PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Descoperind America Text postat de Dragos Tudose -Eşti un obsedat sexual? m-a întrebat ea în timp ce sorbea graţios din ceaşca de cafea. Nu, eu nu cred că sunt. Mergeam pur şi simplu, navigam prin mulţimea oamenilor de pe trotuar, încercam să nu mă scufund în masa aceea amorfă de oameni fără chip şi fără identitate, pluteam fără ţintă atunci cînd a apărut ea. Dar, oarecum are şi ea dreptate, căci nu pe ea am văzut-o, adică nu întreagă, ci doar o parte, fundul ei mare a răsărit în faţa mea, doar pe el l-am văzut. Se mişca, se legăna în faţa mea, doar la cîţiva metri mai în faţă, îl vedeam din cînd în cînd, apoi era din nou ascuns de corpurile celorlalţi. Urmăream legănarea fundului ei şi mi se părea că e o caravelă. Nu ştiu de ce mi-a venit gîndul ăsta, dar apoi mi-am imaginat că sunt pe puntea Santa Mariei, iar în faţa mea, zburînd peste valuri, e Pinta, mereu prima, cu vîntul din pupa. Îmi imaginam că sunt Columb, plutind pe marea imprevizibilă a oamenilor grăbiţi ce umplu trotuarul, luminile vitrinelor, reclamele şi zgomotul persistent al străzii, nimic nu mai contează, America e înainte, doar înainte, Pinta prima, apoi Santa Maria şi, în urmă, nici nu se mai vede, ultima caravelă, Nina. Ne aventurăm în oceanul plin de pericole, traversăm o stradă, coborîm în pasaj, nici nu mai ştiu unde şi de ce mergem, ce vreau să descopăr, America a fost sau nu descoperită, fundul ei care pluteşte înaintea mea, dispare acum în spatele unui val plin de spumă, se ridică pe coama altuia, aşteptăm la semafor, traversăm o altă stradă, Santa Maria e mai mare, are aproape 100 de picioare, în timp ce Pinta, mai mică, mai puţin de 50 de picioare, e mai suplă, mai agilă, e mereu prima, ea va vedea întîi America. Suflu greu, mă strecor printre oameni, încerc să n-o pierd, lui Columb i s-a întîmplat, a crezut că Pinta s-a scufundat, aşa cum a crezut că a descoperit America înaintea lui, dar apoi Pinta a reapărut, s-au regăsit-o, au continuat călătoria împreună. Aşa mi s-a întîmplat şi mie. Am pierdut-o. M-am oprit, în mijlocul valurilor, mă roteam, o căutam. Nu era uşor să te opreşti, oceanul are curenţi şi vînturi puternice, trebuie să te hotărîşti, nu poţi rămîne pe loc mult timp, te roteşti, te roteşti, te scufunzi. Ameţeam, în mijlocul valurilor, o căutam, nu puteam descoperi America fără ea. Căpitane, corabia se înclină periculos, luăm apă la bord, îmi spuneau mateloţii. Apoi a apărut ea din nou şi Santa Maria s-a ridicat deasupra valurilor. -Mă cunoşti de undeva, sau eşti vreun ciudat? Hei, cu tine vorbesc. Cu mine vorbea. Se oprise în faţa mea, curenţii şi vînturile oceanului păreau să nu o afecteze. Am ridicat încet privirea, întîi şoldurile, apoi mijlocul, bustul, iar apoi faţa. În realitate, lucrurile au fost cu mult mai simple, era îmbrăcată cu un palton verde, scurt dar destul de larg, aşa că era destul de greu să împarţi atît de clar zonele corpului ei. I-am privit faţa, mica, încadrată de părul, cîrlionţat. Nu ştiam ce să spun, în general am problema asta, poate că sunt bolnav, nu ştiu, dar nu prea reuşesc să comunic. Noroc că a vorbit tot ea: -Ţi-ai înghiţit limba? Hei! Îşi plimba palma micuţă prin faţa ochilor mei. Aşa se face cînd celălalt şi-a pierdut vederea. Nu acelaşi lucru se putea spune despre mine. Nu, faţa în mod sigur nu era la fel de spectaculoasă. Era o faţă obişnuită. Nu era urîtă, dar nici deosebit de frumoasă. Nasul cîrn, obraznic, sprîncenele cam groase, aproape bărbăteşti. Obrajii bucălaţi sub ochii rotunzi,dar nu foarte expresivi. Urechile nu i le vedeam, acoperite de claia de păr negru. -Mă mai studiezi mult? Vrei să mă şi dezbrac, ca să mă vezi mai bine? Era ironică, vorbele ei trebuiau să fie muşcătoare, dar avea o voce prea caldă, prea moale care nu se asorta cu sarcasmul vorbelor. S-a întors