Explicativul, determinarea, aglutinanţa, spunerea în manieră informativă fac rau poeziei.” Şi vedeţi ce întrebări, unele cu răspuns inclus formulează imprudentul preopinent. Mizând, probabil, pe faptul că lumea nu mai verifică. Să luăm, de pildă, formularea: „Ar trebui să fie poetul... inexplicativ?”? (Amuzantă şi imprecisă formulare care poate fi privită în două feluri: 1. „Ar trebui să fie poetul... un ins care să nu explice? Adică, nu explică în textul său. 2. „Ar trebui să fie poetul... un ins de neexplicat? Cum spuneam, ambiguitatea este bună în poezie, în literatură, în artă. Nu într-un mesaj comunicaţional propriu-zis. Ca în cazul de faţă. Care se doreşte o analiză critică. Prin urmare care utilizează un limbaj ştiinţific. O vom lua drept o aserţiune care denotă imprecizie stilistică. Şi atât. Acum să le luăm pe rând: „„Ar trebui să fie poetul... inexplicativ? Adică obscur? Obscur nu este sinonim pentru „inexplicativ” în oricare dintre cele două variante posibile. Şi nici antonim. Am precizat mai sus care ar fi cele două sinonime pentru „inexplicativ”. Dacă s-a vrut opunerea lui „inexplicativ” a cuvântului „obscur” iarăşi este greşit. În prima variantă, antonimul este simplu „inexplicativ-explicativ” iar în a doua „de neexplicat- de explicat” Şi, să reţinem, antonime pentru „obscur” pot fi „clar”, „limpede”, „lămurit”, „înţeles”, etc. Prin urmare, ca potenţialităţi lingvistice, repet, numai ca potenţialităţi lingvistice, poetul poate să explice sau poate să nu explice ori poate fi explicat sau poate să nu fie explicat. La modul relativ toate variantele. De asemenea, independent de acestea un poet poate fi obscur sau foarte cunoscut, obscur textual, adică neclar, nelămurit, de neînţeles sau clar, limpede, de înţeles, etc. Acum revenind la fraza mea. Cu referire la expicativism, din această frază, rezultă neîndoielnic, propoziţia: „Explicativul face rău poeziei.” Justifică această propoziţie aglutinanţa de „întrebări” în fapt sugerări de sofisme pe care le produce distinsul Ioan Peia? Evident că nu. Potrivit metodei MOI (Metoda Onomatopeico Intetjecţionistă) se atribuie cuiva propoziţii, fraze, gânduri pe care nu le-a rostit ori nu le-a gândit şi apoi acestea, chipurile, se contraargumenează respectiv se încearcă pe toate căile şi cu toate mijloacele combaterea lor. Evident procedeul este neprofesionist, fără relevanţă argumentativă şi imoral. Să recitim paragraful meu: „„Poezia, ca act existential, este departe de a fi ceea ce numim comunicare in sens curent. Poezia presupune un mod special de comunicare artistică de tip sugerativ. Explicativul, determinarea, aglutinanţa, spunerea în manieră informativă fac rau poeziei.” Şi vedeţi ce întrebări, unele cu răspuns inclus formulează imprudentul preopinent. Mizând, probabil, pe faptul că lumea nu mai verifică. Să observăm acum grohotişul aglutinat de întrebări: „„Ar trebui să fie poetul... inexplicativ? Adică obscur? Adică vorbind în doi peri? Indeterminant? Adică, fără busolă?” Ele, aceste întrebări, vor să sugereze, per a contrario, că că eu aş susţine că poetul trebuie să fie obscur, să vorbească în doi peri, să fie indeterminat (şi aici ar trebui o analiză mai detaliată. Dar renunţ.) adică să fie un ins fără busolă. Vedeţi dar cât de abuziv, neonest şi imoral este procedeul. Pe care eu l-am intuit de la prima lectură. Aici, după cum se poate observa, i-am demontat „valoarea” argumentativă bucată cu bucată. Vă reamintesc ce am spus eu în legătură cu „explicativismul”: „„Explicativul face rău poeziei.” Şi am dat exemlu, mai sus (versurile care încep cu „o molimă ciudată”) din care rezultă limpede răul pe care îl face explicativismul unui poem. Revin invitându-vă să observaţi versurile: lingând