PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Carlos Text postat de Andrei Ghejan L-am cunoscut în Köln. Îl chema Carlos. Era tare chipeş tipul. De statură potrivită, subţirel, dar bine proporţionat, avea ceva din trăsăturile tipic spaniole ale lui Banderas, doar că pe faţa uşor alungită, uşor ridată de la coada ochilor spre tâmple, impozau o mustaţă tip ‘Dali’ şi un cioc a la D'Artagnan, încadrate de două cute adânci ce brăzdau obrajii, semn că omul ştia să râdă şi credeţi-mă, când o făcea, dezgolea două şiraguri de perle într-un evantai capabil să molipsească o întreagă audienţă la bună dispoziţie, cu atât mai mult cu cât spiritualitatea lui nu era cu nimic mai prejos decât înfăţişarea. În plus, deseori obişnuia să poarte monoclu şi joben, pentru că trebuie să vă mărturisesc, în momentul în care l-am cunoscut era... baron. Cam la două-trei zile figura baron, pentru că de fapt putea fi orice. Arătarea, pentru că era o arătare, stătea în Piaţa Dom-ului, confortabil instalat într-un triciclu cu pedale supradimensionat, căruia-i personalizase pe post de şa un veritabil fotoliu din spătarul căruia trona o umbrelă galbenă, haioasă, cu ciucurei de culoarea oului de raţă. Tabloul era completat de un frac rămas mic pe pieptul gol şi păros, un papion negru şi nişte bretele ce asortau perfect un spielhosen verde luat peste o pereche de ciorapi de damă, din nylon, evazând în jambiere tărcate portocaliu cu alb ce descindeau într-o pereche de cizme de motocross cu talpă metalică şi pinteni. Într-una din mâini ţinea un baston cu cap de fildeş sculptat, iar cu cealaltă fuma un trabuc imens cu o aromă suspect de plăcută. De ghidonul în formă de coarne, atârna oblic o plăcuţă de înmatriculare ruginită pe care scria 01-K-ARLOS. Lângă el, pe un sandwich din carton V întors, scria în vreo patru limbi cu liere de-o şchioapă ‘ VÂND MINCIUNI : 10 - ‘. O grămadă de lume, turişti cu aparate foto atârnate de gât, copii, adulţi, chiar nemţi, făcuseră semicerc în faţa lui şi periodic, câte unul mai îndrăzneţ, se apropia de el, plasând cei 10 DM în cutia de trabucuri, supradimensionată şi aia, şi după un dialog scurt între cei doi, monologul lui Carlos, urma inevitabil o cascadă de râsete şi aplauze la scenă deschisă. Era o plăcere să priveşti, să asculţi şi să participi - mai, mai că uitasem de ce venisem : să vizitez Dom-ul. Bineînţeles, nu m-am putut abţine - împins de curiozitate - şi i-am oferit lui Carlos cele zece mărci, rugându-l să-mi spună o minciună, dacă se poate în engleză, să o înţeleagă şi prietenii mei români. Surpriza a urmat abia acum, pentru că următorul dialog s-a purtat în cea mai curată limbă românească : Carlos Sunteţi români ?...de unde ? Baba Nu se poate ! m-ai blocat ! Ploieşti... Bucureşti… Carlos Bine. Fiţi atenţi colea : Eram la Londra. Cântam într-un bar de noapte. După show, m-am trezit că vine la mine patronul, transpirat tot de emoţie , şi-mi zice : [Water transition, fade in] { Locaţie: un bar oarecare } Patronul Băi Carlos! Eşti nebun ? Ştii cine a venit să te vadă ?... e înnebunită după tine. Carlos Cine ? Patronul Regina!...i-a plăcut atât de mult cum ai cântat, că vrea neapărat să te invite la o plimbare cu trăsura [Tranziţie] { Locaţie: înapoi la dialogul din piaţă } Carlos Băi, pe cuvânt : cât a durat plimbarea, toată lumea pe stradă zicea arătând cu degetul : ‘ Uitaţi-l pe Carlos ! Cu cine-o fi oare în trăsură ? ‘ [Zoom către figura lui Carlos] (în fundal se aud râsete) [Fade out. Fade in] { înapoi în bar, unde Baba povesteşte, iar barmanul şi-a pus şi lui un pahar de bere şi îl ascultă stând în faţa lui, dincolo de tejghea } Baba Ulterior am aflat că vorbea fluent 11 limbi. Nici până în ziua de azi n-am aflat ce naţionalitate avea. Când l-am întrebat, mi-a făcut cu ochiul, spunându-mi : ‘ - Mai contează ? ‘ [Flash] Încet, încet, ne-am