PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Adevăr sau validitate Text postat de Elena Stefan Adevăr sau validitate Pornită să surprinda opera în unitatea şi totalitatea ei, noua critică pune în evidenţă mai multe unităţi si totalităţi*, sau, dacă vrem să vorbim ca Sartre, o ,,totalitate detotalizată". Nu există deci o nouă critică, ci mai multe noi critici (sau critici pur şi simplu), ireductibile si contradictorii, pe fondul unui proiect comun. Marele merit al lui Roland Barthes este de a fi devenit, primul, pe deplin conştient de problema aceasta şi de a fi schiţat o solupţe coerentă. Se pare într-adevar că înaintea lui, criticii, vechi sau noi, au avut pe căi opuse o unică ambiţie : să spună ceva adevarat sau adevarul despre Racine. Cunoaştem acum îndeajuns pretenpţiile de ,,obiectivitate" ale criticii tradipţonale. Frunzărind manifestele teoretice ale lui Mauron sau Goldmann, oricât de opuse ar fi ele, constaţi că nu se vorbeste decât de ,,adevăr ştiinţific". Chiar şi Sartre invoca, aşa cum am vazut, o ,,evidenţă" care ar veni să umple intuiţia şi să hotarască, ca la Descartes, ce e adevarat şi ce e fals. Din pacate, toţi acesti deţinători ai adevarului sunt în război unii cu alţii şi, în privinţa aceasta, scepticismul poate fi mai degrabă recuzat decit refutat. Conform ingenioasei propuneri a lui Barthes, singurul mijloc de a ieşi dintr-o situaţie imposibilă este să o răstorni, şi singurul mod practic de a învinge scepticismul este să-1 instituţionalizezi. Marea descoperire a lui Barthes este că în critică adevărul, precum Dumnezeu, nu există. »A face critică nu înseamnă a vorbi just în numele unor principii «adevarate»" (Eseuri critice, p. 254). Înţelegerea critică nu este de ordin ,,aletic": ea nu depinde de categoria adevarului. ,,...Lumea există şi scriitorul vorbeşte, iata literatura. Obiectul criticii este însă cu totul altul : nu «lumea», ci un discurs, discursul altuia : critica este un discurs despre un discurs, este un limbaj secund, sau metalimbaj (cum spun logicienii), care se exercită pe un limbaj prim (sau limbaj-obiect)" (ibid., p. 255). Se vede imediat care va fi consecinţa acestei paralele dintre activitatea critică şi activitatea logică : ,,...din moment ce critica nu este decât un metalimbaj, înseamnă că sarcina ei nu este deloc de a descoperi «adevaruri», ci numai «va-lidităţi”. Un limbaj în sine nu este adevarat sau fals, ci este sau nu este valid : valid, adică constituind un sistem coerent de semne" (ibid.}. Se înţelege astfel mai bine de ce ,,criticul se bucură de o libertate absolută faţă de obiectul său" (ibid., p. 270) : lectura lui trebuie sa fie sistematică, dar există o multitudine de sisteme posibile iar logica are aici ,,n-dimensiuni". Libertatea criticului este atunci să ,,afişeze acest pariu fatal care-1 face să vorbească despre Racine intr-un anume fel şi nu în altul" (Despre Racine, p. 206). De vreme ce, aşa cum am constatat pe larg, pe limbajul racinian prim se poate fonda o varietate contradictorie de limbaje critice (estetic, metafizic, psihanalitic, sociologic etc.), pe care nici un limbaj suprem nu ar putea să le reunească, trebuie să mergem până la capăt şi să tragem concluzia care se impune : din clipa în care critica este ratificată ,,nu de adevar, ci de propria-i validitate", ,,orice critică poate explica orice obiect" (Eseuri critice, p. 270). Fără îndoială, aceasta este propozipţia centrală şi cea mai îndrazneaţă a lui Barthes. Trebuie totuşi să inţelegem foarte bine ce ne spune el şi să evităm contrasensul pe care se grabeşte Picard să-1 comită (op. cit., p. 66), atunci când traduce triumfator : deci se poate spune orice! Ceea ce, evident, ar fi pur si simplu o aberaţie. Naivitatea lui Picard mi-o aminteşte pe aceea a duşmanilor ateismului : ,,dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este îngaduit, puteţi să vă ucideţ taţii şi mamele, să vă violaţi surorile şi verişoarele". Barthes nu susţine că se poate spune ,,orice", ceea ce ar fi absurd, ci ,,oricum", ceea ce este cu totul altceva. Criticul este liber să aleagă limbajul său, dacă preferati, nivelul semnificant la care se hotărăşte să se opreasca, dar, odată ce alegerea a fost facută, el se angajează într-un sistem rigid de con-strângeri şi de exigenţe : ,,Aceasta libertate de principiu... depinde de două condiţii şi tocmai condiţiile acestea, deşi interne, îi permit criticului să ajungă la ceea ce este inteligibil în propria lui istorie: este necesar pe de o parte ca limbajul critic ales să fie omogen, coerent din punct de vedere structural, iar pe de altă parte, saă ajungă să satureze în întregime obiectul despre care vorbeşte" (ibid.). Devine limpede acum ce voiam să spun atunci când scriam ca solutia lui Barthes este de a învinge scepticismul “instituţionalizându-l". Într-adevar, scepticismul nu poate fi definit decât în raport cu căutarea adevărului; iar despre adevăr (exceptând domeniul Credinţei), se spune foarte bine ca este “obiectiv", ceea ce implică concordanţa lui cu un obiect. Răsturnarea operata de Barthes devine clară. Suprimaţi relaţia externă dintre un sistem conceptual şi obiectul său ; înlocuiţi-o cu rigurozitatea condiţiilor interne de coerenţă; substituiţi adecvării înlănţuirea ideilor, iar adevărului validitatea: veţi tăia astfel craca de sub picioarele scepticului. ,,Surâsul lui hidos" mai stăruie zadarnic pe buze : cu o algebrică lovitură de baghetă, semnul minus este schimbat in plus. Multiplicitatea ireductibilă a limbajelor critice nu mai este un rău care trebuie vindecat, ci insaşi expresia libertăţii, deci a sănătăţii; proliferarea nu mai este simptomul unui cancer, ci indiciul fecundităţii. Printr-un adevarat tur de forţă, scepticismul este învins, fără să fie depaşit, pentru că multiplicitatea nu poate fi depaşită şi pentru ca nu există unitate şi totalitate decât la plural. Soluţia aceasta, simplă şi în acelaşi timp subtilă, are meritul de a fi elegantă şi de a delimita problema cu multă acuitate. În ceea ce mă priveşte însă, nu o gasesc convingătoare. Şi iată de ce Barthes prezintă ,,condiţiile" care restrâng libertatea criticului ca fiind ,,interne" (,,condiţiile acestea deşi interne..."). Daca lucrul acesta este adevarat pentru prima condipe — coerenţa —, el nu este însă exact pentru cea de-a doua — saturarea. Posibila “saturare" a operei literare de către limbajul critic presupune, într-un fel sau altul, un raport de adecvare. Barthes o recunoaste el însusi, precizind că alegerea unui mod sau altul de abordare nu este arbitrară, ci depinde de ,,exigenţele" şi de ,,rezistenţele" proprii textului. ,,Este deci fecundă încercarea criticii de a descoperi în obiectul său acea pertinenţă care să-i permită să-şi realizeze cât mai bine natura ei de limbaj coerent şi în acelaşi timp total..." (Eseuri, pp. 270—271). Nu s-ar putea spune mai explicit că, dacă