|
|
|
|
|
|
|
|
|
Sappho (fragment) |
|
|
Text
postat de
latunski criticul |
|
|
La prima vedere părea tipul de bar conceput după principiul investiţiei minimale dar înfăşurat în scutecele profitului maximal.
Şase măsuţe scunde, cu blatul format A3 şi cu taburete pe măsură. Mobilier şi design de grădiniţă, stil „gheboşica” pentru maturi. Doar cele trei scaune înalte în formă de „Z-et”, din faţa tejghelei, săreau în prim-planul privirii şi salvau aparenţa prin alămurile lor strălucitoare. Mi-am plasat fundul pe cel din dreapta (cum priveai de la intrare), mi-am sprijinit picioarele pe suport şi l-am privit în ochi pe frumuşelul din spatele tejghelei.
„Ce doreşte domnul?” Avea o voce cam subţirică pentru fizicul lui. Dar nici eu nu arătam a domn. Sacoul meu semăna cu o salopetă iar pantalonii cu nişte burlane de tablă.
„ Ceva din partea casei, pentru început…”
„ Din partea casei avem doar apă de la robinet”. Apoi rînji obraznic şi-şi masă discret frizura. Îmi trecui şi eu palma peste chelie. El avea o tunsoare modernă, coafabilă, iar creasta şi gelul erau atît cît trebuie să fie de actuale şi discrete. Eu aveam un smoc pe frunte şi o aură îngerească în jurul ţestei. El era frumuşel şi efeminat, stilul „latino”, eu eram bătrîn şi obosit, nebărbierit şi doritor de-o baie fierbinte. El voia să pară un dur, dar vocea îl trăda. Eu voiam să par mai plin de neuroni, dar tot vocea, „parşiva tremolata”, cum şi ochii lăcrimoşi şi îngustaţi de oboseală mă trădau. Nu ar fi ieşit nici un război civil din dialogul nostru, cel mult o tentativă de autonomie teritorială. Am privit în oglinda tejghelei şi i-am citit viitorul într-o fracţiune de secundă. Mi se făcu milă de el:
„Ascultă, frumuşelule - i-am pus mîna pe umăr- vreau să beau ceva rece, cu sau fără grade, ai sau n-ai?”. Mi-am dat seama că o ţineam încă pe Sappho în mîna stîngă, aşa că am aşezat-o cu grijă pe tejghea.
„Avem un Oedip rece”, spuse el sec.
„Un Oedip rege?”
„Un Oedip rece, de la frigider”. Luă o sticlă din vitrina aflată în spatele lui, îi scoase dopul şi mi-o prezentă ca pe o păpuşă „Barbie” pe post de piţipoancă.
Privesc sticla, e de bere, iar eticheta este strălucitoare şi năucitoare. Are o alură futuristă, pe ea scrie: Oedip rece, apoi: Lengen, Pils, Lager iar mai jos: „Oedip, vino acasă, mama te aşteaptă cu drag!”. Pe fundal, o matroană planturoasă cu un himation argintiu, prins cu fibulă pe umărul stîng (ştiţi voi, acea drapare spre dreapta – epi dexia), zîmbeşte lasciv şi ridică braţul dezgolit în semn de chemare către un tînăr în togă şi cu un simulacru de bărbiţă colier.
E de-a dreptul pur şi simplu! Unde am nimerit? Sorb din bere, e rece, e mai rece decît Laios, Iocasta şi Sofocle laolaltă. La gîndul acesta mă cuprinde greaţa, dar setea primează şi berea-i tocmai pe gustul meu. Frumuşelul „latino” priveşte către mine, zîmbeşte şi ochii i se umezesc. Pare că se umezeşte şi in alte locuri. Să-i inspir eu asemenea gînduri perverse? Uff, nu, priveşte prin mine (sau pe lîngă mine). Mă întorc şi sondez universul abia cunoscut. Două puştoaice (să tot aibă şaişpe ani – cum nu le-am observat!), cu buzele lipite de paie, cu paiele înfipte în paharele burtoase-n tors şi cu picior moderat, cu umbreluţe ieşind din ele, sorbesc şi fac sorb în pahare. Gen: „hai la Milcov cu grăbire, să-l sorbim dintr-o privire”. Mai mult ca perfectul că nu-i Fanta în ele, nici gin tonic. Că nu se beau cu umbreluţe.
Cum vă spun, ele sorbesc din pahare şi în acelaşi timp îl sorbesc din priviri pe „frumuşel”. Nu mă mir, la vîrsta lor acesta-i idealul de bărbat: efeminat, zvelt, lasciv, frizură gel. Vor mai trece trei ani şi concepţia lor despre lume şi viaţă va suferi o întorsătură, cum s-a întîmplat şi cu Întorsura Buzăului. Se vor simţi atrase de un tînăr obez înainte de vreme, tuns zero, cu bermude şi tricou, coborît dintr-un Merţan, precum „deus ex machina”.
„Frumuşelule, dar fetele ce beau?”, îl întreb eu arborînd acelaşi zîmbet tîmp, identic cu cel ce l-a înălţat şi el pe catarg.
„Şefu, uite ce beau”, şi-mi trînteşte în faţă o sticlă cu etichetă roz, pe care scrie: Paulo Coelho, în alt aliniat: „Veronica se hotărăşte să moară”, mai jos: Lichior de portocale.
Mamă ţară, eticheta e liliachie şi copie întocmai coperta ediţiei în traducerea mioritică a lui Pavel Cuilă!