împrietenit. Aşa am aflat destul de multe despre el şi felul lui de-a fi, absolut de neînţeles nu numai pentru mine la vremea aceea, dar chiar şi pentru cei ce-l ştiau mai demult, pentru că, oricât de ciudat ar părea, dat fiind modul lui absolut nonconformist de a se face plăcut şi acceptat în cele mai felurite ipostaze şi cele mai diverse cercuri sau ierarhii sociale, era un tip pe cât de misterios, pe-atât de sociabil, iar în virtutea faptului că era extrem de volubil, când venea vorba despre el, devenea brusc rezervat, schimbând cu abilitate subiectul, sau apelând la câteva subterfugii nestereotipe, originale, şi bineînţeles poante bine plasate, ce distrăgeau focalizarea în cu totul alte zone. Omul avea haz orice ar fi făcut: dacă stătea la masă de exemplu, îşi alegea o poziţie atât de originală, de o naturaleţe zdrobitoare, perfect studiată şi complementară indisolubil ţinutei (absolut unice), adoptate în funcţie de contextul în care se afla, scopului în sine şi conjuncturii. Cel mai exigent critic de estetică abstractă, dacă ar exista aşa ceva, presupunând că ar fi fost acolo, n-ar fi avut ce să-i reproşeze: totul era fix din decor, sub formă de contrast total, şi orb dac-ai fi fost, tot l-ai fi remarcat. Părul lung, des, ondulat şi platinat înspicat, prins de obicei într-o coadă fermă cu un fel de bandă arici neagră cu gri, ce lăsa o urmă de parfum necunoscut, ar fi băgat în faliment orice peruchier al unei case regale, sau un fotomodel s-ar fi simţit umilit instantaneu. Patroni de discoteci, cluburi, sau baruri, îi plăteau sume considerabile pe ascuns, numai să treacă seara pe acolo, pentru că avea mii de cunoştinţe şi amici. Nu plătea niciodată nimic. Practic se cunoştea cu toată lumea, sau mai exact, toţi ştiau cine e Carlos şi cine dorea cu adevărat să exceleze într-o noapte prin ţinută, sigur avea ceva cumpărat de la el: dacă nu un articol vestimentar, măcar un ceas, sau poate doar ideea. Era inimitabil şi surprinzător în acelaşi timp: cred că avea o garderobă imensă, iar flau-market-urile (pieţele de vechituri), erau pentru el punct ochit, punct lovit. Posesor al unui fler teribil, dintr-o ciudăţenie banală, ridicol de banală chiar, vedea instantaneu o chestie ce, cu o debordantă uşurinţă şi îndemânare o transforma în accesoriu, sau ţoală. Improviza practic din orice şi nu ţi-ar fi dat prin cap niciodată. Creativitatea lui în materie, nu cred că ar fi putut fi întrecută decât poate de inventivitatea lui... copleşitoare. Auzisem chiar că fusese solicitat de nenumărate ori de creatori de modă de prestigiu să li se alăture, fără nici un rezultat însă: nici n-a vrut s-audă... cu toate că nu bag mâna-n foc că nu făcuse bani şi din treaba asta: era inepuizabil. Cu femeile, pentru că orice aţi fi crezut până acum: îi plăceau numai femeile, era exclusivist. Exclusivist în sensul că devenise foarte pretenţios. O relaţie stabilă se excludea de la sine, iar o potenţială parteneră de maxim câteva nopţi, trebuia să fie ori o femeie foarte frumoasă, ori o femeie foarte bogată... preferabil însă ar fi fost şi-şi. Vârsta nu conta, atâta timp cât era majoră. Singur recunoscuse că nu şi-ar complica existenţa niciodată şi nu făcea asta dintr-o prudenţă exagerată, sau premeditare, ci pur şi simplu aşa gândea: n-ar fi făcut ceva ilegal neam, ba mai mult, fugea ca de ‘alte alea’ de combinaţii şi persoane dubioase, avea chiar o vorbă: ‘hai s-o tăiem!... cursă de şoareci’. Era asaltat. Una peste alta, nu era zi de la Dumnezeu să nu fie sufocat efectiv de admiratoare, oriunde se ducea şi orice ar fi făcut. Exemple?... luaţi-l p-ăsta: Avea o pasiune pentru o discotecă din Ibiza, frecventată de spuma spumei în materie de milionari şi femei pentru care cuvântul ‘miss’ era deja ceva insignifiant, arhivă. Cam greu să impresionezi acolo, nu? Nu şi pentru Carlos. Îşi