PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Sappho (fragment) Text postat de latunski criticul ------------------------------------------------------ Aceste întîmplări se petrec în zilele noastre (cum titrează producătorii holywoodieni), dar eu aş spune că se petrec în zilele mele, pentru că nu ştiu de ce mi-ar păsa de zilele voastre. Atît doar că punctul lor de plecare se situează cu doisprezece ani în urmă, şi ele nu se bazează numai pe un fapt real, sînt chiar reale, iar eu sînt unul din protagoniştii principali. Eram în prima zi a noului mileniu. Doar ce sărbătorisem revelionul şi a doua intrare în noul mileniu. Pe prima o sărbătorisem cu un an în urmă. Cu mai mult fast, cu artificii, dar şi cu o bucurie a disperării vecină cu teama: „Ne apropiem cu paşi repezi de un mare moment pentru întreaga omenire: intrarea în mileniul III” „Mai sînt xxx zile pînă în anul 2000” „Este un an ca oricare altul şi totuşi unul de excepţie” „Este un an rotund pe care pînă şi calculatoarele îl resimt” „Unii sfinţi părinţi spun că, de va fi lumea bună vom trece de anul 2000, iar de va fi lumea rea nu vom ajunge anul 2000” etc. Confuzia generală, datorită căreia am simţit cum proful meu de istorie s-a răsucit în mormînt, a adus şi lucruri bune: Millenium Bank, Milenium Tour, Millenium restaurant, ceasul Millenium, Millenium press (care cu un „l”, care cu doi), dar şi Millenium TV, postul local, unde eu eram cameraman, iar Lenţi reporteriţă. * Am încercat să deschid ochii, dar cineva îmi lipise pe ei nişte scoci semitransparent, pentru că abia vedeam ceasul de perete (nu, nu era Millenium), nicidecum cît era ora. Am încercat să mă ridic, dar altcineva îmi turnase un kilogram de plumb sub ţeastă, peisajul îmi părea cunoscut, dar totuşi străin. I-am închis la loc şi am început să sondez evenimentele anterioare. Încet, încet, ele începură să se ordoneze şi memoria pe termen scurt să accepte cheia de contact. Un zgomot plăcut de cascadă îmi vuia în urechi, aha, eram la Urlătoarea, dar la care, la cea mică ori la cea mare? Nu contează, în curînd voi pleca la cabană, la Buşteni, şi o să dorm... mamă, mamă, ce-o să mai dorm... Am deschis din nou ochii şi am recunoscut peisajul familiar al garsonierei mele, deci nu eram la cascada Urlătoarea. În dreapta mea, Lenţi sforăia acoperită cu pledul doar de la gît pînă la buric, lăsînd la vedere coapsele şi şoldurile-i generoase. Brusc am revenit în realitatea cotidiană şi mi-am dat seama cît de crunt mă îmbătasem la revelion, ce show de show am făcut la plecare, apoi în taxi, şi cum, imediat ce am ajuns acasă, am dezbrăcat-o pe Lenţi şi i-am tăiat chiloţii şi ciorapii cu cutterul. Iar ea ţipa, oare de plăcere, ori de furie, asta nu-mi mai aminteam. Gata, la baie, dar imaginea se schimbă şi mă regăsesc pe puntea vaporaşului care face turul Cornului de Aur, bate vîntul, plouă cu stropi mari, puntea se clatină, am rău de mare, n-am şi eu parte de o excursie reuşită, am dat banii de pomană. În urechea dreaptă se zbate-o sonerie, mă îndrept maşinal către pasarelă, nu, către uşă, o deschid şi... ...