Cãderea timpurie a nopþii de decembrie învãluia totul. Nu se vedea nimic, doar pãtrate mici portocalii rãsfrânte din ferestrele caselor. În unele, raza focului din vatrã sau raza lãmpii strãbãtea în lumea de afarã, învãluitã în beznã. Mulþi erau strânºi în jurul cinei, cu miºcãri voioase cu înfãþiºãri mulþumite - purtarea fireascã ºi plinã de farmec a celui ce nu se ºtie observat. Dupã perdele ºi pereþi era o senzaþie de cãmin. Feþele tuturor strãluceau de bucurie. Era o priveliºte potrivitã anotimpului. Afarã în curte ardea un felinar, iar animalele în ºopron adulmecau foºnetul frigului. În mijlocul odãii era o masã lungã din scânduri simple, iar la capetele ei se aflau douã scaune cu speteazã, înalte, unde stãteau bunicii faþã cãtre faþã. De-o parte ºi de alta a mesei erau bãnci. Farfuriile ºi ulcelele erau aºezate în rãnduri pe rafturile bufetului, iar pe grindã se aflau sãculeþe cu buruieni uscate pentru ceaiuri. Lãngã sobã erau aºezate douã fotolii de unde bunicii îºi depãnau amintirile în serile lungi de iarnã privind flacãra voioasã a focului care rãspândea licãriri prin toatã casa, dând o senzatie de fantastic. Aºa era casa ºi satul bunicilor mei...


Afarã ninge ºi înãuntru e plãcut a privi cum peste covorul alb al zãpezii se aºtern necontenit fulgi mari de nea. Eu privesc iarna din interior, nu pot suporta frigul. În perioada sãrbãtorilor de iarnã mã întristez foarte mult, pentru cã ºtiu cã toþi tinerii se distreazã, petrec, iar eu nu am pe nimeni cu cine sã petrec, nu pot merge acolo unde e lume multã.

În seara de Ajun se umblã cu colinda. Colindele sunt moºtenite din tatã-n fiu ºi era obiceiul sã fie cântate acolo unde erau ferestre luminate. Grupuri de copii ºi tineri duc cu bucurie vestea Naºterii lui Hristos, glasurile lor se aud din depãrtare ca o muzicã ce vine de sus, este ca un imn de bucurie, slavã ºi voie bunã. Dupã ce revarsã asupra gazdelor urãri de sãnãtate, ºi mulþi ani, îºi iau tãlpãºiþa cu buzunarele pline de bomboane ºi prãjituri...

Acum sunt singurã... Am schiþat contururi în alb ºi negru a celor care m- au vizitat. De ce m-am nãscut eu a fi singurã ºi mereu cu dorul ce mã arde înãuntru? Oare singurãtatea mea sã nu fie cãutatã de nimeni? Tristã ºi singurã, doar gândurile... Gândesc cã fericit e cel ce iubeºte, ce se simte iubit! Iubirea îþi dã putere ºi tãrie. Iubirea e superbã.

Starea mea e destul de gravã... un fel de nesimþire a corpului, nu mi-am simþit mâna stângã câteva secunde. Seara nu se poate fãrã tableta de diazepam. Stând în pat mã uit la desenele mele... exprimã atâta bucurie! Mã gândesc, de unde toate astea?!

A început din nou a ninge. Ce frumos ºi ce blând ninge! E o placere sã priveºti cum ninge... Aº pleca, dar nu am unde, dorinþa de comunicare imi roade sufletul. Acum când scriu aceste rânduri este seara de ajun a Craciunului, spre bucuria mea, Elena cu soþul ei ºi cu cea mica în braþe - Lacrãmioara, au venit sa mã colinde. Lãcrãmioara ºi-a întins mânuþele ºi gângurind a venit la mine în brate. A fost o seara minunata! Ne-am amintit cum ne-am dus la sanie pe dealul de dupã pãdure. La întoarcere n-am mai ocolit pe drum, ci am mers prin pãdure. A fost o frumuseþe drumul prin pãdurea sãbaticã ºi prin zãpadã. Soarele se lãsa roºu la asfinþit ºi bãtea pe trunchiurile negre ale copacilor. În tãcerea pãdurii din când în când alunecau de pe ramuri grãmezi de zãpadã. Una din ele m-a trântit la pãmânt. Zãpada îºi fãcuse castele ºi peºteri. O lume de basm! Am stat ore în ºir ºi am privit. Din loc în loc crengi rupte de greutatea zãpezii zãceau la pãmânt. Câteva ciori se roteau deasupra copacilor, cercetându-ne cu atenþie. Când sã ieºim din pãdure un iepure ºedea ca nerodul, pe-o buturugã ºi-ºi ºtergea faþa cu labele. Ce s-a speriat el când i-am rãsãrit pe la spate, dar noi...?

