|
|
|
|
|
|
|
|
|
Nicolae Tudor despre |
|
|
Text
postat de
nicolae tudor |
|
|
Nicolae Tudor despre „Duminicalii”
Duminicalii vieţuiesc într-o pătrăţică a
începutului evoluţiei umane, pe prima treaptă. Aici îi traiu’, aici îi raiu’ îşi zic, aşa că li se pare inutilă
aventura să urce. Pentru ei, a ajunge înseamnă a sacrifica trăirea vieţii şi nu
înţeleg ajungerea dacă nu te înalţi aşa cum eşti, iar, dacă ţi se cere cumva să
încalci conştiinţa, înfrângerea să nu presupună o azvârlire sau cădere de sus.
Şi-s fericiţi că se-nvârt cu pământul odată visând sânul raiului, atârnând în aţa aia de... speranţă. Unii
adoptă poziţia ghiocelului şi vorbesc
2 cuvinte, restu’ tac, alţii recunosc că sunt participanţi cu vorbe goale -
asemeni porcului cu dovleacul, dau vorbele de-a dura. De prea multe ori unul se
luptă să vorbească şi altul să-l întrerupă, dar au caracterul de a nu se feri
de adevăr şi le place să fie Om - ideal neatins, întrucât nu a întârziat
trenul pentru vreunul. Duminicalii sunt ăia de pe poale, din urma timpului,
cărora li se rupe de viaţă şi trăiesc
mai... aşa. Ani şi ani îşi tot zic: Hai,
că mai am oleacă de necaz şi scap, hai că mai am oleacă de opinteală! dar apar mereu altele şi altele. Dintr-un deosebit, am ajuns văzut
ca un câine se plânge
câte un bătut de cea care a
avut în cine să dea - viaţa. Banii lor, mai întotdeauna, sunt banii de
pâine, cu care adorm sub pernă şi, toată noaptea, pun mâna să vadă dacă mai
sunt. Nu-şi zăpăcesc copiii ţinându-i cu cartea-n mână (pentru a se lăuda
într-o zi: "N-ai tu ce-am io!"), fără să ştie să se joace cu mingea.
Ei n-au şi se fac că nu le lipseşte. Se privesc în oglindă doar când se duc
undeva şi vor să fie „giugiuc”, dar ştiu ca atunci nu sunt suferiţi - li
se reproşează că s-au îmbrăcat de moarte.
Duminicalii au lipsit la lecţia "Eu
sunt, eu fac, io pot", aşa că-s repetenţi toată viaţa în
clasa... socială. „Doamne, unde e de mine?” se-ntreabă câte unul şi nu e
nicăieri. Dar sunt cei mai
indicaţi la muncile la
unghie: baros, târnăcop, sapă, targă, omorât bolovani - la hăi-rup. Acolo
li se face totdeauna batjocura de cel care plăteşte reproşându-li-se că nu sunt
în stare nu să-ndrepte un fier, măcar să-l strâmbe! Tot strigându-li-se, au
ajuns să creadă că nu mai au scăpare, aşa că recunosc singuri: Sunt de nici o ispravă! Cel mai sfânt bun pe care-l au e...
Crucea. Atunci când dau de pomană, şi-şi dau zilnic, sunt în stare să o
dăruiască, numai să nu fie cerută de la obraz. Ei cred că poţi să fii cât ai
fi, dacă n-ai gramu-ăla de noroc de la El, nu faci nimic. Îşi strigă
adevărurile spre cer şi se lasă în voia lui Dumnezeu, pe care-l păcălesc de
zile visând „să-L mai păcălească!” Dar viaţa nu înseamnă nimic pentru ei: De-oi fi ori de n-oi fi, tot un drac!
Duminicalii supravieţuiesc într-o lume
scălâmbată, parcă ţinută într-un ciudat pantof chinezesc şi-a răbufnit ici
colo, (acum prin paginile acestei cărţi), o lume strâmbă pe care n-o mai
îndreaptă nimeni şi-n care „nu trăim pe literă omenească" - oriunde
ciocăneşti şi intri, ţi se strigă: „Ieşi afară!” O lume pregătită pentru o sfârşală
("Ce mai, sînt anii de pe urmă - trebuie să fii prea om ca să rezişti!”) o
lume fără frâie în care unii, din
cauza clocelilor din cap, îi înţeapă şi au ajuns hoţi-cinstiţi, în timp ce
răstesc că nu sunt destul de civilizaţi. Numai că fibra duminicalilor şi-a
găsit echilibrul pe o treaptă a întunericului. Treapta următoare nu este a lor,
cineva are nevoie de ei acolo. Ar putea să o urce doar dacă ar apărea conştiinţa
că e uman să li se pună mai puţin pe umeri încât munca să ofere bucurie,
nicidecum să fie „scârbici”. „Viaţa-i frumoasă dacă râzi, altfel nu e nimica”, spune, cu ultimele-i puteri, Omul cu barosul. Şcoala vieţii i-a învaţat pe cei care-l plătesc să aibă grijă să nu râdă şi
să-i transforme viaţa în nimica.
Maşinile, casele înalte din piatră şi cu muţuglui, apoi câte şi mai câte, lasă în urmă cu fiecare rotaţie a pământului "adunătu-ra desculţă a lu' nimănui", cea care merge cel mult cu bicicleta şi aşteaptă la infinit o milă. Să ne mirăm că între oameni se ridică Zidul lui Marghiloman cu o spărtură prin care doar se satisfac interese? Într-un timp când Constituţia-i căzută jos fiindcă
s-a lăsat mână liberă lătrăreţilor care au împins omenirea într-un impas făcând
legea să se-nvârtă ca şurubul, şi-aşa şi-aşa („dreptatea nu-i pe pământ,
dacă n-ai putere, până şi cu-Adevăru’ trebuie s-o laşi moartă. Legea face din
om-neom, chinuie mai abitir ca pe Hristos”), un timp când oricine caută să
te înşele cu ceva. Duminicalii stau încremeniţi şi-aşteaptă în zadar, de la Sistem, să fie şi Dumnezeu băgat în calcule, iar
de la Dumnezeu să nu mai
greşească cu mila încât cel rău să nu sfârşească niciodată bine. Numai că
Sistemul a divizat oamenii până la unul încât Iubirea să fie dăruită doar celui
puternic. Acesta este şi momentul vinovăţiei mondiale: Invingătorul (care este
un om şi nu un concept) şi ai lui fac legea, iar tu va trebui să te
supui. Nu mai contează daru’ tău, gata, s-a băut, s-a mâncat. Aşadar viaţa
depinde de un învingător, dacă acela a fost mângâiat de femelă, dacă vinul a
fost oţeţit ori fasolea afumată. Fiindcă va ridica mâna şi va face un gest
fulgerător. Şi fulgerător se vor schimba toate: calitatea apei, a gazului,
adânciturile din asfalt, taxele anuale, toate, toate, toate. Duminicalii fac
haz de necaz: ”Taci din gură, când o muri… jucăm!” Intrebarea de
milioane de ani este dacă se poate altfel, dar răspunsul a fost din totdeauna o
tăcere interesată, motivată ridicol, care a lăsat să se lucreze nestingherit pe
dedesubt, imprimând vieţii (paralel cu modul de supravietuire „din rău în
mai rău”) un mod de trăire, încât libertatea şi democraţia au devenit „şvaiţăr
cu găuri” iar politica „Ia-ţi-o ţie” - „ Dă-mi-o mie”. Fiind ultimii
în şirul vieţii, Duminicalii sunt şi fi-vor mereu de sacrificiu. După ce li
s-au umplut buletinele cu ştampile şi nu s-a schimbat nimic, şi-au zis: "Ducă-se
draculi toţi, n-are cin' să ne apere, n-avem cum işi din balacină!” şi au
aţintit privirile în sus, chiar dacă ştiau că Oamenii
lu' Dumnezeu ar trebui să-i tăvălească pe oamenii lu' dracu.