în faţa ei stă Oleg Mavrodin, viitorul „tată” al inegalabilei, minunatei, nepreţuitei Sappho. Dar atunci nu aveam de unde să ştiu. În pragul uşii stătea un tinerel nervos, cu o claie de păr blond, cu ochelari, bîţîind din picioarele-i subţiri, de parcă ar fi avut cîte un vibrator în fiecere crac al blugilor. Un deget îl avea lipit de sonerie cu super-glue, pînă să mă gîndesc eu cum să i-l dezlipesc, se hotărî el să vorbească: „Vă rog, domnule, ajutaţi-mă, m-am inundat, v-am inundat şi pe dumneavoastră, nu ştiu ce să fac”. Avea accentul Marinei Voica şi, aşa cum auzeam curgînd stropii de ploaie, am început să fredonez în gînd: „Plouă, plouă, plouă, plouă/ Şi-i trecut de ora nouă”. De fapt era trecut de ora două, după ceasul din perete. M-am aşezat pe blatul cuierului-dulap de pe hol: „Mai spune o dată”, şi am rămas uimit de vocea mea. „Mai” nu s-a auzit mai de loc, „spune” a sunat ca un ciripit de vrabie, iar „o dată” ca şi cum aş fi stat într-un butoi. Mai spune, gesticulînd şi arătînd cu degetul în sus, încep să înţeleg, duc un deget la buze, timbrul vocii lui, chiar aşa moale şi lungind cuvintele, mă lustruieşte pe creier cu şmirghel dur. Mă ridic şi mă „tirez” către baie, acolo plouă, tavanul şi pereţii sînt maronii, iar picăturile de apă parcurg întîi o traiectorie orizontală pe tavan, apoi cad ca nişte ghiulele. Apa a ieşit deja pe holul minuscul, cam cît chiloţii lui Lenţi, nu-i de glumit, mă întorc, ce-i de făcut? „Şi în baie plouă, plouă, apa-i la etajul nouă”, fredonez eu, „la dreak cu Marina Voica”, zic cu voce tare, ochelaristul mă priveşte mirat, eu intru în meniul meu neuronal, constat că începe să funcţioneze. Să cobor pînă-n parcare şi să iau trusa de scule din portbagajul ”Andromedei”? Exclus! Mă aplec şi caut în dulăpiorul cuierului, da, un cleşte patent, o şurubelniţă, o cheie reglabilă, victorie! „Ia-o-nainte, ochelaristule!” Nu mi-au plăcut niciodată ochelariştii, n-am timp acum să vă spun din ce cauză. * În baia lui apa ţîşneşte ca dintr-o cişmea, dar nu din cişmea, ci din bateria monocomandă, care s-a retezat exact la nivelul chiuvetei. Cineva o să scrie odată şi-odată un studiu despre rugină, despre acţiunea ei concentrică, despre eleganţa distrugerii lente: „flori de mucigai, flori de rugină”, fredonez cu picioarele-n apă, apoi cu genunchii, norocul meu că-i caldă. Deschid uşiţa din ghenă, o, Dumnezeule al instalatorului polonez, ajută-mă, fă ca robinetul să funcţioneze! Mai greu, dar funcţionează. Îl închid cu răbdare, cu atenţie, mă ridic din băltoacă termurînd de emoţie, ameţesc puţin, pantalonii de pijama sînt leorcă, papucii de casă - pistoale cu apă, mansarda proprie învelită-n plasă de păianjeni. Apoi mă aşez pe singurul fotoliu şi privesc în jur. Măiculiţă, ce mi-e dat să văd! Un întreg perete cuprinde un birou uriaş, pe el este înghesuită aparatură cît într-o cabină de avion supersonic, başca trei monitoare, unul extraplat, uriaş şi montat pe perete. În centrul biroului tronează o tastatură pe trei laturi şi alături un volan de consolă. Ochelaristul caută într-o vitrină, scoate o sticlă de votcă pe care mi-o întinde ca pe o Cupă Davis, lipăind prin apa de pe parchet: „Nu am cuvinte cîte ar trebui, ca să vă mulţumesc”. Vorbeşte ca un ochelarist. Auzi, n-am cuvinte, recunoştinţă, dar sticla are o etichetă originală, cu caractere slavone. „Cum ai zis că te cheamă?” „Oleg, Oleg Mavrodin” Îi întînd mîna, mormăi numele meu celebru (mă rog, care va fi): „Ai şi pahare?” întreb eu, iar stomacul mi se contractă ca o vietate speriată în timp ce scot dopul şi miros lichidul incolor. Se apleacă sub biroul uriaş şi scoate două pahare pîntecoase. Eu torn generos, ciocnim şi lichidul se scurge în stomac, alienul de acolo se potoleşte instant şi văd lumea înconjurătoare în alte culori. Ei, nu sînt chiar cele din spectrul solar, dar rezolv echilibrarea energetică a plexului solar, ştiţi voi: încrederea în forţele proprii, afirmarea personalităţii etc. Aşa că mai torn în plex încă un pahar, ochelaristul abia îşi umezeşte buzele: „Oleg, încîntat de cunoştinţă, dar recunoştinţa să ţi-o manifestezi faţă de cel care ne va zugrăvi băile, iar la sfîrşit n-o să mai ai