descifrarea critică este reglată de insaşi raportarea ei la un obiect, în aşa masură încât ,,pertinenţa" devine temeiul ,,coerenţei", atunci autonomia, autarhia ,,metalimbajului" critic dispar. Acesta nu se poate închide asupra lui însuşi şi de asemenea, nu se poate justifica numai prin validitatea lui internă, de vreme ce aceasta nu este decât interiorizarea unui raport obiectiv. Raportul acesta, care permite apoi descrierii critice să fie coerentă, poate fi real sau imaginar, adevărat (coerenţa efectivă), sau fals (coerenţă imposibilă). Când cercetezi mai adânc, noţiunea de validitate o conţine pe aceea de adevăr. Din moment ce limbajul implică o transcendenţă spre lume, el nu mai poate fi judecat după buna lui funcţionare într-un sistem închis, ci dupa eficacitatea tranzitivităţii sale. Rămâne deci, în prima faza a gândirii lui Barthes, un reziduu persistent de adevar pragmatic, obstacol în calea visului de a gasi un metalimbaj. Deci, nu orice critică poate explica orice obiect. Trebuie refăcut totul. De vreme ce critica nu este decât un limbaj secund, care depinde de fiinţa lui de un limbaj prim, şi anume literatura, trebuie atunci să cercetăm din nou literatura pentru a defini mai bine critica. Or, va amintiţi că o prima aproximare ajungea sa o definească drept o anumită raportare trăită la lume : ,,Lumea există, scriitorul vorbeşte, iată literatura". Degeaba se făcea mai apoi distincţia între literatură, limbaj care se referă la lume, şi critică, limbaj care se referă la limbaj, caci critica tot nu putea fi împiedicată să se refere, fie şi indirect, prin medierea literaturii, la lume. Pentru a debarasa critica de impuritatea referinţelor alienante şi pentru a-i permite să trăiască in sfirşit în autarhie, trebuie mai întâi ca literatura însăşi să fie curăţată de orice trimitere prea directă la real, trebuie ca limbajul să fie separat de transcendenţă sau, cum va spune Barthes, de ,,tranzitivitatea" lui. Există, după părerea mea, o anumita evoluţie, o anumită reorientare a gândirii lui Barthes în ceea ce priveşte statutul final al literaturii. Aceasta continuă pe nedrept să fie considerată un ,,semnificant" al carui interes ar consta numai în raportarea lui la un »semnificat" (psihologic, sociologic, ideologic, istoric etc.). * Aşteptările teleologice exprimă o construcţie colaterală despre cum nu trebuie înţeles spiritul cu puterea deducţiei diacronice privind conţinutul, din punctul supletiv creaţiei. Paradigma literară valorizează uşor adaptiv determinantul poetic existenţial. Astfel, conceptul este structurat textual. Textul este xenofob textului. Existenţa sublimatului textual este o condiţie aparentă presupunând concatenarea axiologică neutră. „Ăla contra asta” reprezintă esenţa demosului elementar. Momentul ontologic numenal, sincretic textului, reverberând etic, atinge zona „ă” Ca un mare, neechivoc „unde” tranzitivitatea „este”! Xantipa totuşi ura lumea. Cum o noapte trează este afazică zonei „ă”. Putem explica nivelul textual raţional-univoc. Deoarece o mare necunoscută poate exprima impresia anteriorităţii cognoscibile intrinsec, disparat, operaţional, apoftegmatic, raţional. Pentru raţional există judecata ubicuă, decelabilă efectiv ca alternativă telurică atavică, Să asculţi cum umbra poate reinventa imaginativ virtualul invers reprezintă eroarea lacunară a valorizării artistice la orice afirmaţie relevantă estetic auctorial. Uneori, numai unitatea intrinsecă are urme teoretice ori relativ didactice, expresie peremptorie, elitistă. Emanaţia unui rapel organizat pentru evaluarea exclusivă anticipată. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Er. Umberto Eco   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-03-05 01:38:52               Demonstraţie riguros verificabilă: Pasul 1. Citiţi textul de mai sus. Pasul 2. Citiţi, mai jos, comentariile făcute de către domnul Ioan Peia cu privre la acest text. Pasul 3. Facultativ, citiţi şi comentariile domnului CTA. Pasul 4. Citiţi numai prima literă a fiecărui cuvânt (iclusiv "cuvintele" dintr-o singură literă din pasajul anexă textului, pasaj pe care vi-l redau mai jos.. "Astfel, conceptul este structurat textual. Textul este xenofob textului. Existenţa sublimatului textual este o condiţie aparentă presupunând concatenarea axiologică neutră. „Ăla contra asta” reprezintă esenţa demosului elementar. Momentul ontologic numenal, sincretic textului, reverberând etic, atinge zona „ă” Ca un mare, neechivoc „unde” tranzitivitatea „este”! Xantipa totuşi ura lumea. Cum o noapte trează este afazică zonei „ă”. Putem explica nivelul textual raţional-univoc. Deoarece o mare necunoscută poate exprima impresia anteriorităţii cognoscibile intrinsec, disparat, operaţional, apoftegmatic, raţional. Pentru raţional există judecata ubicuă, decelabilă efectiv ca alternativă telurică atavică, Să asculţi cum umbra poate reinventa imaginativ virtualul invers reprezintă eroarea lacunară a valorizării artistice la orice afirmaţie relevantă estetic auctorial. Uneori, numai unitatea intrinsecă are urme teoretice ori relativ didactice, expresie peremptorie, elitistă. Emanaţia unui rapel organizat pentru evaluarea exclusivă anticipată." Pasul 5. Textul de mai sus este un citat, cam mare este adevărat, oarecum forţând legea, la limită, din "Adevăr sau validitate", Serge Doubrovsky "De ce noua critică?" Editura Univers, Bucureşti, 1977, pg. 124-125. Procedeul a fost calchiat, ca să nu spun plagiat, după Ioan Peia şi a vrut să pună în evidenţă cunoştinţele minimale în domeniul criticii literare ale distinsului domn, care se exprimă la adresa textelor mele critice de parcă ar fi cel puţin Umbertă Eco, Starobinski şi Barthes într-unul singur. Aceasta pe de o parte. Pe de alta, acest experiment a demonstrat că nu textul în sine îl interesează pe distinsul domn, muşcător de neegalat de momeli şi mare consumator de gulgute. Ci numele meu. Care, pentru domnia sa reprezintă un fel de stimul pavlovian. De câte ori îl vede, îl asociază cu muleta, eşarfa aceea roşie pe care toreadorii sau matadorii o utilizează pentru a înfuria taurii. Şi, cum spuneam, cum vede numele meu, indiferent ce aş scrie sau cum aş scrie, această muletă îi declanşează, reflex, un imens şi irepresibil val de furie şi negaţionism şi postează ceva ce, crede domnia sa, ar anihila valoarea celor scrise de mine şi l-ar ridica , pe domnia sa pe un imaginar piedesal metaaxiologic. Deşartă vanitate şi bumerang etern. Fiecare scriem aici mai bine mai rău. Fiecare avem dreptul de a publica. Fiecare avem dreptul de a comenta. Am uzat şi eu de aceste drepturi!   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-03-05 01:37:01               Ia citiţi de la steluţă în jos începând cu Aşteptările teleologice etc. etc... Veţi avea o surpriză!   