Duminicalii se roagă... de câte ori se roagă.
Unii se întrec în aprinsul lumânărilor la biserică („am aprins două
lumânări, sunt mai tare ca tine!”), altii, fix la 12 noaptea, când se
deschid cerurile, aprind o lumânare în casele lor: „S-a înmulţit lumea cu
dobitoace şi au chipul Tău, Doamne. Dă-mi puterea ca, făcând un semn, un singur
semn, să dispară niscaiva lighioi.” Dar
sunt şi nedumeriţi: „Doamne, de ce nu
schimbi lumea, de ce fugi?” Sunt
şi Faţă-ntoarsă de la Dumnezeu care şi-au pierdut încrederea în tot
şi nu mai vor să ştie de nimic. Rugăciunea n-o ştiu toţi, chiar Nicolae o
încurcă. Un duminical scrie „Tatăl nostru” pe o hârtie, să aibă în buzunar, la
o nevoie: „- Mă, ai pus titlu?
Da' ai pus "Amin" cu a mare? îl ţine din scurt Desculţu. „Nu, că mi-a
venit lapsusu'. Las’ c-o-ntreb acasă p-aia bătrână şi mai scriu pe ormă. Stai
să scriu "ispită", că asta-i periculoasă tare! "Să iert ăm gre
şi ţilor" (adică tot p-ai noştri, săracii!) "că a ta e pu te rea.
Şefule!" Aici am pus de la mine!” Duminicalii
sunt credincioşi, chiar de intră-n cârciumă, au crucea la gât şi încearcă să şi-o
facă pe trup, Crucea fiind o prezenţă care obligă la adevăr („Nu mă pune să
mint, c-am făcut cruce”; „Dacă mint, să mă bată Crucea pe care, iată, o fac în
faţa voastră”). De multe ori însă mâna nu reuşeşte s-o încheie, din cauza
repeziciunii cu care le este supusă trăirea, a oboselii sau realului care bate
lăuntrul („Începe crucea, dar, pe la jumatatea ei, mâna uită şi…-mi arată
soarele”) - probabil de-aceea
şi răman cu sufletele greu încărcate.
„Biserica-i numa aşa, să-nmoaie inima la
criminali”, „păcăleşte cu vorbele” şi stârneşte omul chiar împotriva omului („M-am dus cu pachete
pentru-mpărţit, să le slujesc - povesteşte Tan Georgescu. Şi-un drac de om a
băgat mâna şi-a luat din coş. N-am mai ţinut cont de biserică, de nimic, şi
l-am luat la-njurături: «Biserica mă-tii, dacă te prind…» Am lăsat coşu’ jos,
şi-aleargă după el! Am făcut v’o două ture, pân-a lăsat alea din mână şi s-a
făcut nevăzut.”) Biserica-i
locul care oferă apa sfinţită în care oamenii cred cel mai mult, numai că
obligă mulţimea oferind agheazmă în schimbul ascultării slujbei. Impărtăşania
sau înmormântarea se fac doar dacă ai
fost văzut de popă, dar
duminicalii se răzbună nechemându-l la pomeni, „că nu sîntem obligaţi” (Ce,
io nu ştiu să pun niţică tămâie şi s-afum cu ea? E primită, că-l dă la o parte
pe ghiavol). Duminicalii cred că o parte din relele lumii s-au întâmplat
numai de la popă! Aşa că îl consideră sperietoare („Postiţi că, altfel, vă
duceţi toţi în... iad”), funcţionar
lacom (“Popii şi
parlamentarii! Ăia dorm şi ăştia cântă: "Aleluiaa..."; „Banii–s ochiu
dracului şi-i place-n primul rând popii”), un neobrăzat care aruncă la
porci copanele şi coliva, iar „când vrea să facă bani, ia găleata aia şi
ciocăneşte-n poartă. Îţi
spune de la obraz să-i pui şi-n traistă. Şi-i pui ce-i mai bun, de!”) Nu
cred în puritatea interioară a acestuia (Nici nu s-a sculat preotu’. Pân-o
târăşte pe preoteasă la marginea patului… mai e! Săptămâna trecută am plimbat-o
pe mama ce-am plimbat-o şi-am zis s-o mai plimbăm oleacă, da’ n-a vrut. M-a
chemat în altar de-am semnat pe caiet. În altar îl ţine! Nu i-a convenit cât
i-am dat, cică să mai aduc), şi-i interpretează prestaţia ca pe o
bagatelă („Şi ce-a zis, mă, popa acolu? întreabă Al lu' Puştiu. - A zis
că-i… bine!”) sau un rău care compromite grav ideea de credinţă („cică
nici El nu le ştie pe toate!”) Aşa
că se bucură când o păţeşte („A
intrat şi la Ţicnitu - o belea de om. Stătea şi bea de pe scăunel. Şi-l lasă pe
popă, îl lasă să stropească p-acolo şi-i zice: “Acu, părinte, fă-mi şi mie o...
cântare. Să moară viaţa mea, dacă nu mi-o faci p-aia: „Dă, mamă, cu biciu-n
mine, că n-am ascultat de tine!” Stai oleacă pe pat, ia de bea un păhărel…”
Popa dă să iasă, da’ Ţicnitu-i blochează uşa cu cuţitu’. Şi... i-a cântat popa,
să scape de nebun!”) Biserica este un bine paracliserului care merge cu
registrul după contribuţie („Ieri ţaica Anica-l certa-n fundu' grădinii:
"Nu fi prost, trage şi tu din bani, că doar nu i-oi duce pă toţi!")
iar oamenii-l înjură pe preot că «de ce nu taie chitanţă când vine cu
cerşitu’?» Astfel se face că preotul se îndepărtează de oameni. Dar
duminicalii îl simt organic pe Dumnezeu: miruiesc pomii, ţin candela aprinsă,
tămâie împărţeala şi prin casă, la nevoie îngână bisericeşte cuvintele. „Cine
nu crede-n Dumnezeu, nu crede-n nimic” le este înţelepciunea. „A crede” este
încercarea de a fi ceva şi nu cineva („Mulţi, cică, nu există Dumnezeu. Îl
caută cu lupele să-L vadă pân cer, nici unu nu-L vede, da’ El e-acolo, sus! Cum
să nu existe Dumnezeu?!”; „Dumnezeu
este al meu!»- spune nebunul - Şi
al fiecăruia. Dacă ţine la El”; „Ce-L tot strigaţi
atâta? Lăsaţi-L să să odihnească! Faceţi bătături la genunchi, vă poleiţi cu
rugăciuni, să nu vă atace cel rău. Există un singur păcat: acela când faci rău
cu bună ştiinţă.”) Săracii nu-şi însuşesc ce nu le aparţine, „să le meargă
bine”. Nicolae este cel care are nevoie de o Puritate şi o Perfecţiune, dar are
spaima că Dumnezeu nu este Perfecţiunea, că va trebui să se lupte şi cu El în
nefiinţă (Doamne, Te voi căuta dorind să nu te găsesc, având în suflet
spaima nedesăvârşirii Tale.) Inconştientul îi spune că Dumnezeu stă ascuns
după ultimul om şi priveşte spre păcătoşi, că dă în fiecare dimineaţă lumină („I.E.Lî
împarte ziua precum o mamă, mulţilor copii, pâinea”), însă o folosim în
contra aproapelui, ca şi cum ne-ar fi dat-o personal („Acumulăm, cu
mâna-ntinsă şi cu forţa şi îngrămădim unele peste altele, umplem podurile,
chiar dacă ştim că le mănâncă rugina, microbii şi moliile. Într-o zi, noi sau
altcineva, le ducem cu căricioru’ la «fier vechi». Numai că rănile produse de
efortul acumulărilor, rănile nevăzute, neştiute, nebănuite chiar, acoperă nişte
biete trupuri umane. Crustele se unesc, cum lacrimile cu sudoarea, cum
scrâşnetul dinţilor şi crucile către însus, şi dau împreună un geamăt planetar.”)
