|
|
|
|
|
|
|
|
|
POVESTIRI CU AUTOR CUNOSCUT (7) |
|
|
Text
postat de
Gheorghe Oncioiu |
|
|
Tutunul dăunează grav sănătății(*
G. este un tânăr slăbuț, nu prea înalt, ba chiar pirpiriu și puțin negricios. Poartă o mustăcioară a la Clark Gable și are ochii negri. Provine dintr-o fami-lie obișnuită din provincie și a venit la București să dea examenul de admitere la Facultatea de Stomatologie. L-a dat și l-a luat.
Viața de student este frumoasă. Anii petrecuți în această postură sunt, poate, cei mai plăcuți. Tânărul nu are altă grijă decât să învețe. Nici grija banilor nu trebuie să-l frământe uneori, întrucât, dacă este silitor și obține bursă, statul îi degrevează pe părinți de o parte a cheltuielilor, creându-le astfel o ușurare.
Însă aceeași viață de student este totuși destul de grea. Și asta pentru că, de multe ori, volumul de materie ce trebuie asimilat de către student este foarte mare, în raport cu timpul afectat procesului respectiv. Chiar dacă uneori acest timp este ceva mai lung.
G. trece cu bine primii trei ai Facultății, ani con-siderați de către toată lumea ca fiind cei mai grei. De aceea, studenții mediciniști îi numesc „ani cui“.
Un medic epigramist spunea, cu umoru-i caracteristic, într-unul dintre catrenele sale, că, la me-dicină, „Primii șase ani sunt grei,/ Până treci de anul trei“.
Acești primi trei ani formează așa-numita peri-oadă preclinică, în care se studiază materiile generale, de bază: anatomia și fiziologia omului, histologia, biochi-mia, biofizica, anatomia patologică, fiziopatologia – discipline care sunt comune celor trei facultăți din cadrul Institutului: Medicina Generală, Pediatria și Stomatologia –, cât și Propedeutica stomatologică, adică iniție-rea în specialitate, toate având o parte teoretică, ce se predă la cursuri, în amfiteatrele facultății, și una practică, studiată la lucrările practice, efectuate în laboratoarele de specialitate, ale aceleiași unuități de învățământ. Iar începând din anul al patrulea – uneori chiar din semestrul al doilea al anului al treilea –, se trece la perioada clinică, în care studenții încep să învețe bolile și tratamentele acestora. Perioada res-pectivă se compune tot din audierea cursurilor și efectuarea lucrărilor practice, numai că acestea ulti-me nu se mai fac în laboratoare, ci în spitale și clinici de profil. În plus, studentul la una dintre aceste trei facultăți este obligat – în vremea studenției lui G. – să învețe – tot în perioada preclinică – și științele sociale: Filosofia marxistă, Socialismul științific și Economia politică. Primele două, câte un an întreg, iar cea de a treia, un semestru.
Și, cu titlu de amuzament amar, în primii ani ai comunismului, un student la Medicină generală era gata-gata să rămână repetent din cauza Filosofiei marxiste. Pică examenul în sesiunea din vară. Îl pică și în cea din toamnă. Cere reexaminare și îl pică și atunci. Disperat, solicită audiență la Gheorghiu-Dej, care la vremea aceea era prim-ministru. O obține, intră, îi explică, iar acesta îl îndrumă la cabinetul de alături, la Iosif Chișinevschi, care, în calitatea sa de secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, responsabil cu Propaganda și cultura, avea în subordine și învățământul. Chișinevschi îi aprobă re-re-examinare, studentul ia, de data asta, examenul și este declarat promovat.
G. nu e un student eminent, însă face față. Și nu îi trebuie șase ani pentru primii trei, ci exact trei. Prinde chiar și bursă în timpul facultății. Un an, poa-te doi.
Și iată-l absolvind și anul al patrulea și ajungând în următorul. Dar fără bursă.
În anul acesta, al cincilea, penultimul, se lucrează pe pacienți mai mult și mai intens decât în anii precedenți.
Dacă la începutul perioadei de pregătire clinică se lucrează pe fantome – adică pe niște modele, confecționate din acrilat, imitând arcadele dentare naturale, montate în poziție de gură deschisă, într-o mască din buret, ce simulează capul pacientului, iar studentul nu trece la o altă fază până ce nu vine asistentul să vadă, asistent care, dacă este mai ambițios, se uită chiar și cu lupa –, în anii mari, această încorsetare slăbește treptat, uneori până la dispariție. Așa, de exemplu, câte unul dintre asistenți, care, în afara faptului că îl tratează pe student ca ca pe egalul lui, adresându-i-se cu „domnule doctor“, cunoscându-și de-acum „marfa“, când vreunul îl roagă să vină să îl verifice, îi spune:
- Ai lucrat bine?