La plecare m-au invitat a doua zi la ei. Lacrãmioara are ochii albaºtri de ,, nu mã uita’’. Dupa ce-au plecat, i-am dedicat un poem intitulat ,, Floarea Soarelui’’. De ce Floarea Soarelui? Aºa îmi vãd eu viaþa mea , transpusã acum în voiciunea ºi gingãºia Lãcrãmioarei. Din acest poem, simt parcã mirosul placut al florii, Lãcrãmioara mi-a lãsat o mare bucurie în suflet...


Iarna îmi dã un sentiment de grandoare, e ca un spectacol. Pãdurea e înveºmântatã sculptural în alburile de marmurã ale zapezilor care parcã si-au fãcut adãpost aici ºi nu mai vor sã plece. Albul zãpezii îmi dã senzaþia imensitatii, a nesfirsitului. Chiar dacã pentru mine iarna e anotimpul pe care îl support cel mai greu, de aici îmi oferã un spectacolul lung ºi copleºitor.

Vifornitele, gerurile sunt uneori nãucitoare, crapa pietrele precum cãldurile verii îþi dã o stare de…Iarna mã bucurã, dar mã ºi mihneºtã. Oricât ar fi de supãrãtoare iarna te farmeca cu diamantinele ei veºminte. Îmi aduc aminte de sania cu zurgãlãi de la bunici, ce frumos era când mergeam în satul vecin la alte rude de sãrbãtori ºi treceam prin pãdurea înveºmântatã în argint. Bunicul era ºi vânãtor ºi apoi ne stârnea cu cate o poveste cum a prins el un lup…

În lumea mea desenez, scriu ºi visez. Uit uneori cã mã aflu într-o lume diferitã de aceea pe care o cream eu. Într-una din zile când nu-mi gãseam liniºtea mi-am zis: Doamne Dumnezeule, ajuta-mã sã trãiesc ºi eu sã scot a doua carte, ca sã las în viitor numele meu, sã se ºtie cã am trecut ºi eu pe aici. Cineva, în viitor, poate se va bucura citind ºi privind.

Privesc pe geam, pe drumul înzãpezit, rareori se zãreºte câte o sanie. Alteori niºte ciori care mereu sunt pe drum în cãutare de hranã. Le-am desenat ºi le-am dedicat un poem. Privind acest tablou am un sentiment de tristeþe, un fel de rãcealã, mai ales cã alte vietãþi nu sunt, decât ciorile negre.

Azi fiind singurã, mã scol mai de dimineaþã. Dau de mâncare la pãsãri. Îmi aprind focul ºi-mi fac ceaiul, dupã care meditez. Scriu despre moartea unei tinere de optãsprezece ani. Bineînþeles cã totul este în imaginaþia mea am intitulat poemul ,,ªi ea a fost o floare’’.

Se apropie Anul Nou. Pentru mine acest an care se încheie a fost o mare jale ºi durere, mai ales cã în acest an blestemat mama a încetat din viaþã ºi am rãmas cu tata chinuiþi ºi disperaþi. De când nu mai este mama, e destul de greu pentru mine. Oare, în anul ce va veni, voi fi la fel de singurã cum sunt acum? Mã gândesc de multe ori: oare chiar este Dumnezeu? ªi de este, cum a putut lãsa pe alþii sã sufere atât? Oare nu este El Dumnezeu Cel ce ajutã? Oare pot fi sigurã cã voi ajunge pânã mâine sau peste un ceas? Viaþa noastrã e nesigurã pe pãmânt ºi cred cã toate se opresc la mormânt.