Altădată crede că Dumnezeu e un creier încins, o… Grozăvie ce se lasă
purtată pe braţe,-nadins, care scoate gemete şi hi-hi-ituri - Îi ies
aripi şi alge din trup, cozi, şi coarne-n tot felu’, se transformă-ncontinuu,
creează lumi după lumi articulând silabe numai de El înţelese.” Şi se întreabă de ce nu se mai întâlnesc
oameni ca Iisus? Dumnezeu este, câteodată, ceva atât de simplu: „gândul care
se face vis, şi pâine, şi apă... care vindecă şi linişteşte cu somnul. Un copil
se opreşte în dreptul gemuleţului său: «Vreţi cireşe?» Dumnezeu este,
câteodată, ceva atât de simplu, precum copilul acesta care îmbie cu cireşe.”
Lupta Duminicalilor se duce cu gâlciovarii –
aceia care “nu-s clociţi bine” (de familiile care au speriat cartierul)
şi au „inimă de rău”, cu care bagă frica-n oameni, amăgind cu cuţitul sau
băgându-l în trupuri, cu
firescul tăierii unei felii de pâine. “Omul cu cuţitul”, “Cioroiu- Boala
Copiilor, din “Umbra nopţii”, “Tili”, “Alba-neagra” sunt incursiuni în
psihologia unor astfel de personaje. Dar se dă o luptă şi cu femeile care
amăgesc şi ele, cu trupul, îi fentează şi li se alătură ca animalele, doar
pentru procreare, când ei vor în fiecare seară să-şi echilibreze osteneala din
timpul zilei. "Femeia se urcă undeva sus, sus de tot, cu nişte probleme
ale ei şi... nu mai are nevoie de noi -
zice unul. N-are puterea
să-nţeleagă nevoile bărbatului, nu e suficient de lucidă. În schimb vrea să ia
ea toate hotărârile. Barbaţii îi trec cu vederea multe de tot, da’ ea nu iartă
nimic.” Bărbaţii se bagă pe sub pielea ei şi creează iluzia că fac ce
vor femeile, doar ca acestea "să se simtă bine că, dacă se simt rău, e
mai rău şi pentru ei”. În fapt, execută ce trebuie făcut. Lupta aceasta le
ocupă tot timpul, îi obosesc într-atât că nu le mai este aminte să se implice
în social, de unde s-ar salva cu toţii. Numai astfel fiecare familie de
duminical a rămas şi rămâne în urma societăţii, într-o frumoasă şi continuă
încăierare, dusă într-un fel de lichid amniotic din care ies la suprafaţă, cu
rândul, pentru gura de aer, învingătoare fiind căsnicia care sfârşeşte cu
bocetele pentru cel iubit, bătătorirea unei cărări spre cimirir sau
singurătatea şi regretul că au „sinucis”. Chiar dacă n-au prea mers undeva în
viaţă pe acelaşi trotuar, la braţetă ori de mână, dar au ajuns întodeauna acasă
unde au camere şi paturi proprii, flori, emisiuni tv şi copii personali, unde
fiecare are cărări proprii, convieţuirea rezumându-se la a trăi sub acelaşi
acoperiş, dar separat. Se produce această paradoxală nenorocire, când femeia este cel mai frumos
lucru care poate să ţi se întâmple, iar fără femeie, eşti pierdut în viaţă,
te distrugi, n-ai nici un Dumnezeu! Se produce numai pentru că ea, femeia,
obligă la... ploconeala de pe
lume - un joc necesar
evoluţiei, dar regulamentul jocului este împins brutal peste condiţia
preocupării exclusive de a supravieţui a lumii lor. Rezultatul? Bărbatul, după
ce aşteaptă să se inventeze ceva să
nu mai fie nevoie să mâncăm, vrea imperios să existe şi ceva să nu mai vrem femeie. „Dacă
femeia n-ar avea petecu-ăla, ar fi cel mai aruncat animal”, spun unii
duminicali, e necesară
la-nceput, doar câteva minute, cât o iei în braţe, Femeia-i „o… bipedă care
deranjează tot, de la bubica aia a ei se trag toate nenorocirile
pământului! „Ne-arată
trupu’, ca pe o prajitură, iar nouă, mai rău ca la copii, ni se scurg ochii
după el, ne bagă-n
boale! Curând „te-aduce-n
stare să bei sau să dormi, să n-o mai auzi. E o tăună! Când îşi lungeşte coada,
să te ţii, ne dă numai ciorbă de limbă!” Alţii îi iau apărarea: După ce-o iau în braţe, nu ştiu
ce-mi face, parcă nu mai mă doare nimica. Ţi-a murit femeia, ţi-a murit mintea.
Câteodată este tot ce-ţi trebuie. E rău tare să nu te aştepte acasă, ca pe
fiecare. Merg să mă berbelesc, nu mai e lamă! Vreau să fac mâncare, nu mai e
ulei! Vreau să schimb chiloţii, stai că nu mai e nici unu… Dacă n-ar fi fost
femeia, n-aş fi avut nici pantaloni pe mine… Cine iubeşte este un prost. Da’
cine nu iubeşte e şi mai prost. Femeia e… fericirea!” Atunci când nu-i
refuză, duminicalii trăiesc o ameţeală mai mare decât le-o oferă băutura. Dar
femeia le cere răspicat să nu mai bea, iar ei mai
al draculi beau („Beau favorită ei”), chiar
dacă mulţi recunosc
că „băutura nu ne trebuie”, că e cimitiroză. Mulţi beau de supărare, „să-şi
tulbure crei’ru’-o juma de oră”, să se aprecieze ori să ajungă la Adevăr. Cei care duc
nişte „lucruri grele”,
le atacă şi le doboară cu băutura.
Duminicalii vieţuiesc cu cărţile pe faţă,
într-un spaţiu al egalităţii, asemănător cu al mănăstirii („Mai beau una
şi-mi bag în viaţă. Şi-n troaşele lu moşu-ăsta. Dacă te-ncap şoşonii mei, ţi-i
dau şi mă duc acasă desculţ: hai-hai, hai-hai…”) Băutura e cea care dă rezistenţa,
măcar „un impuls”, ori face tot binele chiar. Unii nu pot să se culce limpezi
ca picătura de ploaie, să nu vorbească cu morţii. Pentru mulţi băutul e un
drept („adică n-am voie să beau şi io un pahar, după câte am tras azi?
Spune-mi şi mie ce am voie în viaţă, dom’le?”), şi mai mulţi, dacă nu beau,
nu trăiesc. Când li se spune: „cred că... te-ai îmbătat”, răspund încântaţi: „Norocu’
meu!” “Omule, trăieşte şi tu!” i se strigă lui Nicolae, cel
care este în sufletul lor, căruia-i dăruiesc flori, apă de izvor, vrăbii gata
făcute, chitoaşcă de babic - să-l usture şi pe el -, fasole acrită cu gutui,
funii de ceapă. Dăruirea mărului a devenit un ceremonial: ”Vine Săndel.