pe călcîie şi m-a lăsat singur în mijlocul valurilor. O priveam îndepărtîndu-se, devenea din nou Pinta, caravela ce deschide calea descoperirii, zbura peste valuri, aproape că nu le atingea. Am ridicat şi eu ancora. Nu mai ştiam unde merg, de ce şi nici dacă America a fost descoperită sau nu. Am mărit pasul, am ridicat toate velele, am ajuns-o din urmă, două caravele, una lîngă alta, în mijlocul oceanului. Nu ne vorbeam, ne urcam pe coama valurilor, ne prăbuşeam în prăpastia dintre ele apoi, navigam cu toate pînzele sus către ceva, eu nu mai ştiam către ce, nu mai conta, trebuia să rămîn lîngă ea, lîngă Pinta. Nu privisem deloc în jur, nu văzusem decît fundul ei ce se balansa graţios peste valuri, aşa că acum, navigînd lîngă ea, nu recunoşteam locurile pe care le traversam, era un cartier necunoscut, cu un aer un pic sinistru, probabil din cauza nopţii care coborîse pe nesimţite. Totul era nou, necunoscut, străzi, magazine, clădiri de birouri. -Hai să bem o cafea, a zis ea. -Bine, am mormăit eu, iar apoi m-am certat în minte pentru tonul pe care o spusesem. Mă repezisem, parcă deabia aşteptasem să mă invite, parcă eram un căţeluş căruia îi arunci un os, iar el dă vesel din coadă. -Ai picat la fix, să ştii, şi sper că nu eşti un ciudat. De fapt, şi dacă eşti un ciudat, nu contează prea mult. Eşti? -Nu... nnnuu cred... Mă bîlbîiam. Ca un adolescent mucos. Îmi venea să-mi ard nişte palme. -Eu sunt Ada, mi-a întins ea mîna peste masa pe care chelneriţa aşezase cele două ceşti de cafea. -Ada, am zis eu. Eu credeam că te cheamă Pinta. De fapt aşa... -Ce simpatic eşti. De unde ţi-a venit asta? Pinta. Sper că nu are vreo conotaţie nasoală? Ce înseamnă Pinta. -Nu, nu înseamnă nimic. Aşa credeam ... -Bine, bine. Dar să ţii minte că mă cheamă Ada. De fapt mă cheamă Andrada, dar nu-mi place numele ăsta, aşa că să-mi zici Ada. Clar? Îi plăcea să poruncească şi, cînd o făcea, nasul cîrn î se încreţea uşor. Apoi, în timp ce eu am cerut o vodcă dublă, ea s-a ridicat pentru a se duce la toaletă. -Scuză-mă, trebuie să mă aranjez, spunea ea, iar eu o priveam îndepărtîndu-se, unduindu-se ca o caravelă, graţioasă, superbă. Era clar, eram pe coastele regatului Cipangu, găsisem Regatul Paradisului, trebuia acum să cobor pe ţărm, trebuia să iau în stăpînire regatul sau trebuia să mă închin lui. Apoi am mai comandat o vodcă dublă. Pe mare, navigatorii suferă foarte tare de sete. E o sete a călătoriilor lungi, e o sete paradoxală, în mijlocul unui infinit de apă. Asta am încercat să-i explic şi ei, atunci cînd şi-a luat în serios rolul matern şi m-a dojenit că beau prea mult. Pe mare, i-am spus, în călătoriile lungi, pentru că apa se strică, marinarii sunt nevoiţi să bea rom, pentru a se hidrata. -De unde scoţi toate prostiile ăstea? mi-a zis ea rîzînd. Nu sunt prostii. Romul, i-am explicat eu, e un amestec de apă şi melasă, trestie de zahăr adică, fermentată în apă, romul e sîngele unui general englez şi i-am povestit apoi istoria unui pirat sau general englez, nu mai ştiu, care, murind într-o luptă navală, a fost conservat într-un butoi cu rom. Ea rîdea: -Eşti haios, eşti chiar cool, să ştii. Nu m-aş fi gîndit cînd te-am văzut prima dată. Am văzut că mă urmăreai şi, ştii, la început mi-a fost chiar frică. Sunt tot felul de nebuni pe stradă. Nebuni, psihopaţi, dilii, hapciupalitici... Deşi nu era tocmai o copilă, îi plăcea să vorbească folosind jargonul ăsta de puştoaică. I se părea, probabil, că o face mai tînără, îi plăcea să se joace. Uneori îmi place şi mie. -Hai, mai bagă nişte poveşti d-ăstea haioase. Am o oră la dispoziţie şi, dacă mă dai pe spate cu poveştile tale şi dacă m-ajuţi într-o chestie de care-o să-ţi spun mai încolo, poate că o să fiu gagica ta. Ce zici? Eu nu ziceam nimic, ce-aş fi putut zice. Sunt bărbaţi pentru care vînătoare e totul. O femeie, pentru ei, e un