- Eu cred că da, îi răspunde studentul, dar până nu vedeți dumneavoastră…
- E, dacă tu crezi, atunci chiar ai lucrat bine. Așa că treci mai departe.
Bineînțeles că, periodic și prin sondaj, asistentul trece totuși pe la toți și vede ce-i poate pielea fiecăruia. Domnia sa consideră aceasta un mod de a-i cultiva viitorului medic încrederea în posibilitățile lui, crescându-i puterea de decizie și pregătindu-l pentru atunci când, ca tânăr practician, într-un cabinet, la țară, va sta singur, față în față. cu un pacient și va fi nevoit să ia o hotărâre.
Dar să revenim la G. Iată-l, așadar, ajuns domnul doctor de anul al cincilea.
Într-una dintre zile, primește, repartizat de la fișierul facultății, un pacient. Un domn în vârstă. La vremea aceea, pe timpul verii, facultatea recruta pacienți, pentru anul universitar următor, prin anunțuri repetate, publicate în Informația Bucureștiului, ziarul local al capitalei. Pacienții erau informați că urma să fie luați în tratament de către studenți. Și erau destul de mulți cei care acceptau provocarea, întrucât aveau avantaje. În primul rând, primeau îngrijiri medicale într-o Clinică universitară, sub supravegherea asistenților. Și, dintr-o dată, cota tratamentelor creștea. În al doilea rând, chiar dacă manopera era gratuită, toți știau că, neoficial – vorba unui pacient, cu niște ani mai târziu –, „când te duci la domnu’ doctor, trebuie să ciulești din urechi“. Or aici, fiind vorba despre studenți, ciulitul, și dacă exita, era de o mai mică anvergură. De aceea vorba lu’ nea Mărin: S-o spunem p-a dreaptă, se prezentau la tratamant și pacienți care erau atenți.
Domnul, care i-a fost repartizat lui G., pare a fi unul „educat“. Fiindcă, încă de la sfârșitul primei ședințe de tratament, mulțumindu-i, după ce primește programarea pentru viitoarea ședință, îl întreabă pe acesta:
- Domnu’ doctor, fumați?
- Da, fumez, îi răspunde G.
- Bine. Vă salut, mai zice. Și pleacă.
Peste câteva ceasuri, când se întâlnește cu colegul și bunul său prieten – D., G., în culmea feririi, îi spune:
- În scurt timp, vom fuma o țigară bună.
Cei doi sunt atât de buni prieteni, încât și o amărâtă de țigară dacă are unul dintre ei, o împarte cu celălalt, făcând-o „poștă“. Acum însă, bunătatea care se profilează la orizont poate fi un pachet de Kent. Lucru rar la vremea aceea și greu de găsit, întrucât era scump și se vindea doar pe valută.
La ședința următoare, G. se apucă de treabă cu și mai multă râvnă. Și îi lucrează pacientului. Și iar îi lucrează. Și, terminând, îi spune că e gata.
Pacientul îi mulțumește iar. Coboară de pe fotoliul stomatologic și, cu înfățișarea cea mai serioasă, îl întreabă din nou:
- Domnu’ doctor, fumați?
- Da, domnule, fumez, îi reconfirmă și G., pe tonul cel mai firesc.
- Bine, zice și de data asta domnul. Vă salut!
G., însă, nu se dă bătut.
- Astăzi, nu mi-a adus pacientul țigările, îi spune el bunului coleg și prieten, când îl întâlnește. S-ar putea să nu fi luat salariul. Sau poate pensia. Dar data viitoare, sigur mi le aduce. Că m-a-ntrebat iar dacă fumez.
Și data viitoare, G. îi lucrerază cu aceeași tragere de inimă. Și data următoare, după data viitoare. Și toate dățile, până când îi termină tratamentul. Și, de fiecare dată, domnul îi pune aceeași întrebare și G. îi dă același răspuns. Iar la sfârșit, domnul, aflând că aceea este ultima ședință de tratament,
îi mulțumește mai frumos ca oricând și, cu o mină mult mai serioasă, poate chiar ușor afectată, îl întreabă și Domnia sa, tot pentru ultima oară, cu un plus de curiozitate:
- Domnu’ doctor, oare mi-ați spus că fumați?
- Da, domnule, v-am spus de fiecare dată. Fumez, zice G. cu un ultim licăr de speranță.
- Foarte rău faceți, domnu’ doctor. Foarte rău, reia domnul, clătinând din cap cu oarecare îngrijorare. Uite, eu am împlinit șaizeci de ani și n-am pus, în viața mea, o singură dată măcar, țigară în gură…
* Directiva Consiliului CE 89/622/CEE – (La vremea petrecerii celor povestite, nu era în vigoare.)
Fragmement din volumul„NOTRE RESPECT, DOCTORE!, aflat în stare de posibilă apariție viitoare.
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator |
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23961 |
|
|
Comentarii:
120088 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|