Scoate uşurel un măr din buzunar şi mi-l pune pe furiş sub priviri. Da’-ntâi se
uită dacă nu cumva mai e vrunu'? Atât îi trebuie, să aibă altcineva sufletul
s-aducă… măru'! Ştiu, nu trebuie să-l iau repede, trebuie să stea până-l vede
toată suflarea. Se-ndreaptă spre masa lui, ţanţoş, ca un boier, se-opreşte la
mijlocul distanţei şi face ochii roată. Aştept căutătura privirilor…
indiferente, semn că pot lua fructul dumnezeiesc. Rostesc cuminte:
"Săr'mâna!" şi-i umplu inima. Dar face imediat pe supăratu' - cum
să-i zic io, lui, săru-mana, doar nu-i aşa bătrân? Mărul a fost văzut de toată
piaţa. Că Săndel merge special la piaţă după el. A verificat toţi negustorii;
când trece, i se face loc. Atâta zice: "Măru'!" Iar ei, să-i facă pe
plac: "Măru' lu'... Niculaie?" "Nu se ştie?!" Îl ia-n mână
şi-l roteşte-n soare. "Oare, nu-i prea roşu? Vreau altu' mai verzişor,
dulcegele au panarame de-alea care fac rău. Să aibă fix 150 de grame! C-aşa se
mănâcă-n ziua de azi, după... cântar!") Iar Nicolae dăruieşte la
rându-i punând în pahar altceva - băutura cea mai faină pe care-o are, ştie că
beneficiarul nu-şi dă seama, dar vrea să-i rămână sufletul că... i-a dat,
i-a dat de la el. Dacă unui obosit îi cade jos pâinea şi nu aude, i-o
ridică, să n-o calce cu piciorul. Un copil mic l-a întrebat dacă dă „fălă bani”
şi i-a umplut pumnişorul cu bomboane chokottof, de ziua lui
Eminescu a dăruit pahare pline celor care au rostit ”E-mi-nes-cu!” Nicolae ascultă
spovedanii şi mângâie nemângâiaţii („Vine la bar şi-ntinde obrajii spre
mâinile mele: "Mângâie-mă, mângâie-mă şi pe mine!" îmi cere
copilăros. Şi-l ating uşor, în treacăt, cum aş trece printre nişte frunze.”),
se gândeşte la duminicali, îi e dor încontinuu de ei, de el cu ei. Cineva îi
cere: „Omule, dă-mi din viaţa ta un minut pentru două sau trei dintr-a mea!”
Altcineva îl ceartă: ”Nicolae, trăieşte şi tu!” Dar Nicolae e atent la
vorbe, să nu se piardă, şi creionează stampe cu o viaţă ce nu interesează pe
nimeni. Când îi lipsesc firimiturile din felul de a fi al unui component al
lumii sale, se simte jefuit. Nicolae este un idealist incurabil care a crezut
că „naşterea este un început de drum, firesc, pe care, dacă mergi liniştit,
pregătindu-te şi muncind încontinuu, poţi ajunge. Iar, dacă ai obosit, poţi
lenevi în voie, oriunde te afli. Doar ai o viaţă de străbătut, adică ani cu
infinite clipiri, şi nu te zoreşte nimeni. Fiindcă drumul este al tău şi nu
trebuie să dai socoteală, ai doar responsabilitatea nescrisă de a merge până la
capăt unde, probabil, eşti invitat să explici de ce ai ajuns doar atât.”
El observă că Strâmbătatea lumii este începută demult, c-a ajuns la mare
adâncime şi-şi dă seama de grotescul pe care-i nevoit să-l respire.
Şopteşte: ”Vreau să ies din tunelul întunecos ca un maţ grotesc îndesat cu
tot felul de lucruri ce produc scârba de a mărşălui spre Absolut. Frumuseţile
de orice fel mi se par hidoase fiindcă bănuiesc înlăuntrul lor demonii”;
întreabă: ”Prin câte visuri va trebui să mai trec? Şi-n câte va trebui să
mor?” şi strigă: "Nemernicilor, ce-aţi făcut din gândire - darul
cel mai de preţ pe care ni l-a dăruit Dumnezeu? În loc s-aveţi grijă ca omul,
cea mai frumoasă creaţie, să nu decadă sub condiţia animalului, o folosiţi
împotriva acesteia, dominând? De ce n-aţi folosit gândirea s-o salvaţi? Vi s-a
dat în stăpânire toată creaţia şi… voi ce faceţi?" Chiar duce o luptă cu Biblia,
punând vorbe grele în gura unui nebun, pentru a trezi şi să nu se mai aştepte
dreptatea din cer. Spune tuturor că sensul vieţii este să trăim creând! Spre
asta duce cartea „Duminicalii”, acesta-i undeva-ul.
Duminicile, Nicolae s-a apropiat mult de cei
care mai au un pic şi mor. Acest segmenţel de interferenţă umană l-a perceput
ca pe o zvâcnire a trăirii, dublată de o iubire ieşită din comun. Înţelepciunea
muribunzilor atinge vârful de boltă când îndeamnă tinerii să nu tacă fiindcă „nu
este lege care să te oblige să suferi!”, iar cei în putere se arată
contrariaţi: ”Până mai ieri mă trimiteai să tac! Ce vrei? Pot să zbier
de-aicea pân' la Palat şi tot degeaba!” De-abia moartea oferă şansă săracului
de a trăi cu adevărat - au certitudinea că „Dincolo va fi numai fericire”
şi cer să fie duşi cât mai repede, „să termine cu lumea asta”. De-abia
atunci, murind, au valoare oentru ei hainele curate. Şi Nicolae să creadă că
Pământul este un loc minunat în univers, să mulţumească el conducătorilor
pentru cum au condus făpturile atât de fragile şi dragi lui? Să spună acum
cineva: de ce este omul ţinut cu gâtul lipit de ţăruşul supravieţuirii, chiar
să-şi fi închis singur cărările alegând întotdeauna greşit? Duminicalii se
luptă să nu ajungă cel mai de jos. Dar tot mai multe suflete se-mbată pân-ajung
să cadă spre limita degradării în animal, când devii zdreanţă şi pierzi
respectul tuturor. Pe Nicolae-l doare să-i întâlnească acolo, încearcă să-i
ridice şi, să se ridice, ei nu mai vor. Sunt deja leşurile supravieţuirii. De-abia
rostesc: „toate poţi să le laşi, mâncarea nu; mâncarea nu te iartă; şi
furnica, o vezi cât e de mică, şi… tot mănâncă, tot ce suflă pe faţa
pământului, mănâncă.” Apoi spun un adevăr cutremurător: „Mama m-a născut
în pielea goală. Cu ce-i pe mine cred că sunt în câştig.” Unii reuşesc s-ajungă prin ţări străine şi-arată poze în care
se pot desluşi un palmier, o piramidă sau ţărmul unei ape căreia i se zice
mare. "Crezi c-am fost în stare să ajung io pân-acolu?" A
ajunge cât mai departe a devenit un ideal. Mulţi nici nu se mai întorc, se
ataşează de oameni, lucruri sau locuri. Cine eşti tu? îl întreabă Nicolae pe
unu. „Un… ordinar, i se răspunde.
Şi sunt nevoit să trăiesc pe lângă domni. Când nu voi mai fi ordinar o să
mă-mbrac în alt caracter şi-o să ies pe stradă.”
Unii duminicali cred că ne naştem, creştem
şi-ajungem, că le apucăm pe rând, ca semaforul, pe toate, dar „toate se termină cu falimentul de la doi
metri”. Alti duminicali cred că suntem nişte trecători prin
strâmtoarea femeii, a cuvântului sau a înţelepciunii, prin strâmtoarea maţului,
a harului chiar, în definitiv, prin cele ale lui Dumnezeu strâmtori.