trofeu. Preţuiesc mai mult perioada în care cuceresc femeia, decît femeia în sine şi momentul ei de abandon. Atunci, în momentul final, aproape că nu-i mai interesează. Ei deja caută o altă pradă, pentru o nouă vînătoare. Eu nu eram din acestă categorie. Din contră. Eu sunt din tagma celor comozi. O femeie ce ţi se oferă e o femeie ce ţi se oferă. Scurt. Nu contează că a făcut-o, poate, prea repede. În plus, Ada nici nu cedase. Îmi promisese doar că o va face. În schimbul poveştilor mele prosteşti şi a unui serviciu de care urma să-mi vorbească mai tîrziu. Eram gata să fac orice pentru ea. Sau aproape orice. Sau oricum, nişte chestii care să nu fie prea grele. Puteam să fac nişte lucruri pentru ea. Deocamdată, îi îndrugam poveşti. La asta eram bun. Ea rîdea şi-mi spunea că sunt cool. Eu mă vedeam în oglinda imensă din spatele scaunului ei, un pic grăsuţ, cu o burtă cam mare, numai chelia-mi lipseşte. Chiar cool, spuneam în mintea mea. În rest, îndrugam poveşti despre piraterie, despre Columb şi descoperirea Americii, sau despre negustorul cu numele de Richard Amerike, principalul finanţator al călătoriilor britanice spre lumea nouă şi care, se pare, a dat numele noului continent. În timpul ăsta mă gîndeam la mine, la viaţa mea. Pentru unii, viaţa e ca un castel de cărţi de joc. Vine un vînticel şi dărîmă totul. La mine era mult mai rău. Viaţa mea era un castel de cuvinte. Nici măcar nu mai era nevoie de vînt. În general nu vorbesc mult. Din contră, nu vorbesc aproape deloc. Mai mult gesturi, grimase, mai rar vorbe. Mai mult interjecţii. Dar dacă-mi dă cineva nas, dacă mă îndeamnă să povestesc, ca acum, nu mă mai opresc. Vorbesc, vorbesc, doar vorbe. Nimic serios. Poveşti, unele adevărate, altele doar fantezii. Asta-i tot ce va rămîne în urma mea. -Asta a fost tare, îmi susură ea cu vocea ei caldă şi moale. Hai, că-mi mai povesteşti mai tîrziu. Dacă eşti cuminte, în noaptea asta dorm la tine, ce zici? Nu ziceam. Terminasem toate cuvintele. -Dar trebuie să-mi faci şi mie un serviciu. -Orice, am îngînat eu. -Eşti dulce. Uite, la nouă trebuie să mă întîlnesc cu iubitul meu. Vreau s-o încheiem, dar el nu poate să înţeleagă că între noi totul s-a terminat. E o brută şi crede că eu sunt proprietatea lui şi alte chestii d-ăstea. Crezi că mă poţi ajuta? -Cu ce? şoptesc eu nevonovat. -Păi mergem amîndoi, îi spunem că noi ne iubim, nu ai tu grijă! Vorbesc eu. Tu doar să mergi cu mine. Nu trebuie să-ţi fie frică. Nu e chiar aşa de brută. E doar bou. Asta m-a mai liniştit. Bou înseamnă că nu e chiar taur. Am intrat în horă, trebuie să joc. Apoi o făceam şi pentru o cauză nobilă. Cauza era Ada. Nu aveam cum să nu accept. Am zis da. Ea m-a luat de mînă şi am ieşit din cafenea. Mergeam de mînă pe mijlocul trotuarului. Era mai puţină lume acum, era noapte de-a binelea. M-am uitat la ceas, era zece fără un sfert. Marea era liniştită. Am inspectat corabia. Doi oameni erau de cart. Am coborît apoi în cabină, să verific direcţia. Îmaginîndu-mi cum cobor scările spre cabina mea din burta caravelei, mi-am amintit de rîsul ei cînd i-am povestit despre calcularea latitudinii cu ajutorul sextantului. Ea credea că e ceva legat de sex şi i s-a părut tare amuzant. Încurajat de atitudinea ei i-am zis despre femeile pe care Americo Vespuci le văzuse în călătoria lui în America de Sud şi care erau atît de lascive, încît părţile ruşinoase ale bărbaţilor stăteau mereu umflate. Ea rîdea şi-mi zicea că sunt un porc. Zîmbeam şi eu, sinţind palma ei micuţă în palma mea. Apoi, la intrarea parcului, sub un felinar, l-am văzut. Am ştiut că e el încă de dinainte să mi-l arate ea. -Uite, ăla e iubitul meu. O să vorbesc eu, tu trebuie doar să mergi cu mine. Nu arăta chiar ca un bou. Un tip măsliniu, atletic, într-un trening de culoare albastră. -Tu cine dracu mai eşti. Fra-su? -Nu, dragă. E iubitul meu. D-asta