Întunericul acoperise totul, rãmãsesem de mult lângã izvor, numãrând înãlþimile norilor, împletind picãturile de ploaie. Visam împreunã, dar numai eu am bãut din licoarea ameþitoare a apei de izvor. Firea lutului, plãmãdea în mine alte sentimente, nu ale mele, ci ale multora care erau acum o simplã canã rusticã de lut.


Pânã ºi Luceafãrul în neastâmpãr amorþise irosindu-ºi timpul în zãdar, privindu-mã, dându-ºi ochii peste cap când norii negri îi acopereau Edenul. Mã ridic în coate ºi încerc sã apuc luna cu dinþii, strecurându-mi în mine razele ei purificatoare. Dar, el, Luceafarul nu se lasã, îmi întinde mrejele nemuritoare ºi reci, cu care îmi scrumuieºte inima. Îmi fac iluzii, lãsându-mã în braþele lui pãtimaºe. În acea cumplitã încercare m-aº fi dãruit în veºnicie, toate virtuþile mele nu mai aveau nici o valoare în nemarginitul infern. Urcam treaptã cu treaptã în coborârea mea, purtatã de cântecul cucului. Sângele îmi clocotea în vene, urlând ºi spunându-mi :,, Vezi tu, câtã fericire’’?


Vedeam în Luceafãr întruchiparea gândurilor tale… mã bucuram, crezand cã mã va duce în neantul neprihãnirii. Dar, el, himeric mã cuprinde, ma – nvârte printre stele furiºându-mi pânditor plãcerea. Nimbul nemuririi m-a fermecat cu deºarte idealuri învaluindu-mã ºi dezbrãcându-mã de veºmântul azuriu al mãrii promiþâdu-mi cã va muri ºi ne vom naºte împreunã.


În ochii lui vãd amestecate laolaltã raiul sfânt ºi iadul crud, ºi parcã îl iubesc în acea eternitate neagrã. Privirea lui vrãjmaºã iscodeºte în mine visuri mununate, pline de beznã în umbra luminii. Buzele mele îl aºteptau cu-nfrigurare. O frunzã zvârcolindu-se în durere îmi atinge pleoapa … poate, poate, mã voi trezi …


Am simþit pe buze veninul urii din vecie, privirea-i întunecatã... Lacrima din colþul minþii mele, rece , îmi dã fiorul înºelãrii. M-am trezit strigând cu disperare,....... îþi pronunþam numele silabic, nu erai tu, nu era nici mãcar Luceafarul … ci Demonul Lermontovian.