Aceştia îl ceartă pe Nicolae când fotografiază pietre sau copaci: dacă se
supară? Şi-l învaţă să-i iubească pe cei care ştie că-s ai săi şi să facă în
aşa fel ca fiecare să se simtă important, iar el să fie mulţumit cu
firimiturile din iubirea sau respectul acestora, dacă sunt sincere. Si-i spun marele
secret: comunicarea. Prin cartierul „Trei Păduchi” circulă multe
înţelepciuni. Una spune că „Prostul la prost trage, omu’ la om şi colorado
la frunza de vânătă”. „Colorado” este săracul, iar „frunza de vânătă” cel
care are nevoie de prost. Pe foamete îl mulţumea cu ce mânca - nu ducea
familiei nimica, atunci i-a luat şi casa pe o dublă de porumb. Săracul zice: „Ţin
cu Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu nu ţine cu mine.” Iată o declaraţie de
iubire demnă de marile antologii, iubire fără cuvântul iubire - întoarcerea
absolută a obrazului mai presus de toţi care lovesc: în faţa Celui care a emis
legea întoarcerii obrazului celălalt. Aşadar săracul primeşte palme de la Dumnezeu, după ce, nevinovat fiind, le primeşte
de la oricine are chef să dea în el (unii-l aşteaptă ca pe-un cireş copt), e
nevinovata ciucă a bătăilor hăinii statului în beciurile sistemului sau direct
pe stradă, în văzul tuturor. („Ieri m-au bătut şi gardienii, dar... am
stat întocmai ca Domnul nostru care-a suferit de la lume…”) E-nvăţat cu
loviturile, îi sunt mângâiere, în comparaţie cu şutul, şi are „neobrăzarea”
să-i curgă sângele pe trup precum lui Iisus care-i sus, poate prea sus uneori,
chiar se vrea un fiu neînsemnat, scris cu literă mică şi fără prea mulţi i!
I-ii îi pune doar când vinde „struguriiiiiiiiii”, să se înţeleagă că are mulţi.
Şi are doar când vrea Ăl de sus, nu vânăta frunză. Strugurii au salvat omul pe
”foamete”, boabele lor, după atâtea poroambe, au îndulcit pâinea, care este
sărată când e mestecată cu sudoare îngânată-n bărbie, şi tare amară, când este
culeasă din praf, unde-i aruncată drept minimă răsplată. Aşadar (ecoliterar
vorbind) lumea se împarte în cei care bat şi cei care bătuţi sunt. Unul pe
care-l cheamă Cristos se plânge: „Sînt sătul de durere, mă răscolesc în pat
şi pe partea aia, şi pe parte-ailaltă, cu nervii pe moaţe!” Durerea îi este
provocată nu doar de lucrul cu focul, pe o vreme de foc, ci de gândul că
nu este „66” (drac întruchipat de om), dar duce o „viaţă de cai” (ştiind
ce-nseamnă viaţă şi ce înseamnă cai) şi este camandat de „unii care caută
răcorica şi n-o găsesc; căutând-o, se sperie unii de alţii”. Ajuns la
„decălire”, nu mai poate, dar... trebuie să poată! Şi pentru ce acest chin?
Pentru a avea, „de bine, de rău, un... fum pe horn”. Din munca lui se
alege cu... fumul de pe horn sau cu „luna din fundul puţului” fiindcă acesta este mersu’ lumii de-acuma.
„Munca sălbăticeşte omul –
observă alt duminical -, mi-e teamă că, dacă mă întrebi
ceva, nici nu mai ştiu să rostesc”. Cu cât este muncit mai mult omul, cu
atât este sălbăticit. Munca „Amărâţilor-Câmpului" este recunoscută larg ca
„sălbăticie curată”. Şi este oarecum de înţeles fuga de sălbăticie a celor care
aleg calea învăţăturii spre domnie, dar a dus la încrâncenare şi întoarcere cu
dispreţ către cei care au ales să nu le semene - probabil pentru a se apăra de
răul fizic al muncii cu braţele, ce culminează, iată, cu boala de a nu mai şti
să rosteşti ce ştiai. „Toţi, observă duminicalul, îs numa pe ros!” Oricât de
sisific a muncit, au fost unii călare pe el şi i-au pus în adins înainte şi
hăţişuri, să-l ţină pe loc. „Ăiacuvorba m-au învins, zice, ăia înving
totdeauna!” Săracul are vechimea
în palme şi astfel de palme
sărută Nicolae, doar astfel de palme vrea să-l şi mângâie, după ce lumea
s-a împărţit iar, de data asta: cu
bătături în palme şi fără. Pot fi iubiţi Ăia care duc cu
vorba, când îi vedem ce atitudini au faţă de cei rămaşi mai la urmă, când îi vedem
cum trăiesc, încât, „dacă munceşti toată viaţa, fără să cheltuieşti pe
nimica, nu vei putea să ai ce-au ei în baie”? Cartea învăţată nu este cumva
o forma superioară de şi mai cruntă sălbăticie, dacă determină la apărare pe
grupuri ori apartenenţe la sisteme oculte care „bagă-n cap” să se elimine oricine se opune cât de puţin? Cum poţi
fi de acord cu un Sistem când, deunăzi, Poliţia a arestat în faţa camerelor de
filmat un om fiindcă striga pe stradă că nu este drept ce i întâmplă? Pentru
numele lui Dumnezeu: ce înseamnă ordinea şi cine o tulbură? Nu e că se petrece
o dată, de două sau 100 de ori, grav e că s-a întâmplat dintotdeauna şi am
spaima că se va întâmpla la infinit! De aceea am scris „Duminicalii” ca tu,
cititorule, să înţelegi şi să te radicalizezi. Dacă taci, ştiu de ce taci, dar
află că, oricât ţi-ai întinde tentaculele, rămâne întotdeauna un loc de
unde poţi să strigi. Nicolae Tudor nu poate fi oprit decât mâncându-i se
mintea, cum, nu de mult, lui Eminescu.
Literatura-Vie a ajuns în lume ca parte
semnifiantă de viaţă având înscrise nume şi fapte, verificabile pe abscisa
timpului actual. Iată un caz: ”Lucrează cu ziua la Hai-dăi. La cel căruia, dacă-i mai ceri apă, nu-ţi
dă, cică… “Prea multă apă bei!” La câmpu’ lui trebuie să te duci cu mâncarea
de-acasă, da’, după ce te-ntorci cu spatele, ţi-o haleşte.” Altul: „Am
cărat ieri nisip cu targa pe nişte brazde cât toate zilele. Fi-miu a picat în
genunchi! ”Hai, mă! Scoală, mă, îndreaptă-te, că e uşor greu’!” Şi acum
grozăvia: „Mâine-l dăm afară pe Oleacă. Ne-a băgat azi şefu’-n cap: „Haideţi
să-l dăm afară, că are gura mare. M-a prins c-am făcut o jmecherie şi-a-nceput
să ţipe!” Mă, da’ ăla-i şef de secţie, în faţa lui nu trebuie să sufle nici
acu' de jos! Şi-l dăm, dă-l în mă-sa. Ca om, i-o cârtiţă. Stă-n mlaştină, da’
se laudă că stă-n... euro-mlaştină! Al draculi, e hotărât să-şi ia
maşină... „Trabant”! Să vedem ce-o băga pe foc la iarnă, că nu mai e nici goază
la fabrica de cânepă! Ştii cum e să te contrazică unu ca ăla? Face rău c-“a
avut drept de casă şi i-a luat-o altu”. Şi ce dacă? Aşteaptă, o să–ţi vină şi
ţie rându’... L-am luat cu frumosu’: Stai cuminte pe şipca ta şi nu te pune rău,
lasă omu-n pace. Sor’-ta unde stă? Cumnac-ta unde stă? Eşti nebun la cap de te
pui cu treburi de-astea? Mă, n-ai, te-nţeleg, da’-nţelege şi tu că-i mai bine
să n-ai!” Iată cu ce oameni mergem înainte, cu cinici care ne aruncă în
faţă: „Cel mai bine este să n-ai!” Şi n-ar fi nimic dacă n-am avea pretenţia că
suntem organizaţi, dar marele organizator îşi atrage în buzunar, prin tva, un
sfert din orice cumpărăm; băutura, tutunul, benzina, gazul, curentul electric,
până şi apa încorporează dări uriaşe care merg într-un aşa zis sac comun. Plus
impozitele obligatorii pe proprietate, încât nu poţi construi un gard sau WC
fără un proiect aprobat, precedat de o taxă. Că oferă învăţământ, apărare şi
sănătate? Ce mă înveţi, cum mă aperi şi ce sănătate îmi asiguri, dacă sunt
prostul tău îmbolnăvit de opinteală şi mă sfâşie oricine are pumnul greu sau
mâna lungă, încât am ajuns să pipăi toată noaptea banii de pâine sub pernă, să
văd dacă mai sunt? Nu-mi spuneţi: „Dacă nu-ţi convine, pleacă în pustie sau
pe altă planetă!” Dumnezeu a ales ca aici să mă nasc şi tot de-aici să
mă-ntorc pentru-a da seamă ce am gândit şi făcut printre oameni. Plecaţi voi,
cei care aţi nenorocit făptura umană, mergeţi pe câmp şi spuneţi de-acolo ce
gust are pâinea!