a venit, ca să-ţi spună că noi doi ne iubim, aşa că tu trebuie să-ţi iei jucăriile şi să pleci. -Cred că glumeşti. Grasul ăsta? Nu puteam să-l contrazic. Mă cam îngrăşasem în ultima vreme. -Hai, grasule, fă paşi că am de vorbit cu gagica! E nu mă mişcam, simţind unghiile ei înfigîndu-se în podul palmei mele. -Eşti un golan, asta eşti şi nu mai vreau să fiu cu tine, nu înţelegi? Se certau, strigau unul la altul. Iar eu stăteam, înţepenit în mijlocul furtunii ce se iscase din senin. Am ordonat să se coboare pînzele, dar, ori oamenii mei s-au mişcat prea încet, ori furtuna era prea puternică, două catarge au fost rupte ca nişte beţe de chibrit. Întîi s-a rupt trinchetul, apoi arborele mare. Doar artimonul, la pupa, a mai rămas în picioare. M-am repezit la cîrmă, dar era prea tîrziu. Pierdută şi ea. În mijlocul furtunii, doar o coajă de nucă. Zgomotul valurilor, urletul vîntului, nu mai auzeam ce-şi spun. Apoi nici n-am prea mai văzut. Am crezut că s-a rupt şi al treilea catarg şi că lemnul lui mă lovise peste faţă. Nu. Boul îmi trăsese un pumn, doar unul. Impactul fusese recepţionat de nas şi, mai ales, de ochiul drept care se umflase. Apoi, la fel de brusc cum a început, furtuna s-a şi încheiat. Aşa-i pe ocean. Acum eram doar noi, sub felinarul de la intrarea în parc, eu şi Ada, eu încercînd să nu mă mişc în timp ce ea îmi tampona faţa cu o batistă udă. Nu mai vedeam decît cu un ochi, cu stîngul. Dacă mi-aş pune o învelitoare neagră peste cel drept, aş putea fi pirat. -Crezi că te descurci să ajungi singur acasă? Mă descurcam. Piraţii întotdeauna se descurcă. -Bine atunci. Poate o să te caut. Hai pa. Ştiam că n-o să mă mai caute. Nici nu avea cum. Nici cum mă cheamă nu ştia. Nu ştia nimic despre mine. Doar poveştile pe care i le îndrugasem. Atît. Am privit-o plecînd. De fapt nu toată, nu mă puteam concentra, aşa, cu un singur ochi, decît asupra unei singure părţi a corpului ei, fundul ei mare care plutea ca o caravelă deasupra valurilor. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Mulţumesc, domnule Kosta.   Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-04-04 17:28:26               ce-am zis mai jos nu inseamna deloc, dar absolut deloc ca autorul ar fi descris o intamplare personala reala. Asta ar crede numai handicapatii intr-ale literaturii, care sunt, din pacate, destui. S-auzim de chestii fine, orgi, piane, mandoline.   Postat de catre sters sters la data de 2013-04-04 17:08:55               mda! cam de toate are, chiar si un fel de ironie masochista, autobesteleala, de fapt povestea nici nu e foarte "fiction", multi pica-n limba dupa cate una iar partea tare a unei asemena afaceri e ca n-au ce ingaima daca-i intrebi, simplu, "de ce?" Ete de-aia, ca unele femei au acel "savoir faire" cu care ar duce de nas chiar si un elefant. Dar'mite un biet bou cu doua picioare! Sa fim sinceri si sa recunoastem, fiecare la randul sau, ca am avut parte de asemenea situatii. Eu unul m-am extras de fiecare data inaintea deznodamantului, cu gratie si mestesug, dar nu de multe ori am fost la un pas de a o apuca, cum se zice, cu amandoua mainile. Omagiu pentru tonul de realitate impletita cu imaginatie, care se degaja din text. Aferim!   Postat de catre sters sters la data de 2013-04-04 17:06:43               Mulţumesc tare mult doamnă (domnişoară) Iulia Elize pt lectură şi aprecieri.   Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-04-04 16:28:35               Dincolo de umorul evident, răzbate aici acelaşi talent scriitoricesc. Am o curiozitate, aveţi un volum publicat?   Postat de catre Iulia Elize la data de 2013-04-04 12:08:34               Domnule Hurmuzache, sunteţi din cale-afară de suspicios. Mie nici prin cap nu mi-a trecut aşa o chestie cînd am scris comentariul la textul lui Florentin. Mă refeream, pur şi simplu, la personajul din textul meu cu care, dacă-mi daţi voie, mă identificam.   Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-01-24 22:22:33               D-le Tudose, obişnuiesc să citesc tot ceea ce se postează aici. Şi am rămas tare surprins când am citit în comentariul d-vs adresat d-lui Sorescu , la textul ,,La capăt de drum”, că aţi fost atacat de piraţi tocmai pe când descopereaţi America… Ce v-a supărat? Formularea ,, puţi de talent”? Bine, d-le, o voi reformula în stil englezesc: Nu-i rău deloc! Şi, cu asta, sper că a dispărut orice urmă de pirat… si de confuzie… Încă o dată s-a adeverit proverbul ,,Unde dai, şi unde crapă!” Dacă vă este cu supărare, vă promit că nu vă mai deranjez! Cu stimă, V.H.   Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2013-01-24 19:26:59               Vorba cuiva de pe aici, ,,puţi de talent”, domnule! Eu chiar l-am citit pe Teodorovici şi, acest text nu-mi pare deloc un rezumat al acelei cărţi. Dar, locuind d-l peia la un etaj superior, probabil că de acolo se vede mai altfel… :))   Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2013-01-24 08:48:11               Florentin, nici prin cap nu mi-ar fi dat să mă gîndesc aici la Eminescu. Domnule peia, din păcate nu am citit nimic de Lucian Dan Teodorovici, dar sper să remediez acest lucru. Mulţumesc mult tuturor pentru răbdare şi scuze pentru foarte multele erori de redactare. Am terminat de scris textul undeva în jurul orei două din noapte, aşa că numărul mare de erori este de înţeles.   Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-01-20 17:51:21               Hai să fim mai pragmatici! Mie-mi aminteşte de "Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi" - Lucian Dan Teodorovici; Pare un rezumat al acelei cărţi, fixat într-un singur tablou. Decît că autorul de faţă este oleacă mai baroc în discurs. Şi mai subtil.   Postat de catre ioan peia la data de 2013-01-20 17:33:34               Gata, mi-am dat seama ce îmi evocă tonul folosit. O să-ți pară tare curios... Eminescu - La steaua. Nu că ar fi o sursă de inspirație - ferească sfàntul! Dar regăsesc, cumva, acel ceva curat, ingenuu și pur. E că nu te-ai fi gândit?   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-01-20 16:15:40               (...) dexteritatea (...)   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-01-20 16:01:41               E bună, dar ar putea fi și mai bună. Mi se pare că scade spre final, devenind oarecum liniară. Găsit și câteva greșeli: "s-au regăsit-o", "nevonovat". Cred că și altele, dar nu-mi amintesc sigur. Apoi, câteva poticneli ale dialogului: "-Mă mai studiezi mult? Vrei să mă şi dezbrac, ca să mă vezi mai bine?". Cred că exprimarea este tautologică. Suficient să spui: "Vrei să mă şi dezbrac, ca să mă vezi mai bine?". La fel, în construcția: "Ada, am zis eu. Eu credeam că te cheamă Pinta. De fapt aşa...". Eu nu cred că e necesar să mai adaugi: " De fapt aşa...". În orice caz, prima parte decurge in forță. Ai acolo toate ingredientele unei proze de forță. Remarcabile ideea, fluența, ludicul, desteritatea cu care alternezi planurile și le îngemănezi. Bineînțeles, stea.   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-01-20 15:58:52 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               Mulţumesc mult, domnule Florian.   Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-01-20 09:20:58               Aveti un umor sanatos. Daca ar fi fost doar umorul, poate ca n-ar fi fost atat de fain daca n-ati fi avut si o imaginatie pe masura. Pentru ca citesc cu placere orice text cu marinari si pentru ca imi plac autorii cu trasaturile mentionate mai sus, textul a reusit sa ma cucereasca usor. Mi-a placut. Zexe   Postat de catre Andrei Florian la data de 2013-01-20 02:56:25	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23952 Comentarii: 120073 Useri: 1426
ADMINISTRARE