marginea cerului gâturile lungi şi aripile lor desfăcute se întind prin grădini fără spasm fără zbateri purtătorul lor de cuvânt economist de profesie întârzie să-şi dea cu părerea se crede de vină ar fi aceste derute migratoare tranzitând de la nord către sud sentimentele toamna.” Explicativism cât cuprinde. Inutil şi nerelevant poetic. Lest. Prin urmare, poetul ar trebui să se ferească de o astfel de incontinenţă explicativistă. La acest tip de scriitură se referă paragraful meu. Aceasta am spus-o şi, evident, o susţin. Ce demonstreaza intervenţia distinsului domn Ioan Peia? Că nu a abordat adecvat textul, că nu a înţeles nimic şi că habar nu are să lectureze un text. Iar acestea denotă incompetenţă, rea voinţă şi lipsă de onestitate textuală. În această manieră, pusă de mine în evidenţă în acest comentariu, se află şi restul intervenţiei distinsului domn. Din fericire, mi-au venit musafirii. Aşa că va trebui să închei acum. Însă poate voi reveni şi cu demontarea restului.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-24 13:44:18               N-aș zice, I BG, ținând cont de poeziile pe care le-ai postat. Și... mulțumesc pentru vot.   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-02-23 17:08:59               Multumesc, Florentin. Datorita tie am reusit sa-mi amintesc cum se procedeaza. Felicitari domnului Corbu pentru incercarea de a deslusi semnificatiile poeziei si, mai ales, relationarea cu receptorul. Asadar, sexul feminin ramane tot slab reprezentat pe site...   Postat de catre I BG la data de 2013-02-23 16:50:12               naiv, naiv   Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-23 15:50:41               Cît eşti de niavi, Sorescule, cu prima comunicare! Doamna Ştefan e mai mult decît domana Ştefan pt anumiţi domni şi doamne!   Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-23 15:49:43               (...) partea de jos a lui (...)   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-02-23 15:31:45 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               Colțțul din stânga-jos!   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-02-23 15:28:29               Da, I BG, poți. Anume: dai dublu click în colțul din stânga al paginii, acolo unde scrie "administrare"; apoi dai dublu click în caseta care îți apare în stânga paginii, pe "texte"; după care dai dublu click pe textul pe care vrei să-l înstelezi. În partea de jos al lui îți apare un cursor, cu un număr de la 1 la 3 stele. Și... bifezi. Atenție însă, indicat e să nu-ți tremure mâna. Baftă! P. S. Doamna Ștefan este, de fapt, un domn. Pre numele său Cristecu. Sau Corbu. Cum ți s-arată!   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-02-23 15:27:28               „Poezia, ca act existential,”? Pretenţios şi răsuflat spus. S-o lăsăm, totuşi, pe doamna poezie unde-i e locul. Adică în zona, ceva mai modestă, a comunicării unor sentimente oarecum insolite. Ea ar trebui să fie: „ceea ce numim comunicare in sens curent.” Onestă, am adăuga. Iar atunci cînd nu e, adică alintatul autor începe s-o ia razna pe arăturile închipuirilor, nu mai e comunicare. E vorbărie turmentată. Supra-infra-para-arhi, sau naiba mai ştie ce fel de „realisme”, sunt invenţii menite a defini afecţiuni psihiatrice, încă netratate. „Explicativul, determinarea, aglutinanţa, spunerea în manieră informativă fac rau poeziei.” Ce poate fi explicativ într-un discurs de factură poetică? Că spui ceea ce şi exprimi? Ar trebui să fie poetul... inexplicativ? Adică obscur? Adică vorbind în doi peri? Indeterminant? Adică, fără busolă? „Aglutinanţă”? Păi, taman viciul ăsta e caracteristic ălora care nu spun ceea ce exprimă, ci lălăie fără sens, cu pretenţia că ar comunica ceea ce transcede