făcuse din timp şi în timp ‘blat’ cu tot personalul discotecii, începând cu patronii care-l acceptau pentru ceea ce era în realitate şi terminând cu ultimul piccolo, sau plasator. Într-o parcare în care cea mai proastă maşină era Corvette, Lotus, sau Mercedes, ilustrul nostru işi făcea apariţia pe un măgar pe care îl botezase Jonică, în memoria clipelor din copilărie când se uita lung după avioanele ce survolau cerul, în timp ce el păştea vacile şi-şi jura că n-o să moară văcar. Toţi ceilalţi întindeau cheile să le fie parcate maşinile, el întindea căpăstrul măgarului parcangiilor: Carlos Te rog, ai grijă... şi fă-i plinul. [Flash] Într-o ţinută de căpitan de iaht, dar desculţ, cu o barbă albă cât toate zilele şi nişte ochelari de soare atât de mici că l-ar fi făcut invidios şi pe John Lenon, un baston de mareşal şi un chipiu din Legiunea Străină făceau instantaneu subiectul atenţiei tuturor damelor aflate în zonă, cu atât mai mult cu cât nu se uita nici măcar o secundă nici în stânga, nici în dreapta, condus fiind la masa dinainte pregătită şi rezervată cu toate onorurile şi bineînţeles... cu un singur scaun. Cu prima sticlă de şampanie desfăcută, îşi muia una din batistele roşii din buzunarul de la pieptul sacoului, tamponându-şi cu graţie nedisimulată tălpile desculţe, sensibilizate parcă de praful imaginar, iar unul dintre plasatori, instruit în prealabil, se precipita dintr-o dată cu o cremă a cărei parfum delicat se simţea imediat, dar pe care Carlos o refuza ca pe un protocol mult sub standardele proprii, iar ca să nu se simtă jignit, comanda o a doua sticlă de şampanie pe care o oferea celui în cauză ca un umil regret pentru incident. Evidenţa privirilor urmăritoare, arzând deja, se contura încet dar sigur prin rumoarea discretă ce se făcea tot mai simţită în special pe la mesele damelor aflate la vânătoare ...iar Carlos... nimic. Încă cu privirea fixă pe un pahar de şampanie din cea de-a treia sticlă desfăcută, deja scanase totul cu un sonar care ştia cu precizie să identifice peştii şi peştoaicele de adevăratele balene, văduvele de divorţate, scorpioancele de fecioare şi disperatele de petrecăreţe. Cu cine pleca de fiecare dată însoţit, şi câte, era numai o chestie de dispoziţie momentană şi niciodată pe iahtul lui, că n-avea nici măcar un colac, decât gablonţurile de la gât ce le oferea cu mărinimie, ori damelor cu pricina, ori personalului ce ştia cu precizie că a doua zi vor primi un bacşiş gras, dar nu de la el, ci de la damele satisfăcute categoric de serviciile de noapte oferite: ‘room service’ direct în patul clientului... La prima vedere, Carlos ar putea părea un tip fals, cu toate veleităţile pe post de mască: gestică şi epatări controlate, studiate în cele mai mici detalii, sau poate chiar un ‘multi-inter-plex’. Ei bine, nu! Nimic din toate astea. Era pur şi simplu un ‘true beliver’ în tot ceea ce făcea, sau ce reprezenta, cu o abilitate ieşită din comun în a-şi împrumuta ad-hoc orice personalitate, fără să se dedubleze în interiorul absolut ‘free’ de orice influenţe. Târziu i-am înţeles mentalitatea, pentru că, aşa cum lăsa cu nonşalanţă comportamentul să-i fie judecat, printr-o nepăsare dezarmantă şi aparentă superficialitate, tot aşa în sinea lui era de fapt plin de sensibilitate, un ‘pur sânge’ autoconvertit albastru, educat, manierat, dar excentric până în măduva oaselor din convingere, cu o naturaleţe nativă, bioritmică chiar şi vă voi demonstra imediat că n-am exagerat cu nimic, relatându-vă următorul episod: Într-o zi eram la o cafea la Nadi, unul din prietenii mei din Köln, baterist în trupa de studio a RTL-ului, când ne-am trezit la uşă cu Carlos, în maieu tetra alb, cu o basma neagră pe cap, gen pirat. În loc de pantaloni, avea o pereche de izmene de armată româneşti, de-alea cu şireturi pe gambă, vopsite negru, prinse într-un brâu de piele d-ăla de iţari şi în picioare cu patine cu rotile. De gât îi atârna un veritabil lanţ de la WC, iar în mâini avea mănuşi tricotate fără degete şi o geantă de mască de gaze, probabil din al doilea R.M. Transfigurat, s-a azvârlit într-unul din fotolii, aruncându-ne din buzele livide de emoţie: ‘- Daţi-mi repede o pereche de pantaloni de stofă, o cămaşă şi-o cravată, nu mai am timp s-ajung la mine. A venit Carla!!’ Carla era fetiţa lui de 17 ani, o mândreţe de fată ca un bibelou, stătea în Bonn. Dincolo de orice închipuire, o iubea ca pe o zeitate...o venera. Toţi ştiam asta. În nici două minute, a ieşit Carlos de la baie un alt om, impecabil. Eu unul nu-l văzusem niciodată aşa: aproape că tremura, era mai palid ca porţelanul şi, pe faţa lui alături de tulburare, apăruseră doi licurici mici pe post de ochi ce radiau efectiv. Transmitea o fericire şi o exaltare greu de imaginat. Eram şocat de-a dreptul: nu-l credeam capabil de sentimente. Clar: nu era Carlos ăla, sau poate tocmai ăla era... oricum ar fi fost, am simţit o reală plăcere să-l văd şi aşa. Am fost privaţi brusc de privelişte, pentru că a dispărut la fel de rapid cum apăruse, în mână cu pantofii mei pe care îi ochise de cum intrase. Fără să vreau, am beneficiat în ziua aia de o plimbare pe patine cu rotile. Să fiu sincer: ... n-a fost rău deloc. Carlos nu putea fi asimilat actor de stradă, pentru că nu era. Era doar Carlos... şi atât. Modul lui de a apărea, tranzita, sau dispărea dintr-un anumit decor nu făcea dovada unei reţete anume, din contră, purta amprenta unui ad-libitum în cu totul altă ‘metrică şi ritmică’ decât scriitura şi orchestraţia iniţială. Într-un fel, prezenţa lui semăna cu o anacruză în mijlocul unei fraze muzicale, o notă într-un decalaj de timp peste bara de măsură şi cu toate astea, coloratura ce o crea prezenţa lui în cadrul respectiv semăna teribil cu o semnătură, dar nu într-un colţ al pânzei cum se face de obicei, ci chiar în centrul ei. Imaginaţi-vă de exemplu o pictură Alfred Gockel recunoscută pentru densitatea expresiei pe mediană, cu o substituţie portretistică inechivocă fix în prim-plan. Din absurditatea suprapunerii în sine se diminuează mesajul de bază disipându-se în detalii relativ fără importanţă, devenind incoerent, în contracurent cu substituţia ce capătă astfel un contur precis, ieşind totodată în evidenţă. O ciudăţenie abstract-concretă, dar atât de evidentă tocmai prin magnetismul compensator unor forţe de respingere interne şi surprizei bineînţeles: surpriza unor nervi optici deloc familiarizaţi cu aşa ceva. Nici distorsiune nu puteai să-i numeşti prezenţa, permanent plăcută de altfel, şi-l acceptai aşa cum e, ba chiar absenţa lui, odată ce te obişnuiai cu el, devenea un gol greu de umplut, iar animaţia la fel. Carlos n-a pictat în viaţa lui, totuşi cineva i-a oferit o sumă deloc nesemnificativă să-i facă o pânză. Ştiţi ce-a făcut?: a găsit un bocanc tocit aruncat pe stradă, i-a smuls talpa cu cuie cu tot lasându-le acolo în talpă ostentativ, lipind-o cu un amestec de clei, vopsea şi super-glue de o bucată de cearceaf pe care a mai aruncat nişte bălării rupte cine ştie de pe unde, cihlimbar, boabe de mazare tratate cu răşină epoxidică, spumă poliuretanică (de-aia de se pune la etanşarea ferestrelor), iar restul vopselelor le-a adăugat cu o stropitoare de plastic pentru copii. Folosind furtunul de la aspirator la pompiţa de desfundat chiuveta, ‘a ştampilat’ apoi lucrarea de câteva ori, eliminând excesul de vopsea şi...asta a fost: ‘Drum printre aparenţe’. A ieşit aşa un fel de chestie în relief, dar să mor dacă n-avea logică. Clientul a fost extrem de mulţumit, ba a mai şi plusat. Era categoric un snob...sau mai ştii?... părea colecţionar în orice caz. Eu şi Nadi îi dusesem lucrarea, artistul nu putea fi deranjat... era