Nu se poate! O pipăi pe Sappho doar ca să nu mă ciupesc, nu, nu visez! Mai trag o înghiţitură din „Oedip rece” şi transpir instant. Am călătorit cu trenul toată noaptea şi miros a căileferateromîne. Este ora zece şi patruzecişişapte de minute. Din cauza oboselii simt cum maxilarul inferior îmi cade spre piept, cum mi se lipesc pleoapele şi cum aurelul meu se estompează. Da, ce vă miraţi, aurelul, că doar femeile au aură, iar copii au auraş. Oare nu era aşa şi cu puloverele? „Frumuşelul” se prinde de aurelul meu diluat şi se hlizeşte mai obraznic. Îl ignor, mă basculez de pe scaunul nichelat şi mă îndrept către ieşire.
„Alo, alo, şefu’, dar berea n-o plătiţi?”
Degetul meu arătător se îndreaptă către Sappho, apoi degetul mijlociu se ridică în sus. Gesturile fac economie de vorbe şi „frumuşelul” le pricepe. Ies afară şi fac o orientare rapidă în teren.
Deci, se vede o bună parte din clădirea cărămizie a gării, mai puţin din piaţa cu sens giratoriu. Strada este plasată oblic faţă de arterele principale. Asfaltul e măcinat, plin de gropi şi gropile pline de apă. Bun, a plouat astă noapte, poate a plouat şi cu cîini, pentru că vreo cinci javre răpciugoase se zbicesc în soarele dimineţii de septembrie. Casele vechi, unele dărăpănate, contrastează cu cele două vile de vizavi, aproape lipite una de alta. Fac dreapta-mprejur şi privesc faţada locantei. În stînga mai este o uşă, iar între ele o firmă luminoasă (acum nu-i, că e ziuă) . În ordine şi de sus în jos scrie aşa: S.C. AUTORUL S.R.L., aliniat şi cu font mare: BODEGA – BAR, aliniat: Cenaclu literar în fiecare marţi, orele 17.00. Unul din lobii mei temporali scanează automat hipocampul şi informaţia survine (e drept, puţin întîrziată): azi e chiar marţi.
Firma e mult prea elegantă pentru aspectul jalnic al faţadei verzui cu tencuiala drişcuită şi cu uşile din tablă ambutisată. Deschid uşa din stînga, spaţiu vast, aici sînt mese normale din plastic, cu muşamale din plastic la fel de normale, scaune normale din plastic; normale pentru o bodegă de mahala. Două mese sînt ocupate de nişte clienţi în salopete roşii inscripţionate cu numele unei firme: Romcomet sau Romcom, parcă; miroase a băutură ieftină, a iz de tutun impregnat şi dintr-o boxă matusalemică se aud vocile unor manelişti: „Buzele tale două petale…” zice gurista, iar pînă să inspectez interiorul şi să mă apropii de paravanul de rigips, din spatele căruia vine un miros de cantină, un el îi răspunde: „Hai să ne iubim şi să fugim în lumea asta mare”. Simt o imensă compasiune pentru viitorii fugari, ştiu ce înseamnă să fugi mereu. Fereastra practicată în paravan lasă să se vadă o plită imensă, un grătar şi o hotă uriaşă înnegrită, dar lasă să treacă şi mirosul plăcut de mîncare gătită.
O fetişcană bondoacă, blondă şi cu ţîţe mari poartă un şorţ roşu cu pieptar şi bretele. Mă împinge involuntar şi-mi spune: „Luaţi loc la masă”. Nu prea e fetişcană, după riduri se apropie binişor de treizeci, dar eu o văzusem din spate. Lasă tava pe tăblia ferestrei şi strigă:
„Bebe, patru „Rinocerii”, două truisme*, trei sute de „Alchimistul”
şi o „Metamorfoză”, strigă ea, deşi nu era cazul. Bebe e înalt, slab şi are un halat care a fost cîndva alb, ba chiar a fost cîndva şi spălat.
În dreapta paravanului, alte trei uşi din PVC. Magherniţa pare mai mare decît ai impresia la prima vedere. Pe cea din stînga este o pictogramă cu fustă, pe cea din mijloc scrie „Contabilitate” şi în dreapta, da, în dreapta intru eu şi-mi bag ţeasta sub şuvoiul de apă rece al chiuvetei. Apoi împing blatul batant al singurei cabine şi profitînd de momentul de intimitate…
…mă simt obligat să vă spun în ce rahat am intrat iar, pentru că nu-i prima oară…
* truisme – ugere de scroafă, de la francezul truie – scroafă, cum am aflat mai tîrziu
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Magistrala poezie rece, textul imi smulge zambete interioare de uimire si de ciuda colegiala. Ca sa nu-i zic gelozie sadea. Latunski, nu ca ai fi tu prietenul meu (de esti tu acela, eu nici macar muma nu-ti sunt!) dar e beton, coane, sa moara capul tractor de la camionul Scania (care duce curve-n Spania) daca te mint! O singura nedumerire am: Cum dracu de nimeresti tu carciumi atat de poetice, taman prin mahala? Ca io, de cand umblu cu tenisii prin praful urbei (si sa tot fie fo saij' de cartoane!) n-am intalnit neam chelnerita aia cu sort rosu si pieptar cu bretele, scunda si cu tate mari, adica taman femeia vietii mele! Idealul dupa care alerg turmentat de peste juma de veac, daca e sa iau in calcul si pubertatea, cu copilarie cu tot, ca doar ma stii cat sunt de copilaros! Aferim, asa text mai rar, da caine sa fii, sa n-ai parte de Zambilica, catelusa cartierului, daca nu-mi dai adresa barului, da laq fix, ca nu vreau sa bajbai. PS cine dracu poa' sa fie Sappho, asta, ca nu-mi adic aminte neam, era odata una in Lesbos, da' nu crez... Pa, ca mai am si alte trebi. |
|
|
|
Postat
de catre
sters sters la data de
2012-08-13 09:06:58 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23972 |
|
|
Comentarii:
120095 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|