cuvinte, garantez eu” „Desigur, desigur, fix tverdaia ţena, se fîstîceşte el, adică voi suporta preţul pagubelor, scoliko nado uplatiti, vreu să spun cît trebuie să vă plătesc?” Băieţaşul gîndeşte ruseşte, dar îşi găseşte repede traducerea, îmi devine simpatic. „Eu de unde dracu să ştiu, doar nu-s zugrav”, apoi îl întreb de unde este de loc, îmi spune numele unei localităţi din Basarabia, simt o reţinere în vocea lui. „Tu lucrezi la NASA şi îţi dau ăia de lucru şi acasă?”, în timp ce fotografiez din nou mormanul de hard în care se află, probabil, un morman şi mai mare de soft: „Scriu programe, din asta trăiesc” şi iar simt o reţinere în voce, ba chiar o undă de antipatie. „Iar toate astea sînt ale tale?” „Da”, dar nu e sincer, problema lui, oare ce-mi veni să-l interoghez. Îmi mai torn în pahar, conţinutul sticlei se reduce la jumătate, dar nu devin pesimist, încă mai este. Mi se face frig, în baia mea m-a plouat pe cap, în baia lui am stat în apă în genunchi, papucii cîntă o melodie din două note. Greblez sticla, uit dopul, în fond mi-a oferit-o, nu? Duc mîna la un cozoroc imaginar: „Oleg, la revedere şi pe curînd”. Văd cum se bucură în sinea lui că plec, apoi mă întorc din drum, cu o nedumerire subită: „Dar aici locuia nea Arsenie, s-a mutat?” „A murit, eu am cumpărat kvartiru de la băiatul lui”. Kvartiru o fi garsoniera, traduc eu fără dicţionar. „În octombrie”, mai zice el, aşa e, parcă prin toamnă văzusem la intrarea în bloc o măsuţă cu cruci şi poză, un şevalet negru şi cîteva lumînări. Cum eu plec dimineaţa şi vin seara tîrziu, n-aş fi observat nici depopularea totală a maşinii de locuit, care se numeşte bloc în accepţiunea generală. „Sărmanul nea Arsenie, să-i fie ţărîna uşoară”, monologhez eu în timp ce cobor treptele. A murit fără să vadă fenomenul mult aşteptat de el. Ne întîlneam în lift şi singurul subiect pe care-l aborda era „sfîrşitul lumii”. I-am spus odată că sfîrşitul lumii a venit deja, că toţi sîntem morţi, iar ce vedem în jurul nostru este chiar lumea de dincolo, speranţa tuturor creştinilor, adică viaţa veşnică şi mîntuirea mult visată. Iar faptul că cele două lumi seamănă atît de mult, se datorează unei erori tehnologice de creaţie. Apoi am ieşit din lift, iar el a rămas dezorientat, uitînd să mai iasă, uşile s-au închis şi de atunci nu l-am m-ai văzut niciodată. * „Lenţi, crocodilul meu drag, a venit vînătorul tău!” strig şi trag o duşcă direct din sticla de votcă. Lenţi e plinuţă, ca să nu zic dolofană, şi oscilează între diete ţinute pînă la stări de leşin şi perioade cînd bagă-n ea, fără discernămînt, bucăţi de animale moarte, îngheţată şi prăjituri în cantităţi industriale. Lenţi a dispărut, patul e răvăşit, accentuînd şi mai mult dezordinea din jur, apa s-a mai scurs în ghenă, pereţii din baie nu mai sînt maronii, sînt negri , pe masă resturi de mîncare şi sticle goale, ca-ntr-o europubelă, că deja începuse să fie la modă tot ce începea cu euro: euroşuruburi, euroştifturi, eurosport etc. „Lenţi, cuuucuuu, unde te-ascunzi?”, Lenţi a dispărut! Caut telefonul mobil, am trei apeluri „Lenţi vă apelează” şi un mesaj: „Porkule, unde eşti? După ce m-ai lăsat în kurul gol, nici n-am avut unde să mă spăl. Să nu mă suni, auzi? M-ai violat, o să te reklam. Porkule, porkule”. „Se apelează Lenţi”, telefonul sună îndelung, apoi apelul se întrerupe, mai sun: ”Abonatul nu răspunde, vă rugăm să reveniţi”. ------------------------------------------------------- Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Mda! "Doo" kestii as avea a zice: unu, ca AI FI PUTUT (oare am scris cu "P"?)sa-i spui "posterior", "partea dorso-sacrala", 'dosul', ma