extenuat. Obişnuia să se plimbe frecvent cu bicicleta, nu înainte de a-şi plasa o cocoaşă imensă, astfel încăt i se dădea prioritate indiferent pe unde circula. Nu-mi aduc aminte să-l fi auzit plângându-se vreodată pentru vreo amendă, deşi îl vedeai circulând cu ea pe unde te-ai fi aşteptat cel mai puţin. Conformaţia lui sportivă, n-avea un kilogram în plus, se datora în mare parte faptului că nu ţinuse în viaţa lui în mână un volan. Autoturismele erau pentru el doar un mod ingrat de-a înţelege comoditatea: le ignora pur-şi-simplu, atât ca mijloc de locomoţie, cât şi ca elemente de epatare, iar dacă cineva s-ar fi străduit să-i demonstreze contrariul, ar fi auzit invariabilul ‘- Lasă să fie la tine, acolo’, o replică cum aveam să aflu mult mai târziu: plină de dispreţ. Îi plăcea în schimb să zboare. Mania lui pentru avioane avea rădăcini vechi şi nu odată l-am auzit : ‘într-o zi...’... suspansul apoi creat era suplinit de braţele întinse pe post de aripi de planor... se metamorfoza într-un fel de ‘Mr. Jones’. Şi coama i se umfla când imita plutirea, iar nasul îi fremăta parcă primind botezul cerului... darnic în ziua aceea, pentru că în aer se simţea parfumul proaspăt al florilor de tei. De unde?... din coama lui Carlos. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   M-am conformat. Multumiri inca o data pentru atentia acordata.   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2006-08-06 20:15:34 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               Bravo, e mult mai bine, dar sînt urîcios (dili): după linia de dialog lasă un spaţiu şi înainte de semnul exclamării şi al întrebării nu trebuie spaţiu (deşi mulţi lasă, nu se recomandă).   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2006-08-06 17:30:04               Supermultumiri. Voi face corectiile imediat. L-am intrebat si pe Carlos : - Ba, tu te superi ? - Auzi batrane ?...credeam ca suspect de "dili" sunt doar eu :))) Incantat de vizita.   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2006-08-06 12:35:34               Poanta o ştiam cu nea Gogu care ştia pe toţi cei din lumea bună. Şi se mai şi lăuda. Ajuns la apogeu, spune: - Eu îl ştiu şi pe papa. Dacă vrei să vezi, plăteşte-mi o excursie la Roma. Ajunşi la Roma, se prezintă la intrare pentru o audienţă la sfîntul părinte şi li se spune că nu primeşte decît cîte o persoană. Nea Gogu rezolvă: - Uite, intru eu şi tu du-te-n piaţă. Ai să mă vezi ieşind la fereasta aia cu papa. Şi, într-devăr, după vreo 10 minute, papa cu nea Gogu apar la fereastră. Suspicios, omul nostru întreabă pe un alt gură-cască: - Domnule, cel din dreapta e papa? - Nu ştiu, domnule, dar cel din stînga ştiu sigur că-i nea Gogu. * M-am cam lungit, aşa-i cînd povesteşti, te laşi dus. Frumos text, un portret admirabil, viu, de-a dreptul verosimil. De un pitoresc aparte căruia i se poate ierta totul. Toată recuzita bine asortată la modul de a fi (şi poate la handicapul pe care îl ascunzi abil, lăsîndu-l doar ca o bănuială). Aştept urmarea. Cu convingerea că nu eşti ca alţii, îţi semnalez două erori văzute din fugă: "spielhossen" se scrie cu un singur s pentru că sigur se pronunţă cu z, iar ss se citeşte s; "jampiere" se scrie cu b, chiar şi pentru că în româneşte poate fi lesne asociat cu gambele pe care le îmbracă. N-ar fi rău (deşi nu ştiu de unde şi cum srii textele) să foloseşti diacritice. Pentru "Köln", în caz că nu ştii, scriind în word, din meniul Insert - Symbol cauţi în tabel simbolul dorit (litere din alte alfabete), faci clic pe el şi apoi pe butonul Insert. Litera dorită îţi va apărea acolo unde e cursorul în pagina pe care o scrii. Asta ca să nu fii suspectat de ignoranţă.   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2006-08-06 09:08:14	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120078 Useri: 1426
ADMINISTRARE