E 31 Decembrie. O noapte tristã, noaptea de Revelion! Oare mai sunt persoane aºa de triste ca mine? În aceastã noapte aº vrea sã stau cu aceste persoane...A doua zi a venit la mine, nici nu vã gândiþi cine – Florentina, cu un buchet mare de flori, aproape tremurânde de gerul de afarã. A venit cu autobuzul 20 Km spunându-mi cã vrea sã ne bucurãm împreunã ºi c-ar fi venit de asearã, dar a scãpat autobuzul. Ei îi place aici la þarã. Imi spunea: ce este viaþa la oraº? Este o viaþã agitatã, programatã, tu ar trebui sã fii fericitã în mediul tãu. Îmi era limpede gândul acum, se va arãta curcubeul ºi pentru mine într-o zi...

Zi de ianuarie, o vreme geroasã, închisã. Mã arde un dor de plecare. Prietena mea a uitat de mine, nu ºtie cã sunt aici, stau în suferinþã ºi o aºtept!? De multe ori sper sã mã caute cineva. Înger al cerului ajuta-mã ºi salveazã-mã din aceste crize care m-au cuprins ºi mã dominã ºi mã chinuie! Mi se opreºte gândul în loc, nu pot spune nimic, cuget la moarte care pare fi fireascã, ci doar cã nu aº vrea sã se întâmple curînd. ªtiu cã sunt un trecãtor, care vrea sã rãmânã în urma lui ceva. Moartea nu alege nici tânãr, nici bãtrân, nu te cautã cine eºti, ci vine pe neaºteptate. Am reprezentat starea mea într-un desen eu stând în genunchi lângã lanul de floarea soarelui, iar toate ciorile aplecate spre mine, parcã triste ºi ele cã eu nu-mi gãsesc liniºtea din aceastã viaþã chinuitã într-o izolare totalã care mã aduce la mare tristeþe. Triste sunt ºi florile de floarea soarelui, ciorile le atacã pentru a le mânca seminþele. Undeva pe cer apare un înger. Poate salvatorul! Dacã nu azi, poate mâine!

În tristeþea mea am desenat o cruce, pe care voi scrie cãteva cuvinte despre mine. Am scris si un poem : ,, Strigãt cãtre cer’’ – speranþa mea – pentru mine cerul îmi dã starea de optimism. Prin transparenþa cerului apare un înger spre a mã binecuvânta ºi a-mi sugera sã nu disper cã el va fi cu mine pentru a-mi da o licãrire de speranþã. E un strigãt pentru cel ce-l va înþelege : Salvaþi-mã!!!

În ultimul timp mã visez murind, în vis eºti invizibil, îi poþi urmãri pe toþi ce fac, odatã cu visul ceva din noi moare ºi ceva se naºte. Pentru mine Speranþa. Viaþa ºi moartea sunt atât de apropiate una de alta în momentele de extaz încât aproape se confundã. Cred cã în fiecare strop de viaþã se gãseºte ºi un sâmbure de pieire. Viaþa omului se împarte între trãire, spaþiu ºi timp. ªi totuºi viaþa este atât de preþioasã, orice moment al ei este inimitabil ºi de nerecuperat, pentru cã în viaþã se trãieºte clipa.



E ziua lui Eminescu. Se aduc omagii Luceafãrului poeziei româneºti. El este intrat în nemurirea neamului românesc prin ce ne-a lãsat nouã. Citesc din poeziile lui, aºa îi aduc eu omagiu. Mã prinde un fel de melancolie, de tristeþe gândindu-mã la cel ce-a scris. Astãzi a venit în vizitã la noi Costel, un bãiat din capul satului, a mai fost pe la noi. Îmi povesteºte pe unde a mai umblat ºi ce-a mai fãcut. A fost la Bucureºti. Am stat cum se spune la un pahar de vorba dar ºi la un pahar de vin. Pe înserat ºi-a luat rãmas bun ºi a plecat. Uitându-mã în urma lui m-a luat un fel de teamã...