Dar... degeaba strigi cu literă scrisă: „În
ziua de azi nu te saturi mâncând din farfurie, lingându-i-le unora… nici atât”!
Şi Literatura vie–i o vorbă ce se pierde în carul cu fân al spiritualităţii, de
nu va fi aruncată într-un pod de bibliotecă sau în tomberonul pentru topit.
Dacă tragi de roata vieţii, ce-ai avea de câştigat, o... dreptate? Pentru cine,
pentru nişte... statui?
„L-am visat pe Iisus, zicea unu. Era
mare. Casa asta-i mică! Şi m-am agăţat de straiele lui albe: ”Eşti în stare să
mă consideri şi pe mine om, eşti?” S-a dus spre o lumină,-n partea dreaptă, nu
mi-a răspuns”; „Am visat ce n-am visat în viaţa mea: dintr-un nor a coborât un
bărbat tânăr, aproape-aproape ca Iisus. “Doamne, Tu eşti? - am strigat. Stai de
vorbă şi cu mine!” Da’ El a tăcut şi şi-a luat zboru.” Iată ce vise au
statuile, iată cum li se arată Iisus! Dar există Desculţu, pumnul care trezeşte
din adormire: „Degeaba ne chinuim cu Crucea spre Rai. N-am fost în stare
când eram doar doi inşi, cum să fim acuma, când sîntem o groază de credincioşi
p-acolu? Cred că Dumnezeu dă zilnic afară pe câte unu’!” Iar Nicolae ştie
că nu Dumnezeu a dat oamenilor sărăcia şi crede că ar trebui făcut ceva înspre
armonia cosmică. Atunci când o întâlneşte o admiră şi-i face loc în cărticica
sa: „joacă locul de sub el, cu picioarele, călcare de stăpânire. Dac-ar fi
acasă, ar lua-o la rând şi ar bătători tot locul cu însemnele tălpilor. Dacă
mai zice odată, e în stare, este chiar pregătit să facă asta. Cu bucurie,
nebunie chiar. Un joc al victoriei asupra pământului reavăn şi-nsetat
de-nflorire. Cucerire grea, cu preţul sudorii şi bolilor de tot felu’, cu
sacrificarea vieţii, de la tinereţe pân la bătrâneţe. “Aici m-a făcut mama, mă!” (Şi talpa apasă
iar, cu plici, crusta aridă a curţii de un maro coşciugiu.) „Aici! aici !!
aici!!!” Dar nu poate
decât să aprindă o flacără pentru cei ce cu târâşu’ trăiesc, cei atât de
umiliţi încât, dacă îndrăznesc să ridice privirea din pământ, o îndreaptă doar
spre cer.
Lupta dintre lumi nu este conştientizată
pentru că Duminicalii resping instinctual existenţa mai multor lumi, cu atât
mai mult confruntarea. O luptă, când rar se manifestă, e haiducească - se
înţeapă, de exemplu, prezervativele cucoanelor (“Na, uite-aşa, să rămâniţi
gravidi, fire-aţi ali draculi! Na, na, na!”) - şi neameninţătoare:
duminicalii se bucură de păţaniile ajunşilor, joacă de bucurie când aceştia mor
sau le urinează pe furiş mormintele, crucile ori porţile, ceea ce duce la
acumulări de tensiuni sufleteşti care răbufnesc vulcanic şi se eliberează prin revolte
sau revoluţii, momente când o iau de la capăt cu alţi protagonişti ce au
aceleaşi metehne, iar ei devin aceiaşi învinşi. Numitorul comun este pâinea
devenită, prin grija bisericii, cea
înspre fiinţă. Când au pâine, duminicalii au bucuria strigătului: „Avem
carne!” întrucât este victoria a 135 lovituri cu barosul sau reuşita ducerii cu
cârca a 35 de saci. Paradoxal, nu sunt mofturoşi, chiar dacă trăiesc pentru a
mânca şi era de aşteptat ca ritualul înfulecării să capete valenţele artistice
ale emancipării, bunăoară să fie precedat de incantaţii în care este slăvit
bobul de grâu. Nicolae a fost martor la drama omului care ţinea „în mână o
fărâmiţă de pâine. Simplă. Şi o mânca nu cu ceva”, şi a avut bucuria
trăirii artei gesturilor neprefăcute ale supravieţuitorului şi a simţit că are
obligaţia de a retransmite măreţia acestei suferinţe pentru ca un cititor,
cândva, să pice pe gânduri. La solicitarea aceluiaş Nicolae, Desculţu, renumit
pentru sărăcia lucie, a pus nişte pietre într-un ceaun, în vazul lumii, să-l
verifice pe Vasile V. Voiculescu, cel care, în „Ciorba de bolovani”, afirmă că
săracii se ajută între ei. Şi nu a fost aşa!
Duminicalii nu se sperie de Moarte, sunt
familiarizaţi cu ea întrucât o văd de multe ori cu ochii. Se distrează de-a
mortul - un ritual păgân în care cel mai pe ducă este întins pe o masă, i se
pune între degetele mâinii o lumânare aprinsă, apoi se stinge lumina şi
prietenii beau, bocesc şi fac glume la căpătâiul „defunctului”. Într-un alt
ritual lui Babu i se aprinde o lumânare şi i se trece prin faţa ochilor, iar
acesta începe să danseze în faţa ei şi soarbe fericit din lichidul otrăvitor al
paharului. Dacă Moartea nu li se arată, îşi iau la târşogeală pantofii de
moarte şi se bucură că Dumnezeu nu le-a mâncat mintea. Dacă, însă, capătă o
boala incurabilă, nu se mai încearcă salvarea prin doctori fiindcă ştiu că „vor
fi mâncaţi de bani.” Să observăm cum verbul „a mânca” este omniprezent şi capătă
însuşiri cosmice: doctorii (exponentul evoluţiei spirituale) mănâncă banii, dar
Dumnezeu (spiritualitatea absolută) nu mănâncă mintea. Dacă văd că nu mai pot
şi nu mai pot, duminicalii lasă cu gură: “Tu iei atât, tu... atât”, nu merg la
notar, că şi ăla te mănânca de bani, fiind în cârdăşie cu supremul mâncător -
Statul.
