|
|
|
|
|
|
|
|
|
... |
|
|
Text
postat de
Daniel Bratu |
|
|
Am rãsucit comutatorul ºi lumina, ca o torþã înfundatã în orbite, mi-a ars privirea. „Când o sã vinã soarele, mi-au spus pãrinþii mei, vei trece peste acest ºoc imposibil, pe care ºi noi îl traim, de multâ€.
De mult timp stãteam pe la geamuri aºteptând, la fiecare casã, ca într-un joc de vitralii, umbre subþiri ºi din ce în ce mai palide aºteptau ºi ele, iar cei câþiva Cãlãtori, ale cãror cadavre înþepeniserã în colþul strãzii, cãpãtau, din ce în ce mai mult, aspectul unor moluºte cu mii de ochi, scrutând bãnuitor cerneala neagrã a cerului. Semnalul tânguitor ºi speriat al câte unei Salvãri (atât de inutile încât mulþi nu mai ºtiau cum se cheamã aceste maºini albe, împovãrate de marile cruci roºii), ca þipãtul unui liliac în peºterã, încremenea miºcarea unduitoare a celor din Casele Luminate, adãugând aºteptãrii lor centimetrii de monumentalitate. În liniºte, ploaia, cu piramida ei de metronomuri fluide, alcãtuia o nouã simfonie, a unei noi zile, iar câte unui bãtrân, zguduit de aduceri aminte, i se destindeau trãsãturile feþei ºi râdea rar, puþin forþat, în timp ce în jurul sãu plutea o admiraþie puþin evidentã, dar profundã, îmbinatã cu teamã ºi neputinþã, ceilalþi descoperind în râsul sãu o tainã demult uitatã, de nedescifrat acum. Pe la amiazã miºcarea de la ferestre se înteþea, fiecare cãutând sã fie primul descoperitor al razelor solare, pe care mulþi ºi le imaginau, ca în vechile cãrþi colorate, sub forma unor suliþe de foc, de a cãror materialitate erau siguri. Dupã o nouã dezamãgire tristeþea avea un punct culminant ºi atunci vedeam lacrimi scurgându-se din ochii mamei, ca o prelungire a ploii de afarã. Plânsul devenea un act reflex, o imitaþie a naturii, integare progresivã în universul mocirlos. Hieratic ºi grav, ca un sfânt bizantin, tata îmi povestea în fiecare searã despre rãsãritul ºi apusul soarelui, despre curcubeu, despre strãlucita epocã a castelelor de nisip ºi ºoaptele lui, ca un abur cald, îmi mângâiau trupul, dând o justificare necesarã Aºteptãrii. Povestea despre cei incapabili sã mai aºtepte, cei ale cãror urlete izbucneau în noapte, atinºi de o molimã dãunãtoare pentru prietenii din jur care, conform legilor, erau obligaþi sã-i transforme în Cãlãtori. Ploaia, departe de inocentul picur de apã al Inchiziþiei, supraveghea ieºirea ºi plimbarea lor fericitã, eliberatoare, pe aleile umede ºi pline de spãrturi, trecându-le fizicul prin mai multe ipostaze, din ce în ce mai degradante, pânã când adormeau pentru totdeauna, cu ceea ce se mai putea numi faþã îndreptatã spre cer, într-o revenire liniºtitã ºi ciudatã a Aºteptãrii. Câte unul din aceºti condamnaþi se apropia de geamul nostru râzând din tot chipul sãu plin, parcã, de orbite, înfiorãtor în inconºtienþa lui, aducãtor de nenorociri pe care privirile noastre impasibile reuºeau sã-l alunge ºi sã-i stingã râsul ºi tendinþa de apropiere.
De aproape o lunã, stoluri mari de pãsãri se rotesc deasupra caselor ºi tot mai multe cad, odatã cu ploaia, acoperind pavajul, dând strãzii înfãþiºare de zbor frânt. Þipetele albatroºilor se sparg de ziduri ºi ecoul lor ne acoperã timpanele ca o magmã incandescentã.
M-am trezit brusc ºi toatã noaptea au rãsunat urletele disperate ale viitorilor Cãlãtori. Spre dimineaþã un urlet comun se rãsucea în vibraþii din ce în ce mai puternice, chemând rugãtor dar ºi imperativ. Uºa casei noastre, zãvorâtã de la plecarea bunicului, este acum deschisã larg ºi stropi de ploaie, acidã, se scurg pe covorul de la intrare. Lângã mine, la geam, nu mai este nimeni. Un hohot nebun mã cuprinde privind hora demenþialã a miilor de Cãlãtori de afarã care râd, se îmbrãþiºeazã, se sãrutã, sfidând ploaia, legile speranþei ºi izolãrii, pãsãrile ce cad mereu, desfigurarea, moartea, Marea Aºteptare.
Decembrie 1989
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Nicolae, multumesc, legatura vremurilor tu ai facut-o printr-o reevaluare a starilor si ai asezat-o curat intr-un mic poem, care mie imi place si il stiu deslusi. "Soarele sigur" - frumos, metafora a finalului de tranzitie infinita. |
|
|
|
Postat
de catre
Daniel Bratu la data de
2005-03-27 10:01:36 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Intre ochii scursi, prelungirea de-afara- simfonie larga a suferintei.
Mocirlosul arde sufletul la intrare. Si cade mereu.
Inca astept in punctul culminant infatisarea soarelui sigur.
Septembrie 2004
|
|
|
|
Postat
de catre
nicolae tudor la data de
2004-09-30 16:15:24 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23957 |
|
|
Comentarii:
120086 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|