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-03-01 22:15:03               Acum că s-au mai liniştit lucrurile, să înţeleg că au fost epuizate toate mijloacele prin care s-a încercat discreditarea acestui text şi că, şi ultimii mohicani, mă refer la tandemul umbrelor subţiri, au depus armele. Şi că, probabil, vor fi înţeles esenţa textului sintetizată în paragraful: "Răsturnarea operata de Barthes devine clară. Suprimaţi relaţia externă dintre un sistem conceptual şi obiectul său ; înlocuiţi-o cu rigurozitatea condiţiilor interne de coerenţă; substituiţi adecvării înlănţuirea ideilor, iar adevărului validitatea: veţi tăia astfel craca de sub picioarele scepticului. "Surâsul lui hidos" mai stăruie zadarnic pe buze : cu o algebrică lovitură de baghetă, semnul minus este schimbat in plus. Multiplicitatea ireductibilă a limbajelor critice nu mai este un rău care trebuie vindecat, ci insaşi expresia libertăţii, deci a sănătăţii; proliferarea nu mai este simptomul unui cancer, ci indiciul fecundităţii. Printr-un adevarat tur de forţă, scepticismul este învins, fără să fie depăşit, pentru că multiplicitatea nu poate fi depaşită şi pentru ca nu există unitate şi totalitate decât la plural."   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-15 11:21:45               Cred ca am spus-o inainte sa ne cunoastem, am reiterat-o cand ne-am cunoscut si o spun, inca o data cu dreapta pe inima! Domnule profesor universitar Ion Corbu, aveti stil, inteligenta, si verb. Care taie al dracului. Lama de bisturiu! Va multumesc enorm pentru Europeea si pentru ca mi-ati acordat cinstea sa va cunosc. In carne si oase, dar si in sictirul dumneavoastra triumfal. Va iubesc si va pretuiesc!   Postat de catre ecsintescu virtual la data de 2013-02-10 08:25:24               “Prin, urmare ce lecturi de bază aveţi în domeniul criticii literare? În afara celor din liceu, care au fost obligatorii însă care s-au oprit la un anumit nivel.” (Doamna Doamna) Stîrnit de afirmaţia dv. didacticistă, Doamna, mă pusei să recitesc - sumar evident - cîteva din cărţile de critică şi teorie literară, alea care mi-au căzut în mînă cîndva, şi vrusei să compar, dacă ceea ce citeam eu - cu un interes relativ, recunosc - era aşa de pedant şi bombastic, precum vă exprimaţi dv. (Le-am omis pe cele, pe care, oricum, eram silit să le citesc "ca lecturi obligatorii", oh! Recte: Călinescu, Lovinescu, Simion, Manolescu, Grigurcu şi nu mai ştiu care). Ei, şi tot citind eu şi conspectînd, am observat că inşii ăştia – cei pe care-i am în bibliotecă – nu sunt chiar aşa de simandicoşi în vorbe, nu frămîntă aluatul lexical cu excavatorul. E adevărat, nu mă prea pasionează obiectul lor de activitate, da’ parcă înţeleg, naibii, mai lesne ce tot încearcă să scoată la iveală. Parcă vorbesc omeneşte, nu patagoneşte! Parcă nu amintesc de Turnul Babel. Zo! Iote, că prezantu mai jos cîteva citate. Vi se par a face aceeaşi echilibristică expresivă ca textele dv. paracritice? Că se rupe-n figuri ca speculaţiile dv. meta/veta/lingvistice? Parcă n-aş zice!... Erwin HUFHAGEL/ HABERMAS. ÎNGRĂDIREA PRETENŢIEI DE UNIVERSALITATE A HERMENEUTICII UN MODEL ÎN TREPTE AL COMPETENTEI COMUNICATIVE Jurgen Habermas concepe capacitatea hermeneutică drept o caracteristică antropologică. Ea este acea capa¬citate cu care omul este din principiu înzestrat, de a înţelege sensul cuprins în sisteme simbolice verbale şi nonverbale. Înţelegerea sensului se află într-un raport fundamental cu vorbirea. Ea se concretizează în vorbire,- unde atinge gradul său maxim de complexitate. Faţă de această situaţie, expresia scrisă a sistemelor simbolice verbale şi non-verbale nu reprezintă decît o dimensiune intermediară. Faptul că sistemele simbolice non-verbale ţin tot de cîmpurile funcţionale ale înţele¬gerii sensului se explică prin aceea că în principiu pot fi verbalizate şi pot fi actualizate în vorbire. Prin ur¬mare, capacitatea hermeneutică nu depăşeşte cadrul cir¬cumscris de verbalitate; ea reprezintă „arta de a înţe¬lege sensul ce poate fi comunicat prin limbă". Atît limba cît şi capacitatea hermeneutică posedă valoare de principiu. Oricare performanţă de înţelegere poate fi formulată cu ajutorul limbii, în felul acesta raportarea de - principiu a tuturor, modalităţilor de înţelegere şi limbă putînd să-şi găsească actualizarea. Limba este fapt şi principiu. La acelaşi lucru se referea şi Heidegger vorbind despre „comunicare" (Mitteilung) ca despre cel de-al treilea moment structural al înţelegerii. Ran¬gul de principiu pe care-l deţine înţelegerea se manifestă prin aceea că noi putem înţelege în principiu totul, în cazul concret al unei anume performanţe de înţelegere, determinaţia respectivă este lăsată deja în urmă. Numai astfel putem înţelege perturbările care survin în comunicare. „Competenţa comunicativă", capacitatea de a înţelege sensul, este înainte de toate o parte constitutivă a antropologicului. Habermas reia corelaţia heideggeriană dintre înţelegere şi Dasein. El caută să determine mai îndeaproape această abordare corela¬tivă printr-un model în trepte al capacităţii hermeneutice. Competenţa comunicativă poate funcţiona în sim¬plitatea înţelegerii caracteristică lumii vieţii (treapta I), dar ea poate fi supusă unei anumite discipline, deve¬nind iscusinţă artistică (treapta II) ; în ipostaza de her¬meneutică filozofică, capacitatea comunicativă dobîndeşte reflexivitate universală, adică devine critică (treap¬ta III). August Wilhelm Schlegel / DESPRE ARTA ŞI LITERATURĂ FRUMOASĂ/ 185 „Este un adevăr cunoscut faptul că sunetele declan¬şate de senzaţii şi gesturile pasionate pot fi înţelese numaidecît, chiar intuitiv, fără mijlocirea vreunei cu¬noaşteri prealabile, tot aşa cum pot revela cît se poate de bine, chiar şi neintenţionat, adesea involuntar, ceea ce se petrece în noi. Cuvîntul expresie este foarte bine ales pentru acest fapt: conţinutul lăuntric este presat spre exterior parcă de o forţă străină nouă; sau expresia este o variantă a exteriorului care iese forţat la iveală din interior. Pe folosirea arbitrară a acestei predispoziţii către comunicarea cu fiinţe de acelaşi fel şi recunoscute ca atare cu o certitudine nemijlocită, se bazează capa¬citatea de a vorbi prin cuvinte. Dacă urmează să desem¬năm ceva în mod convenţional, atunci trebuie mai întîi că exteriorizăm acea noţiune ca obiect (chiar dacă ar fi vorba numai de o senzaţie a stării noastre); în conse¬cinţă, limbajul cuvintelor nu este atît expresie, cît mai ales reprezentare. Pe noi înşine ne exprimăm, dar obiec¬tele le reprezentăm. Toată această reprezentare a lim¬bajului cuvintelor este aşadar iniţial simbolică. Primul lucru în ea este corelaţia dintre anumită sunete şi anu¬mite emoţii lăuntrice, ca semne nemijlocite ale acestora. Din ele se alcătuiesc mai întîi semne ale semnelor, iar «acestea, modificate necontenit cît mai variat, sînt transpuse dinţr-unul într-altul, fapt care nu este posibil altcum decît