Duminicalii se salvează prin comunicare. Când
sunt prinşi între gânduri fără ieşire, le aduc celui poreclit de ei Ile ( „muşcă-le,
plimbă-le, vezi ce faci cu ele, mie nu-mi mai trebuie.) Dacă gândim că ei
nu suferă „gargaria” (iubesc scurta-vorbă!-), dar vorbitul îi salvează, devenim
obligaţi să fim atenţi la fenomen întrucât s-ar putea să avem de-a face cu o
formă de artă, ca înveliş brut al abstractului, cu atât mai mult după ce aflăm
că se consideră „de-ai lu' Caragiale”. Au şi filozofie în acest sens: ”Spun
2 cuvinte şi-apoi tac”. Primul lor cuvânt este invariabilul „da”. Il spun
în biserică şi pe urmă glumesc că-l evită, să nu... greşească iar, îl spun şi
lu ăla şi lu ăla - să nu supere -, spun „da” celor puternici, ştiind că nu au
putere să schimbe ei lumea, şi nu se pun nici contra cuvântului Dumnezeului. Al
doilea cuvânt e o metaforă, ceva, o încercare, un orizont al înţelepciunii sau
ciudatul care străluceşte într-o frază. Să vedem: ”Săracu’, Bunu’ meu, s-a
dus ptru!”; ”In ultimul timp am cam pauzat ”; „Am fost la fi-miu-n America. E
babăsiter - adică vede de-o babă”; „Viu
p-acia, că se râde şi mă fac şi honorist.” In ultimul exemplu a zis cel
care şi-a botezat sticluţa turtită din buzunarul de la inimă „Honore de
Balzac”. I-a plăcut cuvântul (nu Balzac!) deoarece l-a asociat sonor cu
„onoare”. Mă fac onorist, adică scriitor cu onoare. Rosteşte honorist
doar în mediile elevate, să ajute descifratorii lingvistici încotro bate,
şi are gândul ascuns de a obţine nobleţea de „om cult” – eroism personal în
faţa maimarilor. Dacă o obţine, cere să-i fie înlocuită cu o ţuică. „Brava
ţie, îl apreciază pe Nicolae, culegi de la fiecare şi treci în cărticica
ta! Vezi, să fie uşor de înţeles, că nu-mi place să gândesc prea mult, să nu mă
lovesc la crei’r!” Apoi îşi anunţă colegul pe pahar: „Vezi că te-a
scris! N-auzi că şi pe mine m-a scris?! Cuvântu’ meu e scris acolu,-n carte...” Dar ei nu sunt ahtiaţi să fie scrişi
(”Îţi spui matale, da' nu scrie, nu mai scrie... lasă-le-aşa... moarte”),
chiar au o modestie înălţătoare: ”Să
nu mă treci în catastivă, citeşte nevasta şi… ce zice? Trece-l p-ăla cu
căţelu’, pe guralivu’, că lui îi place să fie primu’! Eventual bagă-mă şi pe
mine mai… la urmă!” Numai
că Nicolae „nu poate s-adoarmă ca şi când nimic n-a văzut, Cuvântul îl
găseşte mereu.” Ochii pietrelor îl strigă: "Nicolae, scrie!
Acuma!" "Să
scriu un gând, să nu se piardă!?" "Gândul
tău contează. Scrie-l!" „ Dar
nu de scris duce lumea lipsă, ci de Iisuşi! De incapabili să gândească răul, de
oameni care să se mulţumească doar cu puţin. Pe care să-l dăruiască şi pe
acela…” Nicolae alunecă obositor
înspre poezie pentru a da disperant frumuseţe unei lumi ignorate. Prin limbaj: “Ochişorii
îi sunt coloraţi rău cu un albastru speriat, bătut şi-nfometat, un albastru
fără părinţi.”; „Fulgeră, zici că sudează nea Gică! Norii se-ndepărtează
cu tunet, ca nişte colindători zgomotoşi, la alte case. Melci de spumă curg
odată cu apa, doar câteva clipe şi sar în aer, explodând, parcă împuşcaţi de un
internetist dibace într-un joc aiurea pe calculator”’ „Privesc cerul gol. S-a decolorat de tot şi
nu se gândeşte nimeni să restaureze alba-trul. Pământul, însă, respiră
liniştit, doar, dacă-l asculţi cu urechea, îi poţi desluşi strigătul. Stăteau
toţi nemişcaţi, parc-ar fi prins rădăcini şi-aşteptau răsăritul să-şi
perpelească frunzele pe o parte şi pe alta, până se vor arunca, precum cenuşa,
în vânt”; trimiteri
culturale: “Îi privesc şi umflă fălcile spre mine - semn să tac. Ameţitor
cuvânt, ce trist răsuni în noapte!” („ameţitoare apă, ce limpede te
clatini”, “moartea căprioarei”, Labiş”); ”Und’ ne ducem noi, Niculae?" („Niculae, unde mergem noi?"–
„Moromeţii”, Marin Preda); ”Râsu’ nu-i ca plânsu’!” („Iarna nu-i ca
vara”- Traian Băsescu); „De caiet nu e, nimic nu e!” ( trimitere la cap 13 din Întâia Epistolă către
Corinteni); „Tu bei, ori tu nu bei?”(„To be, or not to be”,
William Shakespeare) sau
tehnici din arta poeziei: contrastul
numelor, al situaţiilor dramatice cu valenţe umoristice ajungându-se până
la subtilităţi fonice: „Respiră greu. Când d aerul afară scoate un
“Ahh!” sfâşietor… Curând camera se umple de ah-urile lui. Până şi ceasul merge
şchio-pătând: tic-t(ah), tic-t(ah)… Brusc, cerşetorul îi smulge gheaţa din
mâini şi-şi umple lacom gura care aştepta ca puiul de rândunică. «Ahh»-urile
lui sună altfel”; personificarea:
“Ete c-a işit iar (soarele)! Bate dinspre Bucureşti”; jocul de cuvinte: „e cuţulel, că are cuţulică” ş. a. Fraza duminicalilor pare ilogică, dar
e un limbaj simplificat organic din cauza repezirii, consecinţă a „vieţuirii
de porunceală” la care sunt
supuşi: „A intrat un cerşetor
c-o icoană şi ne-am repezit s-o pupăm. Numa’ Cireşaru, nu. Că el e sătul de
pupat - merge la peşte, îi pupă şi-i aruncă-n apă.” Pe cine pupă? Lipseşte
cuvântul „peşte”. Duminicalii înţeleg că peştele-l pupă şi-l aruncă-n apă, că
doar despre pescuit era vorba. Nevoia lor de a reduce litere, cu atât mai mult
cuvinte inutile din procesul comunicării, conduce la o formă oarecum abstractă
a vorbirii, ce lasă în urmă mediul academic care impune vorbirea „cu subiect şi
predicat”- inginerie tacticoasă de semne lingvistice care conduce, de
data asta, la gargarie, deci plictiseală. Simplificarea vorbirii duminicalilor
a făcut ca exprimarea să capete un specific, cu riscul de a crea confuzii grave
prin asocierea cuvintelor cu cele preluate după ureche şi neacceptate, dar,
după ani de folosinţă, se vor impune, cum s-au impus cuvintele străine, decât
că rădăcina mamă va fi însuşi cuvântul originar al limbii române. Particulara
rostire este recunoscută ca „vorbirea cu apostrof” (respinsă de mediile
cultivate care nu iubesc profund literatura), folosită iresponsabil de
scriitori cu pretenţii atunci când este pusă nu doar în gura personajelor
mărginaşe şi o folosesc inconştient ei însişi, nu ca o nevoie scuzabilă de
ritm, ci îmbracă haina lor lingvistică, dar iau foc dacă le atragi cumva
atenţia. Frumuseţea limbii duminicalilor apare când cuvântului i se anulează
mai mult de o literă sau se leagă muzical de al doilea şi al treilea cuvânt,
rostindu-se dintr-o suflare. Exemplul din carte îl oferă cuvântul „fiindcă”: „Lumea
avea respect pentru cuvântu’ lui, fi’n’că a ştiut să... ”. Nu gasesc acum alt
exemplu, dar aduc în atenţie unul
devenit celebru: “mălmăli cu br cu la”.
Anumite cuvinte surprind prin evoluţie- îşi revendică forma fără apostrof din
cauza largei circulaţii sau sunt propuse ca experiment. Astfel „dar” devine
„da”, („da nu pot s-o bea de unii singuri”), circulă deja în virtual
întrebarea „da di ce?”), dracului – draculi („a fost la viaţa lui un om al
draculi”); ieşit-işit („Ete c-a işir”), lui-lu („A lu cui e cuţulica?/A lu mea!” - aici, ca semn, apostroful ar strica
frumuseţea).