rog, numai ca sa menajezi reglementul care e drastic in privintza asta. evident, s-ar fi pierdut farmecul, dar cate nu se pierd pe lumea asta, spune si tu!? doi, ca e un gest "abdominabil" sa te adresezi asa unei doamne, in spetza doamna Helena Stephan, o ladie (de la lady, in engleza, dar mie imi palce mai mult originalul) delicata si nu se face s-o banui de activitati nocturne extrauterine. Ma rog, extraconjugale, as zice eu, da asa am auzit ca se spune mai nou. O fi intr-adevar casatorita cu domnul Covrig si au cate un calculator in fiecare dormitor? Pe de alta parte, proza anuntza, asa cum mi se pare ca am mai zis, ceva 'di granda", mai sa nu te recunosc, stilistic vorbind. La mai mare!   Postat de catre sters sters la data de 2012-09-10 08:27:19               Gapadin Peia, mai am, da-s cam astmatic, să-mi revină suflul. Gaspadin Recheşan, spuneţi-mi ceva ce nu ştiu. Că efotul meu e inutil ştiam şi eu. Mai cunosc eu şi pe alţii care nu rezistă prea mult tentaţiilor. Ştiţi cumva despre cine-i vorba? Să vă aud? Mulţam pentru vot. Stimată doamnă Elena Ştefan, observaţiile sînt pertinente, la obiect, o să ţin cont de ele. Credeţi că acel cuvînt incriminat poate fi înlocuit cu puncte, puncte? Ştiu că sînteţi o doamnă delicată, dar Lenţi îl are, ce dracu să-i fac, mulţi bărbaţi ar fericiţi să-l vadă. Mai observ că, atît dumneavoastră, cît şi domnul Covrig sînteţi foarte activi la ore mici din noapte. Nu, nu, să nu credeţi că eu cred altceva! Moralitatea de care daţi dovadă nu vă poate îndemna la fapte "abdominabile". Ce gînduri îmi mai trec şi mie, prin dimineaţa asta de duminică...   Postat de catre latunski criticul la data de 2012-09-09 05:56:29               Fragment bine scris. Planurile alternante se înscriu în logica prozei moderne. Pare un fel de "realism imaginat" corect condus şi integrat, probabil, unui obiectiv pe care îl vom putea identifică după ce vom citi mai mult. Deocamdată avem de-a face cu un fel de mizanscenă, creativ imaginată şi conturată. Originală şi de impact observaţia: "I-am spus odată că sfîrşitul lumii a venit deja, că toţi sîntem morţi, iar ce vedem în jurul nostru este chiar lumea de dincolo, speranţa tuturor creştinilor, adică viaţa veşnică şi mîntuirea mult visată" Promiţător. Să vedem continuarea. Câteva direcţii se întrevăd, deja: "viitorul „tată” al inegalabilei, minunatei, nepreţuitei Sappho" să vedem care va fi fiind raţiunea denominării progeniturii inundătorului cu numele poetesei din insula Lesbos, semnificaţia stilistică şi textuală şi isprăvile acestui "erou" "o să te reklam. Porkule, porkule”." ar trebui să aibă un "va urma" PS. Acribic vorbind, câteva mici observaţii: "Confuzia generală, datorită " Contextual vorbind, se impunea "din cauza" În a doua frază din al doilea paragraf, de două ori "dar" nu este recomandabil. "După ce m-ai lăsat în [...] gol," încalcă regulamentul! Un editor ar fi putut observa. Trebuie făcută modificarea. Nimeni nu este mai presus de regulament!   Postat de catre Elena Stefan la data de 2012-09-09 02:26:29               vitea, o fi o felie semnificativă, meşteşugită, bine scrisă, dar nu prea văd clar urzeala construcţiei.pe de altă parte chiliile lavrei blio îs pline de carcalaci,foşgăiala acoperă glăscioru muzelor, iară de postat novelaşe lungi cu tăt tarhatul e inutil bag-o-n foleiton sau deloc.   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2012-09-07 08:57:38               Eşti bun, bre! Pe bune. Mai ai?   Postat de catre ioan peia la data de 2012-09-07 08:15:34	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23953 Comentarii: 120077 Useri: 1426
ADMINISTRARE