dacă fiecare reprezentare slujeşte din nou ca imagine sau semn pentr altă reprezentare. Această simbolizare sau metaforizare generală putea foarte bine fi urmărită şi în structura şi derivarea limbilor, oricît de îndepărtate ar fi acestea de originea lor.” Friederich Schlegel/ISTORIA LITERATURII VECHI Şl NOI / 609 Cu privire la prezentarea realului şi a prezentului ime¬diat în poezie, trebuie să amintim, înainte de toate, că re¬alul nu pare neprielnic, greoi şi inacceptabil pentru pre¬zentarea poetică sub pretext că ar fi de fapt totdeauna vulgar şi mai răiu decît trecutul. E drept că vulgarul şi nepoeticul ies, fără îndoială, mai puternic şi mai accen¬tuat în evidenţă, atunci cînd sînt privite din apropiere şi în prezent. Privite de la depărtare şi în trecut, unde doar marile personaje apar clar, ele se pierd tot mai mult în planul din fund. Dar această dificultate ar putea-o în¬vinge un poet adevărat, a cărui artă se vădeşte adeseori tocmai în faptul că ştie să facă sa apară într-un chip cu totul nou şi transfigurat într-o lumină poetică, ceea ce trece drept foarte banal şi obişnuit, în măsura în care simte şi pune intuitiv în el o semnificaţie mai înaltă şi un sens mai adînc. Dar claritatea prezentului este tot¬deauna stânjenitoare pentru fantezie, pe care o leagă şi o limitează; iar dacă o încătuşăm pe aceasta atît de strîns, în mod inutil, sub raportul conţinutului, atunci; trebuie să ne temem că se va revanşa cu atît mai mult sub un alt aspect, sub raportul limbii şi prezentării. Hegel – despre artă şi poezie „...dat fiind faptul că poezia este în stare să epuizeze chipul ceil mai profund întreaga bogăţie a cuprinsului spiritual, se poate pretinde şi poetului să doteze mate¬rialul pe care îl înfăţişează cu cea mai adînca şi mai bogată în conţinut viaţă interioară. [...] Cercul celor pe care trebuie să le trăiască poetul în sine este mai larg decît artistul plastic sau muzicianul, n.n.], fiindcă.. el nu trebuie numai să-şi făurească o lume interioară a sentimentelor şi a reprezentării conştienta de sine, ci să-şi găsească, pentru acest interior şi un fenomen exte¬rior corespunzător în care să se răsfrângă această totalitate ideală cu o mai desăvârşită plenitudine dedcît în creaţiile celorlalte arte. Poetul trebuie să cunoască exis¬tenţa omenească sub aspectul ei şi interior şi exterior şi, încorporînd în interiorul său fenomenele şi vastitatea lumii, simţindu-le aici şi pătrunzîndu-le, să le posede înoite şi transfigurate.” Hippolyte Taine / Studii literare - Balzac “Ce este lumea şi care sînt forţele care o pun în mişcare? În ochii "naturalistului Balzac, aceste forţe sînt pasiunile şi interesul. Politeţea le împodobeşte, ipocrizia le deghizează, neghiobia le acoperă cu nume frumoase; dar în fond nouă din zece acţiuni sînt egoiste. Şi nu este nimic surprinzător; căci, în această uriaşă învălmăşală, fiecare se încrede numai în: el însuşi; preocuparea permanentă a animalului este să se hrănească şi să se apere, iar animalul se menţine în om, cu diferenţa că gîndirea omului fiind mai vastă, nevoile şi pericolele ce-l pîndesc sînt şi ele mai mari. De aceea Balzac consideră societatea ca un conflict al egoismelor, în care triumfă forţa condusă de şiretenie, în care pasiunea străpunge surd şi violent digurile care o interesează, în care morala acceptată constă în respectul aparent al convenienţelor şi al legilor. Punct de vedere trist şi periculos, cu atît mai mult cu cît face din sceleraţi oameni de geniu şi cu cît, teoretizînd viciul în mod involuntar, îl prezintă interesant şi scuzabil; cu cît descrie mediocru sentimentele înalte şi gingaşe; cu cît zugrăveşte admirabil sentimentele grosolane şi jos¬nice şi cu cît, din cînd în cînd, furat de subiect, îi scapă maxime potrivnice liniştii publice şi poate chiar neli¬niştitoare pentru onoare.” Adrian Marino/ HERMENEUTICA IDEII DE LITERATURĂ 3. Literatură sau poezie? «Apariţia în sistemul „literaturii" a literelor frumoase şi a literaturii frumoase lăsa să se întrevadă cu claritate o serioasă subminare a poziţiei culturale dominante. ,,Literatura nu mai înseamnă în mod exclusiv „gramatică", „cunoştinţe”, „cultură" etc. Dar adevărata breşă în sistem — punct al al întregii hermeneutici a ideii de literatură – se produce prin apariţia, ca să nu spunem invazia, ideii de poezie. Poezia formează de acum înainte cu literatura un cuplu antitetic indisociabil, cauză a unor disocieri şi definiţii esenţiale. După scris/oral si sacru/profan, dubletul literatură/poezie produce nu numai o nouă falie în structura tradiţională a ideii de literatură, dar îi modifică totodată şi întreaga structură. Apariţia a două zone eterogene, tot mai antagonice, literatura de-o parte, poezia de alta, duce nu numai la instaurarea şi teoretizarea unui conflict permanent, la specializarea tot mai radicală a două domenii „literare", care se resping reciproc, dar şi la consecinţe hotărîtoare.” Marin Mincu/ Fărîme critice – Un “neopaşoptist” care vrea să “jupoaie” oaia “Pentru a-şi afla o bază de susţinere pentru deschiderea ideologică atât de angajantă (în concordanţă cu o dialectică a confruntărilor externe obligatorii), Adrian Marino se afiliază audace unui „neopaşoptism" actual ce ar trebui să continue ideologia „precursoare, inovatoare, de avangardă" a unor Heliade şi Bălcescu. Esenţial rămâne faptul că, prin ideologie (dar şi prin praxis cultural) se atinge din nou acea sincronizare firească pe care au realizat-o – în mod paradoxal doar paşoptiştii. E de la sine înţeles, desigur, că, din această perspectivă autovalorizatoare, solitarul de la Cluj Napoca nu putea să se omologheze altfel decât ca un vajnic „neopaşoptist”. Dincolo de aceste fundamente ideologice solide, pe care le-a experimentat/confirmat prin propria-i biografie formativă, polemistul Adrian Marino nu se dezice deloc atunci când emite unele judecăţi cu totul injuste, şarjând aparent inerţia dogmatizantă a unor mituri. De exemplu, deşi s-a vrut un discipol şi un emul al lui G. Călinescu (cel care 1-a descoperit şi căruia i-a fost asistent), conservând un adevărat cult pentru acesta până cînd a reuşit să publice la Paris (1981), de la un timp (oare numai numai pentru că G. Călinescu n-a publicat la Paris?) a devenit foarte neinspirat (ca să folosesc un eufemism) în contestarea şi bagatelizarea contribuţiei fundamentale a marelui critic. Este de-a dreptul descalificant să afirmi că un compilator amuzant precum Al. Piru ar fi superior lui G. Călinescu ca istoric literar şi că „echivalentul lui Călinescu în critica internaţională ar fi, poate, Faguet”. Nu cred că asemenea etichetări umorale îi sporesc cota valorică teoreticianului celui de-„al treilea discurs”, ci mai degrabă acest exces polemic îi ştirbeşte autoritatea care nu se câştigă în nici un caz prin diatribe anticălinesciene, chiar dacă e la modă acum negarea lui G. Călinescu. La