„Duminicalii” nu este o carte bună, sau dacă
da, e doar pe jumătate. Putea fi dacă cititorului cu un altfel de-a fi, cel
evoluat, nu-i producea repulsie spectacolul cu marginea societăţii,
considerându-l, probabil, partea ascunsă a aisbergului care nu e bine să se
vadă, cu atât mai mult dacă se arată şi ameninţător. Iar Nicolae Tudor se
adâncea cu explorările şi transmitea nu doar din stratul superficial al acestei
lumi, de la tangenţa cu miezul. Este mare lucru să ai dragul de a râcâi după
cuvinte, atitudini şi stări într-o construcţie fără epic, atunci când
spectacolul ţine de valenţele pe care le capătă verbul. Când epicul este o
linie care şerpuieşte de la o nuanţă la alta diluându-se spre alb, punând viaţa
sub lupă, cât e întinsul ei - şerpuire încordată de teama de a nu fi bătut cu
pietre şi a cărei şansă de spectacol o oferă cuvântul înflorit, al doilea
dintre cele două cuvinte care preced tăcerea celor mai simpli
dintre pământeni. Şerpuire numită înşirare de vorbe ce au respiraţii prelungi
doar când autorul îşi asumă sinele, cel de care este sigur, cu riscul ieşirii
din universalitate sau ascunderii în anonimizare, ceea ce, în fond, înseamnă o
luare la palme, deci tot lovire cu pietre. Aducerea atâtor portrete şi dăruirea
acestora lumii este o disperare copleşitoare a strigătului după adevăr. Aproape
au fost aduşi cu toţii în această carte, ca la un mare sfat. Priviţi triştii
diluaţi până la alb cum stau la hotare, cum aşteaptă să vadă dacă a convins
cuvântul ales ca o lamă. „Duminicalii” e un album cu trecerea clipelor, bolte
peste lăuntruri, zboruri spre niciunde, aripi frânte, alunecări, alcătuiri,
sublinieri, paşi, fum, mult fum, frământări, surprinderea acestora între două
coperţi, iar la intrare răstignirea unei cruci pe care ei rareori reuşesc s-o
încheie. Dumnezeu a creat omul să se înconjoare cu splendoare. Prin cartea
aceasta, Nicolae, la alt nivel, slăbeşte făptura umană, cum omul cel rău
slăbeşte fierul din aceeaşi menghină în care a intrat, de nevoie, cu capul şi
din care „muşcă şi rupe”, mai
abitir ca vulturii, cel cocoţat deasupra. „Duminicalii” e un protest făcut
celor care au împi
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
|
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
erata la latunski: manca-ti-as |
|
|
|
Postat
de catre
nicolae tudor la data de
2011-12-13 16:59:48 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
lucrurile nu-s chiar asa de simple.
latunski, dedicatia a vrut sa fie un comentariu la dedicatia lui Radu - cum nu a dat voie la comentarii, l-am postat, ca tot ma strofocasem sa bat literele cu un deget.
aici nu am vrut sa vorbesc despre mine fiindca nu are cine la lansare, esti intepacios si te iert. am citit traznaia cu stefan dima si mi s-a reprosat de (...) ca , nu eram "la academia romana " acolo... Nu voi lansa cartea, de fapt al lansat-o pe europeea si acesta a fost cuvantul la care am dreptul, discurs plictisitor pentru unii, stiu, dar se poate trece cu mausul peste el intr-o clipa, chiar daca am muncit 3 saptamani sa-l scriu,nu este suparare.
Multumesc,Radu, pentru stea, e primita si neagra, ma bucur. Cred ca te grabesti, totusi, recunosc deocamdata doar typo-ul din "fantastic".
Ce zici daca te-ai gandi(pentru mine, desigur) la verbul "a face" si la "protest" ca substantiv si nu ca verb? |
|
|
|
Postat
de catre
nicolae tudor la data de
2011-12-13 16:59:06 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
erata: mînca-ţi-aşi |
|
|
|
Postat
de catre
latunski criticul la data de
2011-12-13 16:30:51 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Imaginaţia unor autori europeici este inepuizabilă!
După "misiva cu dedicaţie", iată un exemplu de "elogiu al propriei opere" (elaborat în caz de forţă majoră, cînd participanţii le lansare nu vor scoate o vorbă).
Nu văd de de nu aş contribui şi eu la seria inovaţiilor literare. De fapt am contribuit. Tot în caz de forţă majoră, am rugat persoajele să vorbească despre mine, la lansare. Iată discursul unui personaj al cărţii (nu spui care carte), dar promit să postez toate discursurile.
*
Vreţi să vă spun despre autor? Păi, mîncaţi-aşi, dacă acesta are vre-o brumă de talent, să-mi rup eu buletinu-n paişpe! N-o să-l ajungă pe Păunescu, nici măcar pe mine, îl ştiu eu de la Cenaclu, am fost colegi, să-mi bat copiii! Nişte poveşti acolo, să fie. Ascultaţi la mandea naraţiune!
Cînd naşul meu, Marin Mămăligă, nu era încă Marin Porridge şi nici senator, iar naşa nu era încă Mary Popcorn şi naşul o striga: Mărie!; şi nici eu nu eram „lidăr de comunitate
minoriteră”, iar Piranda mea stătea la cratiţă şi avea grijă de puradei;
ne-am dus noi în vizită la naşi de sărbători, aşa cum e tradiţia la „majoriteri”, dar pentru că eu n-aveam nici curcan şi nici vin, m-am gîndit să-i duc o oală cu lapte de iapă. Pe naşu’ l chinuia de-o vreme o tuse seacă, ori este ştiut în mahala că laptele de iapă face bine la tusea măgărească. Atunci i-am zis Pirandei: „Eu o să intru cu oala de lapte acoperită şi o să zic: - să trăiască naşul!, tu să zici - şi năşica!- iar ăia micii - şi năşicu ăl micu!”.
Dar, cînd am intrat pe holul cel mic, iată că umbrelele naşilor erau puse la uscat, pentru că ei tocmai veniseră din staule şi ploua atît de tare că nu ne lătrară nici cîinii. Atunci eu
m-am împiedicat de umbrela naşului, am vărsat oala cu lapte peste umbrela naşei şi am zis: „Fir-ar al dracului!, iar Piranda a zis: - şi năşica!, iar ăia micii în cor - şi năşicu ăla micu!”
(Porojean, liderul comunităţii rromales din cartierul tangent Statelor).
|
|
|
|
Postat
de catre
latunski criticul la data de
2011-12-13 16:28:45 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
domnule Nicolae, am evidenţiat penultimul dvs. text (vând) cu o steluţă roşie. pe acesta, vă rog să consideraţi că l-am decorat cu una neagră.
pt. argumentare, am ales finalul, pt. că îl am sub ochi:
"duminicalii e un protest făcut celor" - un protest la adresa celor, adresat celor, etc
"şi se vrea o flacără ce-i lasă pe cei care–o văd să muşte din ea" / din cine? din omenire? din grpzăvie? din flacără? şi cum adică să muşte din flacără?
fantatic?
cordonul ombilical înfipt în trupul realului?
atenţie la limba română, d-le Nicolae. cu un astfel de discurs puteţi compromite orice idee.
|
|
|
|
Postat
de catre
Radu Stefanescu la data de
2011-12-13 15:17:43 |
|
|
|
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
|
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
nu mi s-a preluat finalul, il reiau aici, mai erau cateva cuvinte. celor 8 cititori deja le cer scuze pentru cele cateva greseli scapate, am corectat.
„Duminicalii” e un protest făcut celor care au împins omenirea spre grozăvia pe care o trăim şi se vrea o flacără ce-i lasă pe cei care–o văd să muşte din ea. În lipsa unei poveşti coerente sau a dramatismului ieşit din comun, i se poate reproşa lui Nicolae că scrisul îi este mai mult un gest stufos de documentare, dar literatura vie refuză cosmetizarea prin imaginaţie, ea nu poate aluneca în fantatic decât având cordonul ombilical înfipt în trupul realului. Iar realul a arătat că nu a venit nimeni cu un cartof când Desculţu făcea ciorba de pietre |
|
|
|
Postat
de catre
nicolae tudor la data de
2011-12-13 13:47:09 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23949 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|