limitele percepţiei comune. Ei, aş! Mai degrabă transcede limitele normalităţii psihiatrice. Şi cum ar mai trebuie să fie? Non-informativ? Adică să vorbească în limba spargă? Ba încă şi din aia se mai pricepe cîte ceva. Atunci, în care limbă? În limba androizilor? „ Pentru că un poem trebuie să fie un act creativ, adică să aducă ceva nou în raport cu stadiul cunoscut al poeziei.” Care-i limita dintre actul creativ şi non-creativ? Cine stabileşte graniţele? Hermeneuţii lu peşte? Ete danţ! „Să aducă ceva nou”, mereu nou, toată lumea e înnebunită după nou, ceea ce a fost devine, brusc, caduc, insipid, demonetizat, inclasificabil, incinerabil. Ar trebui să mai revină lumea, mare amatoare de niuuu feişşşăn, la memorabilele versuri: „Toate-s vechi şi nouă-s toate”, nu să alerge, bezmetic, după cai verzi. Din genul ăsta de gîndire s-au prăsit toate manierismele, ajungînd ca, în loc de frazări inteligibile, să se recurgă la bolboroseli cifrate pînă la ridicol. (Vezi avangardismul.) Şi la fel de ridicoli sunt şi susţinătorii acestor maniere bezmetice de bîlbîieli metafizico-intertextualiste. „În acest sens, poemul devine un fel de creaţie în participaţie iar caracterul de tip biunivoc” „Autorul propune un text, partea văzută a aisbergului, iar pentru perceptia întregului, un întreg relativizat de contribuţia lectorului,” De la musiu Riffaterre încoace, tuturor li s-a urcat la cap ideea că cititorul are un rol activ în timpul lecturii, că el interpreteaze textul, ba chiar îl şi recreează, dacă nu-l creează de-a binelea! Măi să fie! Încă puţin şi pretindem a-l asasina pe întemeietorul primordial al textului, sub motiv că lectorul e mult mai important. O, dar cît de important e hermeneutul! El, de fapt, e un fel de hyper/demirug, el face şi desface, el hotărăşte cum e cu textul, el, scormonind semiotic în grămăjoaia de sensuri nespuse, descîlceşte adîncurile imperceptibile ale zicerilor. Care nu-s aşa simple, precum credem noi, fraierii de rînd, ci, oho!... esteră complicate rrrău! Tre’ să vie petialistu să dezlege misteriili delphice! Cît priveşte „noul”, onestitatea şi sinceritatea scrierii este totul. Stilul e omul. Stilul e autorul. Stilul e textul scos la lumina de sensibilitatea netrucată a autorului. Nu maniera. Nu tehnica de compunere. Seacă. Uscată. Livrescă. Cel ce se ascunde în spatele vorbelor împletite în fel şi chip e un impostor. El nu transmite nimic, doar se bîlbîie şi are poretenţia penibilă că rosteşte lucruri ieşite din comun. O întreagă armată de pythii pseudo/moderniste umblă cu limba-n două guri, rostind nimic. ...”semnificaţia textuală care poate fi directă, conotativă, subiacentă, făcând trimiteri de diverse ordine către alte concepte, alte idei ori ansambluri de idei, pe de o parte.” Ei, şi cînd ajungi la „disponibilităţi comprehensiv-interpretative” „conotaţii”, „subiacenţe”, „concepte”, „semnificaţii”, „ansambluri”, „fapt artistic n-polarizant” şi alte sălbatice terminologii, care au pretenţia că spun mai mult decît o exprimare cinstită, pe faţă – presupunînd că ar fi ceva serios de spus – cînd dai de aceste terminologii ţanţoşe, care amintesc de păsăreasca intertextualistă, te ia cu răcori. Şi abandonezi, sictirit, „lectura” de tip „semiotic” aşi mai semioticei autoare.   Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-23 15:09:38               cum pun stea? mai bine zis, pot sa fac asta?   Postat de catre I BG la data de 2013-02-23 14:13:30               ... dar si atatea fatete ale "lectorului", pierdut prin padurea narativa. binevenite insemnari. ma bucur ca mai scriu si doamne pe site.   Postat de catre I BG la data de 2013-02-23 14:12:29	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120078 Useri: 1426
ADMINISTRARE