fel de ciudată - prin inflamarea caragialiană - este şi atitudinea omului de cultură Adrian Marino faţă de mitul mioritic („vreau pur şi simplu să abandonăm Mioriţa. Să o jupuim, să o desfiinţăm, să-i punem blana pe băţ"), motivată numai prin aserţiunea că „Mioriţa n-a spus nimic despre Occident". Ca să „spună" ceva anume era necesar ca eminentul hermeneut, al celui de-al treilea discurs, să se fi străduit, cu implicare maximă, să-i dea interpretarea cea mai acut europeană, în aşa fel încât acel „Occident" atît de indiferent să se vadă obligat s-o integreze în patrimoniul cultural. Altfel, după atâtea „abandonări", jupuiri" şi „desfiinţări", îmi e teamă că va trebui să ne ducem cu toţii (chiar dacă am apărut cu cărţi în străinătate sau nu) la cules de căpşuni în Spania cu „băţul" gol, căci n-o să avem ce să mai „punem" pe el, după ce ne-am grăbit să ne „desfiinţăm" oaia aia becisnică. Dar, cine ştie, poate că imprevizibilul Adrian Marino se va răzgândi, ca un hermeneut serios ce este. Tudor VIANU / Arta prozatorilor români „O inspiraţie fantazistă, respingînd procedeele intelec¬tuale ale compoziţiei, este aceea a lui Adrian Maniu. Scriitorul aşteaptă totul de la delirul inspiraţiei, căci, notează el, „un lucru deja înţeles, deja prins în tine, nu mai are nici o importanţă" (Din paharul cu otravă, 1919, p. 93). La întrebarea : ce este scriitorul ? ni se răspunde : „un bolnav care nu îşi poate stăpîni artezianismul gînditor şi revarsă ediţii de dureri prostituate întru hrănirea publi¬cului" (OP. cit., p. 10). Desigur, pentru a evita împărtăşirea indiscretă a sentimentului înjosit, scriitorul preferă să adopte masca cinică, acuplînd tragicul şi trivialul, afectînd naivitatea copilărească sau construind un simbol grotesc acolo unde am fi aşteptat strigătul durerii, ca un om care şi-ar bate joc de suferinţa lui şi a lumii, pentru a le putea ascunde mai bine. Cînd Scheletul, Domnul Schelet, alegoria lugubră şi voit pedantă a prapriei lui conştiinţe, vine să se întreţie cu scriitorul, un zgomot ca de scaune rupte anunţă ivirea lui. „Ah ! scaunele vechi se strică tot ca şi scaunele tinere!" exclamă autorul care se persiflează îndată : „Pentru mine asta e o cugetare". Urmează poliţele întâmpinării : „Vrei să mănânci ceva ? Eşti foarte slab d-le Schelet." La care alegoria conştiinţei artistului răspunde : „Mulţumim, eu mănînc vorbe. Ai văzut plante care prind muşte, tot aşa eu mă hrănesc cu suferinţe”. Şi îndată persiflajul autorului dedublat, înveselindu-se pe propria-i socoteală : „Obiectai că asta îi stricase dinţii (op. cit., p. 93).” Finalmente, ca să vă mai ogoiesc durerea, dau şi un citat din iubitul "gipi Sartre" (ce atîta şucăreală că-l numesc aşa? Profesorul meu de fizică îl numea pe Thomson, Gigi, şi nu părea a se fi auto/ofensat). „Oare acesta să fie raportatrea la un mare gânditor ca Jean Paul Sartre?”, vă indignaţi retoric. Apăi, o fie el mare, da’ mie-mi plac munţii! "Barteşşşş ( o fi critic sau gnoseolog?" Dumneavoastră ce părere aveţi? Chiar, vă spune ceva acest autor?” (Mă interogaţi, profesoral!) Nu. Mie nu-mi spune, că nu am avut privilegiul, pe care-l avurăţi dv., se pare, de asta la o tacla cu domnia sa! Da, “critica este un discurs despre un discurs” Literatura (poezia, schiţa, romanul, etc) reprezintă un discurs. Unul organizat. Iar critica un discurs despre literatură adică un discurs despre discurs. Nu. Critica e un discurs depre propriul discurs. Adică un fel de autodiscurs. Adică un feld e a vorbi singur pe drum.   Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-10 00:26:46               Vă alintaţi domnule coleg ori vă căutaţi alibiuri. Ca să rămâneţi la generalităţile de tip impresionist eronate pe care le-aţi postat. Prin urmare, aţi citit până acolo şi nu aţi găsit nimic nelalocul lui decât acea nefericită eroare? Pe care am corectat-o. Dar pe care, dacă eraţi atent, o puteaţi lesne corecta domnia voastră. Un alt pas bun. Să vedem dacă mai găsiţi ceva până la sfârşit. Dacă nu, trebuie să aveţi corectitudinea şi să scrieţi aici, negru pe alb că este un text critic foarte bun şi că v-aţi înşelat. Aşa ar fi cavalereşte. Să vă asumaţi eroarea şi să o îndreptaţi. Domnul Peia, prin tăcere, deja pare a fi acceptat că s-a înşelat.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-09 19:19:40               instituţionalizându-l este corect. O eroare. Dar pentru că mai apăruse odată, puteţi înţelege. "singurul mijloc de a ieşi dintr-o situaţie imposibilă este să o răstorni, şi singurul mod practic de a învinge scepticismul este să-1 instituţionalizezi."   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-09 19:12:11               Mulțumesc. Sunt cu adevărat bune. Aş spune, chiar, excelente. Pentru că aparţin unor minţi strălucite. Şi au fost validate de critica literară şi de timp. Deci ați înțeles, le faceți un deserviciu. Apropo, ce înseamnă “instituţionându-l"? Aș vrea să citesc textul, dar, cînd, pe diagonală, dau de asemene năzdrăvănii, m-apucă rîsul. Am mers pe mîna dv. și am căutat în DEX, iată rezultatul: Ați fost redirecționat automat la forma „instituțional”. Și spuneți că ați recitit textul?!   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-02-09 19:07:38               Iată un pas înapoi. Bun şi ăsta. Ideile sunt bune. În sfârşit v-a mai căzut voalul roşu de pe ochi. Şi alergia la aceste texte pare a intra în remisie. Însă este puţin. Extrem de puţin. Infinitezimal. Cărui text, începând de la Epopeea lui Ghilgameş şi trecând prin toată literatura lumii, pâna la cea mai recentă apariţie editorială, nu i se poate aplica formularea "Ideile pe care le prelucrați or fi ele brînză bună, dar sînt prezentate în burduf de cîine."? Mai ales, sub impresia roşului pavlovian, spun eu, oricărui text! De aceea, ca să nu rămâneţi în sfera generalităţii, a maximei probabilităţi şi minimei rezistenţe, compromiţătoare de alt fel, vă rog veniţi cu exemple. Să văd şi eu ce înţelegeţi dumneavoastră, domnule coleg, prin "prezentate în burduf de cine". Altfel rămâne că scrieţi ce vi se năzare. Neargumentat şi răutăcios. Ca să nu spun injurios ori insultător. Cu toate acestea vă mulţumesc pentru adevărul rostit pe care nu-l consider deloc ca pe o concesie "Ideile pe care le prelucrați or fi ele brînză bună..." Cu reproşul: de ce "or fi"? Sunt domnule coleg. Sunt cu adevărat bune. Aş spune, chiar, excelente. Pentru că aparţin unor minţi strălucite. Şi au fost validate de critica literară şi de timp. Omul care a refuzat Premiul Nobel nu este un oarecare. Iar Roland Barthes a reinventat abordarea critică. Adică, de la el şi mişcatrea telquelisttă a apărut noa critică. Revoluţionară de altfel. Similară, aş spune eu, apariţiei electricităţii, în raport cu iluminarea cu gaz lampant!   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-09 17:22:31               Explicație: Ideile pe care le prelucrați or fi ele brînză bună, dar sînt prezentate în burduf de cîine. Textual vorbind. Stilul, deși e omul, se aplică și textului. Vi se pare impecabil pentru că vă confundați cu el.   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-02-09 15:53:58               Dacă până şi la un text impecabil, din punctul de vedere al criticii literare, aţi cârtit ceea ce a aţi cârtit, lucrurile sunt clare. Vă sugerez să ne vedem fiecare de stilul lui. Pe mine nu mă deranjează dacă intraţi în subsolurile textelor mele. Însă la modul cum aţi făcut-o până acum nu aţi făcut decât să vă compromiteţi. Textual vorbind. Să auzim de polemici oneste.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-09 13:43:31               Sigur, atunci când textul, poate, vă este străin, cel puţin ca preocupare, o deturnare a atenţiei ori, de ce nu?, o diversiune pictografică poate reprezenta o soluţie. Pentru un comportament de substituţie. Fără maliţiozitate, vă invit la text. La text, domnule coleg. Lăudaţi-l, criticaţi-l, combateţi-l. Ca să puteţi fi credibil. Şi la obiect. Altfel păreţi a vă fi băgat în treabă. Şi să rămâneţi un simplu cârtitor care aruncă cu noroi. Şi atât!   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-09 11:06:02               Mi s-a părut că apelaţi la mila celor care oricum nu vor citi textul. Ştiu că mai de mult eraţi ahtiat după adeziuni şi laude în mailuri personale. Dacă aţi primit şi acum, vărsaţi pălăria aici. Am ales un băiat spilcuit, sînt şi imagini cu personaje de-a dreptul depravate.   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-02-09 10:04:22               O imagine face mai mult decât o mie de cuvinte! Doar atât aţi înţeles din textul de mai sus? Aveţi un nou look?   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-09 09:33:53               Chiar nu are nicio virtute textul de mai sus? Eu îl găsesc foarte bun! Oare nu mai sunt şi alte păreri?   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-02-09 09:28:55               "De cîte ori citeam pompoșenii din astea" Puteţi da exemple de ce "pompoşenii din astaea" aţi reuşit să citiţi? Că fără astfel de pompoşenii nu puteţi spune altceva decât "o-i oi" ori "îmi place sau nu-mi place" Prin, urmare ce lecturi de bază aveţi în domeniul criticii literare? În afara celor din liceu, care au fost obligatorii însă care s-au oprit la un anumit nivel. Hai, faceţi-ne o surpriză. Să vedem şi noi de la ce standard putem discuta.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-09 03:03:22               Domnule CTA, chiar nu aţi înţeles nimic din textul de mai sus? Şi mă refer în principal la textul de bază şi mai puţin la acel apendice care, în fond, este doar un fel de studiu de caz!   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-09 02:58:08               "gipi Sartre" – Oare acesta să fie raportatrea la un maare gânditor ca Jean Paul Sartre? Gipi Sartre? Astfel se poate înţelege o referinţă de acest calibru? "Barteşşşş ( o fi critic sau gnoseolog?" Dumneavoastră ce părere aveţi? Chiar, vă spune ceva acest autor? Da, “critica este un discurs despre un discurs” Literatura (poezia, schiţa, romanul, etc) reprezintă un discurs. Unul organizat. Iar critica un discurs despre literatură adică un discurs despre discurs. Lecturând modul sui generis în care domnul Peia receptează un text critic, text foarte bun de altfel, am râs cu lacrimi. Şi am revăzut cu ochii minţii scena caragealeană cu Ipingescu lecturând jurnalul. Cam aşa înţelege domnul Peia textul critic. Ca în acea scenă! Recent, într-un text (şters dar recuperat) domnul Peia scria: “"Avînd în vedere importanţa temei, precum şi încărcătura ei teoretico-semantico-intertextualistă, limbajul folosit nu putea decît să se conformeze terminologiei specifice." Ioan Peia I-am replicat: “În sfârşit domnule coleg. În sfârşit! Iată, viaţa v-a adus la această realitate evidentă. De care eu şi nu numai, de mult timp, ne căznim să vă conştientizăm.” Întrebare, Oare limbajul specific, adaptat unui text, este doar ceea ce înţelege domnul Peia prin limbaj specific? Nu cumva şi textul de mai sus reprezintă un justificat limbaj specific? Ca ;i toate textele critice care se referă la alte texte?   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-09 02:55:45               Chiar nu are nicio virtute textul de mai sus? Eu îl găsesc foarte bun! Oare nu mai sunt şi alte păreri?   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-08 23:47:33               De cîte ori citeam pompoșenii din astea, care țineau morțiș să convingă pe eventualii, foarte eventualii, cititori că ascund adevăruri insondabile, profunzimi transconceptuale, rafinamente superintelectuale, vă spun sincer, fără a intenţiona să fac o ironie, că mă pufnea rîsul. Vedeam clar că scremetele alea metalingvistice - ca să folosesc şi eu sacrosantul termen - sunt invenţii complet gratuite, menite a impresiona demonstrativ, precum culturiştii, care se umflă artificial în muşchi, ungîndu-se cu ulei, spre a etala o poză contrafăcută. Aşa şi cu "culturiştii" ăştia. E adevărat, unii sunt abili, buni mînuitori ai noţiunilor pe care le-au umflat cu pompa, dar devin extrem de caraghioşi, la un moment dat, cînd supralicitează. Ai impresia că i-a lovit amocul şi glossolalia.   Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-08 22:38:44               Scrieţi: privind conţinutul, din punctul supletiv creaţiei şi vreţi să citim: privind conţinutul facultativ creaţiei Dar şi aici aveţi lipsă un al, chiar dacă l-aţi eliminat pe din punctul. Vă cam fură, ştiţí dv. cine o spune, fraza. Sau nu prea sînteţi în stare să o struniţi. Şi răspundeţi la alte înrebări decît cele puse, nu credeţi că era mai româneşte să spuneţi o expunere despre cum şi nu o construcţie despre cum? Dacă e adevărat ce spuneţi mai jos: Am recitit textul de mai sus. Este unul dintre cele mai bune pe care le-am postat până acum. Dacă nu cel mai bun. înseamnă că celelalte... Dumnezeu cu mila. Cred că aţi reuşit să vă faceţi o publicitate care ne dispensează de corvoada de a citi asemenea texte emfatice şi pe deasupra confuze.   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-02-08 22:27:04               „Căci legea de a fi a subiectului cunoscător este de a-fi-conştient.(gipi sartre) Eu, personal, cred că nici nenea Sartre ăsta, a cărui „lege de a fi” bătea cam acana, şi nici jupîn Heidegger, cu fiinţarea-fiinţării lui, nu au fost întregi la ţăcălie! Şi, după ei, nici epigonii!... Avui răbdarea monstruoasă de a încerca să urmăresc noile/vechi blogodoreli ale cocoanii Helena Helesponta! Nici eu nu sunt sănătos, dacă am făcut asta, recunosc, da’ nu puteam pentru ca să-mi refuz plăcerea. Deci, luuume luuume, veniţi să vedeţi ce n-aţi văzut şi să auziţi ce n-aţi auzit: femeia gumă, cînd o-nnozi se face spumă! Dai un leu şi zici: văleu! Veniţi să pătrundeţi înţelesuri de neînţeles, să descîlciţi coduri de nedescifrat, să citiţi în vorbe, ca Moira-n palmă! Aţi auzit de „totalitatea detotalizată”? Nu? E, cum nu?! A fost unu, Sartre – ne informă doamna cu hermeneutica dupe dînsa – care cică s-arătă lumii şi îi revelă fiinţa. Dar cum acel domn filozof ne surclasează capacităţile paranormale de pătrundere a unsului-nepătrunsului, noi, vulgul den periferia antelectului, apelarăm la tălmăcirea – din sartriană, în helena ştefaniană – care este. A doamnei. Şi ce ne zice Doamna tălmacă? Cică: „Pornită să surprinda opera în unitatea şi totalitatea ei, noua critică pune în evidenţă mai multe unităţi si totalităţi*, sau, dacă vrem să vorbim ca Sartre, o ,,totalitate detotalizată". Aţi pricipit? Ei, nu! Cum adică? Păi, bre admiratorilor emailişti, se face pentru ca s-o lăsaţi pre doamna pradă vorbelor nesărate ale unor caţaoni care o toacă mărunt, ca pe pătrunjel, p-acili-şa?! Acu, dacă tot nu săriţi în ajutor, iaca, eu, caţaonul, o hărtănesc! Deeeci, ochii ţîntă, la tablă!... Oooperaaa, în „unitatea şi totalitatea” ei, aaare, potrivit „noii critici” – care-o fi aia, nu ni se spune – opera, deci, are mai multe. Este, cu alte vorbe, FRACTAAAALĂĂĂ, nepricepuţilor! Adecă, dintr-un iniţiator, cu un generator, şi urmînd o iteraţie, domnule vulg, oppţii un fulg! Este că m-am prins?! Aplicat la tema noastră: dintr-o unitătuţă-totalituţă, opţii o ditamai totalitatea-detotalizată, dacă-mi este permis a mă esprima hermeneutic. Mai dăparte, speakuim-speakuim: „Nu există deci o nouă critică, ci mai multe noi critici (sau critici pur şi simplu), ireductibile si contradictorii, pe fondul unui proiect comun. „ Acu aflăm, sideraţi, că „noua critică” este ceva care nu este. Da, dar, paradoxal, e mai multe. Şi toate, ire-ductile şi contra-ceptive! Priceput-aţi? Anşea. „scepticismul poate fi mai degrabă recuzat decit refutat.” Sunt sceptic şi mă refutez! Da’ nu mă recuz nici de-al deavului! Drept care, ştiind că (virgulă) //„Conform ingenioasei propuneri a lui Barthes, singurul mijloc de a ieşi dintr-o situaţie imposibilă este să o răstorni, şi singurul mod practic de a învinge scepticismul este să-l instituţionalizezi.”//, am hotărît: o voi răsturna pe Răsturnica şi voi instituţionaliza în mine însumi acest porcedeu de ieşire, dar şi de intrare. Că, altfel, degeaba o mai răstorn! //„...în critică (virgulă) adevărul, precum Dumnezeu, nu există.”// Deci, aci m-am cam blocat! Să dichotomez: 1. În critică, adevărul nu există! 2. În critică, Dumnezeu nu există! Deduc de-aci că, pardon de expresie, critica n-are niciun Dumnezeu! Nici tu adevăr, nici tu Tata Moşu. Atunci la ce mai foloseşte? La gargară. Că taman ideea asta întăreşte şi Barteşşşş ( o fi critic sau gnoseolog?): „A face critică nu înseamnă a vorbi just în numele unor principii «adevarate»”! Corect! Nici Doamna criticistă nu vorbeşte decît întru prea-măritul nume al domniei sale hermenoide! //„critica este un discurs despre un discurs,”// Ala-bala-portocala!... ce vă spuneam! A vorbi, ca să nu taci. Pînă şi ei recunosc. //„...din moment ce critica nu este decât un metalimbaj, înseamnă că sarcina ei nu este deloc de a descoperi «adevaruri», ci numai «va-lidităţi”.// Altfel spus, metalimba minciuneşte, spunînd că „va-lidează” (ce-o mai fi şi asta?!) Poate valizează. Sau valichidează, vandalizează. Sau se coafează. //„Un limbaj în sine nu este adevarat sau fals, ci este sau nu este valid”// Am înţeles: fiecare pasăre, pre metalimbajul ei piere! //„Se înţelege astfel mai bine de ce ,,criticul se bucură de o libertate absolută faţă de obiectul său"...//, ...adică omu e liber s-o ia pe arături şi oricît ai striga la el că „băi nene, poteca e p-acilea”! - el una ştie, una face: bate cîmpii! //„orice critică poate explica orice obiect"// Desigur: orice blogodoreală poate trata atît semantica tocanei de ciuciuleţi, cît şi hermeneutica guliei, în tratamentul gripei de primăvară. Cu aceeaşi nonşalanţă. Nu importă despre ce şi cum vorbeşte. Dar, iată, coborîm oleacă mai la vale, pe firul nesmintitei argumentaţii şi ne pomenim în plină noapte a minţii. Citez: //„ Devine limpede acum ce voiam să spun atunci când scriam ca solutia lui Barthes este de a învinge scepticismul “instituţionându-l". Într-adevar, scepticismul nu poate fi definit decât în raport cu căutarea adevărului; iar despre adevăr (exceptând domeniul Credinţei), se spune foarte bine ca este “obiectiv", ceea ce implică concordanţa lui cu un obiect.”// E limpede, ca ochiu mamarii! Păi, neică, dacă, precum ziceai mai sus, „În critică, adevărul nu există!”, atunci vii şi mă răstorni iar şi-mi zici: //„Suprimaţi relaţia externă dintre un sistem conceptual şi obiectul său ; înlocuiţi-o cu rigurozitatea condiţiilor interne de coerenţă; substituiţi adecvării înlănţuirea ideilor, iar adevărului validitatea: veţi tăia astfel craca de sub picioarele scepticului.”// Te pui cu Barteşşş ăsta! El răstoarnă. Suprimaţi adevărul, dă-l dreacu, tăiaţi crăcile dă supt toţi fraierii care se uită chiorîş la papagalii de critici, şi aţi rezolvat porblema. Da’ să-i lăsăm pe inteligenţii ăştia şi să trecem al sapienţiile Doamnei, că e ceva dă nu să poate. Ian auziţi colea: //„Momentul ontologic numenal, sincretic textului, reverberând etic, atinge zona „ă” Ca un mare, neechivoc „unde” tranzitivitatea „este”!// Am rămas bumbé, ca un mare „neechivoc”, ca „o noapte trează (...) afazică zonei „ă”ăăăăă!... Ca un moment ontologic numenal care este. Şi asta, fincăci: //„Deoarece o mare necunoscută poate exprima impresia anteriorităţii cognoscibile intrinsec, disparat, operaţional, apoftegmatic, raţional.”// Pam, pam! Staţi să-nghit, că mi s-o tăiet răsuflarea! Oh, oh, inimă, oh, nu mai poci, căci> //„raţional există judecata ubicuă, decelabilă efectiv ca alternativă telurică atavică, Să asculţi cum umbra poate reinventa imaginativ virtualul invers reprezintă eroarea lacunară a valorizării artistice la orice afirmaţie relevantă estetic auctorial.”// Da, dar mă liştinesc, finalmente, căci: //„Uneori, numai unitatea intrinsecă are urme teoretice ori relativ didactice, expresie peremptorie, elitistă. Emanaţia unui rapel organizat pentru evaluarea exclusivă anticipată.”// Iuhuu! Acuş chiar simt că plutesc! Şi o să emanez un rapel organizat, de-o să stîrnesc în jur o evaluare exclusivă anticipată, că n-o să se mai vază om cu persoană!   Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-08 22:20:05               "Însă nicio problemă. Vă voi lămuri pas cu pas. Atâta doar: beeep! Şi vin!" (doamna Elena Stefan catre domnul Corneliu Traian Atanasiu) Doamna Elena, Dumneavoastra va imaginati in ce incurcatura il puneti pe domnul Corneliu daca veniti la un bip pe care domnia sa l-a facut din greseala?! Eu pentru a inlatura posibilitatea aparitiei unor astfel de situatii pline de incertitudini am comunicat partilor interesate ca nu voi veni decat la la un bip repetat, adica la un bip-bip!   Postat de catre Dumitru Cioaca la data de 2013-02-08 21:37:18               aşteptările privind teoria finalităţii (unui text seînţelege)exprimă o construcţie secundară despre cum etc. privind conţinutul facultativ creaţiei. Alte puncte: conţinutul semantic, ideatic, semnificativ, de fond, de formă, etc. Unele sunt facultative altele sunt obligatorii. Este lămuritor? Însă cred că o să cădem într-un explicativism exagerat. Textul, în ansamblu, are o claritate şi o coerenţă, în opinia mea impecabile. Însă nicio problemă. Vă voi lămuri pas cu pas. Atâta doar: beeep! Şi vin!   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-08 21:02:57               scuze pentru este o, citiţi: credeţi exprimă spiritul vorbitorilor nativi de română?   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-02-08 19:41:54               Tks. Aşa-ţi îmbogăţeşti vocabularul. Va să zică: ADAPTÍV, -Ă adj. adaptativ. (< germ. adaptiv). Cum Dumnezeu l-aţi găsit pe ăsta, aţi răsfoit dicţionarul invers? Dar aici: Aşteptările teleologice exprimă o construcţie colaterală despre cum nu trebuie înţeles spiritul credeţi că este o exprimă spiritul vorbitorilor nativi de română? Şi aici: privind conţinutul, din punctul supletiv creaţiei. îmi puteţi spune, privind conţinutul, şi alte puncte ale creaţiei, în afara celui supletiv. Cu mulţumiri anticipate.   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-02-08 19:38:00               adaptiv, doamnă Atanasiu. Adaptiv! Ce-i aşa nefiresc? Adică având capacitate de adaptare. ADAPTÍV, -Ă adj. (Rar) Care se poate adapta; de adaptabilitate. [Cf. fr. adaptif]. http://dexonline.ro/definitie/adaptiv   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-08 19:25:17               Domnule Elena, nu sînteţi deloc dornic să vă înţelegem. O să o iau pe cuvinte: adaptiv este doar un typo? aţi vrut să scrieţi adoptviv? sau adaptativ? sau este încă un cuvînt pe care-l adăugaţi permisivei limbi române? Fiţi, vă rog, milostiv cu lectorii neştiutori.   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-02-08 19:18:04               Mania persecuţiei. La şcoală am învăţat că ceea ce ştii foarte bine, nu doar ca un papagal, poţi exprima şi cu alte cuvinte. Vă pot ruga respectuos, şi cred că sînt în asentimentul colegilor de site, să rescrieţi fragmentul, care sper că vă aparţine şi pe care l-am scris mai jos, cu alte cuvinte. Cu riscul de a-l vulgariza pentru noi, vulgul. Asta în cazul în care nu este un text oracular intraductibil.   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-02-08 19:12:32               omniscieni- omniscienţi idioaţii - idioţii lecturăi-lecturării   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-08 19:07:57               Mania persecuţiei? Haida de! Cine să aibă mania persecuţiei aici? Domnia voastră? Păstoresc acest site de aproape 10 ani. Şi cu cât mă afund în adâncurile lui cu atât sunt mai bucuros de valoarea multora dintre textele care au fost postate aici. Cu multă generozitate am scris sute de comentarii. Din care mulţi vor fi învaţat. Sigur sunt şi alţii, omniscieni, cărora comentariile mele le produc un fel de "indigestii olfactive". Firesc. Numai idioaţii au pretenţia unanimităţii. Un singur membru dacă rezonează la un text şi este suficient. Realitatea arată însă că au fost mulţi. Care s-au exprimat chiar în dezbaterile din subsolul textelor comentate. Unii au simţit nevoia să o facă şi pe e-mail. Mă uit acum, la mulţi ani distanţă de când unele comentarii au fost scrise. Îşi păstrează prospeţimea şi actualitatea. Şi, chiar văd că, pentru unii, prezintă încă interes. Fapt ce mă bucură. Am recitit textul de mai sus. Este unul dintre cele mai bune pe care le-am postat până acum. Dacă nu cel mai bun. Cât priveşte traducerea propusă, nu ştiu patagoneza. Iar în română este inteligibil. Pentru cine vrea să facă un mic efort. Însă inteligibilitatea nu este de sine stătătoare ci în contextul lecturăii şi înţelegerii textului de bază! Vivat TUS. Tandemul Umbrelor Subţiri!   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-08 19:00:28               Mania persecuţiei. La şcoală am învăţat că ceea ce ştii foarte bine, nu doar ca un papagal, poţi exprima şi cu alte cuvinte. Vă pot ruga respectuos, şi cred că sînt în asentimentul colegilor de site, să rescrieţi fragmentul, care sper că vă aparţine şi pe care l-am scris mai jos, cu alte cuvinte. Cu riscul de a-l vulgariza pentru noi, vulgul. Asta în cazul în care nu este un text oracular intraductibil.   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-02-08 18:35:18               Iată, tandemul umbrelor subţiri în plin proces de construcţie şi reconstrucţie. Este important şi studiul de caz însă, probabil, textul, adică fondul v-a dezarmat. Nu aţi mai avut ce spune! Vedeţi domnule coleg ce înseamnă un text critic adevărat? Nu unul impresionist, primitivist ori făcut fără bună credinţă. Aşa de dragul frondei ori ca urmare a unui reflex pavlovian de a vedea roşu în faţa ochilor când întâlniţi numele unui autor care vă produce idiosicrasie ori când întâlniţi un text bun. Ori chiar foarte bun! Declanşaţi aria calomniei, tehnica diversiunii, ori melajaţi planurile.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-08 17:47:50               Aşteptările teleologice exprimă o construcţie colaterală despre cum nu trebuie înţeles spiritul cu puterea deducţiei diacronice privind conţinutul, din punctul supletiv creaţiei. Paradigma literară valorizează uşor adaptiv determinantul poetic existenţial. Curat murdar, coane Fănică. Aştept traducerea în patagoneză. Textul ăsta nu merge decît în analele universităţii Spiru Haret.   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-02-08 17:35:16               Nu pot să cred! O asemenea apreciere -ce spun eu apreciere?- laudă de-a binelea, nu speram nici în cele mai optimiste visuri ale mele! Adică, chiar vă place sintagma, "totalitate detotalizată"? O încântare, ce mai!   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-08 14:44:37               Doamna, Am 'nţicuşă treabă. Adecă am "tandemu" în trafic. Da' poate, mai tîrziu, îi dau drumu-n tarlaua cu "totalitateta deztotalizată"! (ptiu! drace... cît pe ce să-mi sară planetara dîn axon!) Asta-i capodopera capodoperetelor, ce mai! Quintesenţa celo enşpe esenţe! Sunt siderat!   Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-08 12:32:31               Doamna, Matale faci mişto dă matale?! Ca să ne lămurim.   Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-08 12:28:26               Tandemul umbrelor subţiri este aşteptat cu punctul de vedere oficial. Ce spun eu oficial? Planetar de-a binelea. Ori universal sau chiar galactic. Dar mai bine metagalactic!   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-08 11:38:00	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE