PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Ea ca o linişte* Text postat de Elena Stefan Ea ca o linişte* Trebuie să cauţi ca să poţi constata dacă ai găsit sau nu. Va fi fost căutat autoarea culoarea care să redea insondabilul, inefabilul, indicibilul ? Probabil că da, deoarece „Portret de femeie” pare a fi rezultanta unor astfel de căutări. Este unul dintre tipurile de texte care, într-o lume ahtiată după mizerabilism, morbid, fetid, scatologic, nimicnicism, insignifiant, etc. desemnabile cu un cuvânt prin „antilirism” , îmi fac plăcere când le întâlnesc. Cred că toate tipurile de texte pot avea dreptul la un statut ontologic propriu, înţeleg că multe dintre acestea sunt strigătele de revoltă ale unui nonconformism atavic, integrat fiinţei umane însă cred, şi cred cu obstinaţie, că poezia, marea poezie presupune lirism, imaginaţie, prospeţime, noutate, mult subtext, conotaţii interregnale, foarte multă inteligenţă şi multe alte categoreme de prin aceste zone semnificante. Poemul este, ori ar trebui să fie, asemenea unei invenţii: poate rezultantă a unei activităţi care presupune multă trudă, poate rezultantă a unei sclipiri pe care o numim talent, la superlativ geniu, însă oricum un unicat semnificant, o „construcţie” autonomă axiologic, relativ uşor decelabilă din mulţimea de „texte” şi devenită „TEXT”. Înscriu un astfel de demers de natură poetică în categoria a ceea ce eu denumesc „tranzitivism”, adică reflectarea mediată în (ori prin) diferite stări semnificante, perceptibile contextual şi nonlimitativ de către lector, a unor ipostaze existenţiale de natură reală ori virtual-conceptuală, reflectare care se materializează într-un corpus semnificant ipotetico-deductiv relaţional, unitar, diferenţiabil de alte corpusuri din aceeaşi categorie, atât ca formă de expresie cât şi ca fond semnificat. Poate nu voi fi reuşit să mă explic foarte bine însă, dacă va fi cazul, voi încerca să detaliez. Oricum această direcţie permite analiza pertinentă a unui text, poate diagnosticarea şi valorizarea lui şi separarea de kitsch şi impostură, într-un cuvânt, de nonvaloare. Revenind la text afirm de la început că textul este unul valoros însă, din păcate, este „garnisit” cu facile metafore în genitiv, împotriva cărora am mai dus pe acest site o bătălie, cu o la fel de talentată autoare, care a şi scris un poem care parcă se intitula „Versuri antigenitive” Poemul începe cu invocarea aceleia căreia i se face portretul: „ea”. O „ea” uşor imprecisă, aproape arhetipală din care se poate imagina mulţimea de „ea” particularizabilă şi care poate deveni „ele”. O „ea” reluată textual de fiecare dată când se aplică o nouă tuşă coloristică portretului. Portret care se dezvoltă sub ochii noştri sub forma unor „culori” forţă nuanţabile apoi: era albă, era frumoasă, locuia într-o casă, era palidă, nu îndura moartea. Esenţializat, acesta este crochiul, ca suport poematic, al portretului. Portret posibil a fi intitulat cu versul excepţional din final, un vers discret însă ca o apoteoză portretistică : „ea purta liniştea ca pe un animal mut”. Intrând în zona nuanţelor observăm tranzitivismul în desfăşurare. „ea era albă şi bolnavă de aer îşi acoperea faţa să poată respira” Sigur starea de „albă” în context european nu poate semnifica decât inocenţă, puritate, fericire, care se tranzitivează asupra „ei” . Mai aflăm, o nouă tranzitivare, că era şi „bolnavă de aer” ca semnificant al vieţii în fapt o condiţionare sine qua non a acesteia. Apoi sensibilitatea şi discreţia „îşi acoperea faţa să poată respira” Am invocat mai sus facilele metafore în genitiv. Le numesc acum pe toate şi voi trata poemul ca şi cum acestea nu ar aparţine textului. Adică eliminate. Acestea sunt: „umbrele cuvintelor”, „somnul copacilor”, „apele visului”, „umărul Domnului”, „fluierul inimii” şi fac un deserviciu poemului. Frumuseţea ne este relevată ca fiind aceea pe care o are „o pânză de păianjăn /” adică, tranzitivând, fragilă, cu ochiuri perfecte, dezvoltabilă concentric, imaginaţi-vă ce frumos arată o astfel de „frumuseţe” care se dezvoltă discret şi care este vizibilă nu oricui şi nu oricum. O frumuseţe elaborată, trudită chiar „ţesută discret între o mie de secunde” O frumuseţe perfectă sugerată şi de rotunjimea ochilor aflaţi în stare de căutare, o frumuseţe de tip acţional aşadar, o frumuseţe neconştientă de propria frumuseţe. Poate o frumuseţe morală: „nici măcar de sine nu-şi aducea aminte”. Tot astfel, şi las şi altora bucuria de a găsi conotaţiile textuale, adică tranzitivând vom „adânci” portretul şi vom cunoaşte „casa cu păsări”, „încălcarea singurei porunci”, „iubirea omului bolnav de amintiri”, etc. Nu pot să nu amintesc şi versul „îşi rupea memoria la fiecare trecere prin nisipuri” Portretul surprinde o „ea” complexă, bogată interior, rănită, „desculţă în iarnă”. O „ea” luptătoare, puternică aflată în comuniune cu îngerii: „ea nu îndura moartea chema îngerii”. Însă, peste toate, poemul surprinde un portret cu „ea” ca o linişte. Fără metaforele incriminate poemul ar putea arta astfel: Portret de femeie ea era albă şi bolnavă de aer îşi acoperea faţa să poată respira ea era frumoasă ca o pânză de păianjăn ţesută discret între o mie de secunde cu ochii rotunzi căutând nici măcar de sine nu-şi aducea aminte ea locuia într-o casă cu păsări nespus de înalte îşi amintea că demult încălcase o singură poruncă a iubit cu patimă un om bolnav de amintiri plin de plăgi pe picioarele rupte ea era atât de palidă şi desculţă în iarnă îşi rupea memoria la fiecare trecere prin nisipuri venele-i erau coloane transparente prin care curgeau lacrimile târzii ale bolnavului ea nu îndura moartea chema îngerii făcea din gânduri culoare de-oglinzi şi ei treceau ca printr-o pădure de oameni ea purta liniştea ca pe un animal mut *portret de femeie** ea era albã şi bolnavã de aer îşi acoperea faţa sã poatã respira ea era frumoasã ca o pânzã de pãianjãn ţesutã discret între o mie de secunde cu ochii rotunzi cãutând nici mãcar de sine nu-şi aducea aminte ea locuia într-o casã cu pãsãri nespus de înalte îşi amintea cã demult încãlcase o singurã poruncã a iubit cu patimã un om bolnav de amintiri plin de plãgi pe picioarele rupte ea era atât de palidã şi desculţã în iarnã îşi rupea memoria la fiecare trecere prin nisipuri venele-i erau coloane transparente prin care curgeau lacrimile târzii ale bolnavului ea nu îndura moartea chema îngerii fãcea din gânduri culoare de-oglinzi şi ei treceau ca printr-o pãdure de oameni ea purta liniştea ca pe un animal mut ** Ela Victoria Luca Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE