PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Ce ştie ţăranul ce este şofranul Text postat de Corneliu Traian Atanasiu Aplicînd asupra unei poezii blagiene grila sărăcăcioasă, cu rare spaţii de control, a cronicii monden-patriotice, I. B. reţine în golurile acesteia cuvintele: sonde, bucate, ţară, steaguri fluturînd – locuri comune cheie pentru identificarea poeziei patriotarde, repere îndestulătoare pentru ca, graţie suficientei metode, să poată afirma ritos, cu o retorică găunoasă: „Ca un discret omagiu adus naţiunii căreia îi aparţine, poetul dă expresie emblematică sentimentelor de preţuire, consideraţie, deferenţă şi mîndrie faţă de pămîntul strămoşesc. Pe treapta superioară a exemplarităţii se aşează Ţara.” Recunoaştem cu uşurinţă modul răsuflat în care trîmbiţele unei anume critici au înţeles să ţină isonul surlelor unei preacunoscute poezii. Adjectivul discret este, evident, un ornament ipocrit năclăit în balele ditirambilor, înghiţit în vîrtejul demagogicei viituri pluviale, îngropat sub aluviunile ideologice de manual şcolar de clasele primare. Şi asta în ciuda faptului că, se ştie, întreaga poezie blagiană îşi rosteşte mesajul cu o adevărată patimă a surdinei: “Strîns ţinută sub surdină ca o pîlpîire de lumină inima tresare. Şi răspunde-n Ursa Mare.” Cu discreţie aforistică, punînd doar „un punct pe-un oarecare i”, poetul avertiza pe criticul prea zorit că „poezia patriotică este un capitol nu al esteticei, ci al industriei de război”, iar pe acela prea zelos că „poezia care cuprinde elemente politice sub formă explicită poate fi judecată după criterii politice”, în timp ce „poezia care cuprinde politicul numai sub formă implicită trebuie judecată după criterii exclusiv poetice.” Comentatorul nostru se vădeşte însă nu numai ignorant, dar şi imprudent atunci cînd, lăsînd de-o parte generalităţile, intră în amănunte, bătînd cîmpii: „Tulburătoare rămîne senzaţia totalităţii lumii şi perspectiva grandioasă a continuităţii materiei în univers, printr-un colaj de structuri expresive ce îmbină veşnicia naţiunii cu atributele ei morale specifice poporului român: hărnicia şi optimismul...” Cu aceeaşi decenţă sentenţioasă, presimţind specimenul critic ce i-ar putea interpreta poezia, gînditorul îl definea cu o indignare ironic temperată: „Prostul cel mai prost e prostul alterat de filosofie.” Bănuim că versurile : „Ţara şi-a-mpins hotarele / toate pînă la cer. / Pajuri rotesc – minutare în veşnicul ceas - / peste cîmp şi oier” au indus în turmentata simţire a criticului, trăsnind a rachiuri filosofarde, „senzaţia totalităţii lumii şi perspectiva grandioasă a continuităţii materiei în univers”. Ne permitem însă să le punem alături – pentru o discretă, dar prielnică lămurire – versurile altor poeme ale lui Blaga ce dibuiesc acelaşi tîlc. Iată două strofe din poezia Umblăm pe cîmp fără popas: “Umblăm pe cîmp fără popas sub zodii prin tîrziul ceas. Hotare, veac, tărîm s-au şters. Mai sîntem noi şi-un univers. Pierdem în noapte, rînd pe rînd, tot ce sub noi era pămînt. Şi mergem iar în gînd, la pas Un cer deasupra ne-a rămas.” Şi iată începutul poeziei Monolog: “Salută tu – anul! – Răstoarnă-apoi brazda Şi-ntinde-o visînd pănă-n soare răsare” şi al strofei a treia a aceleiaşi poezii: “Salută tu – anul! – Lărgeşte-ţi fiinţa şi peste Cea margine crudă care te curmă.” E mai mult decît evident că tîlcul acestori versuri vizează puterea transfiguratoare a faptei umane, fie ea umilul umblet, trudnica răsturnare a brazdei sau subînţeleasa reverie din Ţara. Faptă care, călăuzită de o exigenţă lirică, prelungeşte şi preschimbă-n poveste precaritatea realului. Fără puterea visului şi a cîntecului în care se subţiază firesc orice faptă autentic umană, nu există nici ţară, nici patrie – adică acel spaţiu de cosmică rezonanţă prielnic isprăvilor şi destinului nostru omenesc. Ceea ce ne uimeşte şi ne încîntă în aceste versuri este – ca să ne pretăm la filosofardul limbaj al criticului – discontinuitatea materiei în univers, materie care, cu nebănuită graţie, îngăduie strecurarea spiritului prin fisurile sale pentru a o frăgezi devenind astfel “lavă pătrunsă de lună”. În stihialitatea sa, materia se transsubstanţializează ca în stihurile de mai jos: “Materia ce sfîntă e, dar numai sunet în ureche.” În ultima strofă a poeziei Drum în lumină - adresîndu-se celei dragi – poetul ne dezvăluie faptul/descîntecul ctitoritor de ţară: “Vină n-am că mi-e cuvîntul mai vrăjit decît al mării. Dacă mi-ai intrat în cîntec, Parte faci din visul ţării.” Înţelegem că ceea ce dă consistenţă patriei blagiene este reţeaua de fior a visului, armătura magică a cîntului, fragilul ei temei erotic şi nu presupuse atribute morale specifice naţiei ca hărnicia şi optimismul. O spune dealtfel limpede şi ultima strofă a Ţării: “Fluturînd în veşminte de culoarea şofranului, ard fetele verii ca steaguri în vîntul şi-n rîsetul anului.” Bazil Gruia ne relatează o confesiune pe care Blaga i-ar fi făcut-o pentru a preîntîmpina o posibilă şi pripită interpretare a versurilor: “Mă rogi c-un surîs şi cu dulce cuvînt rost să fac de seminţe, de rarele, pentru Eutopia, mîndra grădină, în preajma căreia fulgere rodnice joacă să-nalţe tăcutele seve-n lumină.” Iat-o: “Helen (cea pentru care a fost scrisă poezia – nota mea) va socoti că fac aluzie la un fapt concret. Anume, ea îmi sugerase, în caz că vreun curios indiscret s-ar fi interesat cum de ne întîlnisem pe strada Eugen Brote, să spun că venisem să-i aduc pentru grădină seminţele pe care mi le ceruse. Dimpotrivă, Aurel Rău care-mi solicitase colaborarea la Steaua, susţinînd că România nouă care acum se ridică are nevoie şi de mine, de arta mea. Aurel Rău va socoti că la seminţele de frumos şi înţelepciune la care se referise el fac aluzie versurile. La fel, înţeles diferit va avea pentru Helen şi pentru Rău Eutopia, mîndra grădină. Ai aici numai două din semnificaţiile posibile. Un cititor oarecare, străin şi de un fapt concret şi de celălalt, va extrage o semnificaţie încă mai abstractă, mai generală. Ea e şi cea mai importantă, desigur. Deşi, pentru mine importantă e o realitate să zicem de ordin terţ – cum să-ţi definesc generalitatea ei? Poate ceva în genul celor cerute de Rău însă cu zîmbetul lui Helen, pentru o patrie a desăvîrşirii, sperate în felul în care-mi imaginam ceea ce ţine doar de imaginaţie – desăvîrşita Eutopie a lui Helen (sublinierea îmi aparţine).” În fine, pentru a dovedi şi ignorarea celor susţinute de Blaga despre zelul etnografic de naţionalizare a artei româneşti în Etnografie şi artă, şi anume: “Ni s-a dat să cunoaştem pictori care aspirînd spre o creaţie cît mai românească nu se sfiesc să îmbrace pe Maica Domnului în cătrinţă şi să încingă pe Isus cu un brăcinare din care numai cele trei culori mai lipsesc pentru a fi complet naţional”, urmărind cu ochelari de cal pedestru zborul înaripatului Pegas, comentatorul amintit la început nu se sfieşte să vadă în poezia de care cu atîta aplomb se ocupă: “hărnicia şi optimismul (se înţelege – româneşti, s.m.) învăluite în faldurile tricolorului, sugerate de podgoriile albastre, de slava bucatelor blonde şi de… veşmintele de culoarea şofranului.” În pripa patriotardei interpretări, prestaţia criticului e atinsă de o veritabilă maladie daltonistă. Sau poate, ca efect al zorului şi zelului, se petrece o edificatoare deplasare (taurină) spre roşu a galbenei culori a şofranului. Să ni se dea voie să ne uimim cu retoric subînţeles: ce ştie ţăranul ce este şofranul! * În apărarea poeziei, a subtilului său adevăr, merită amintită o replică din piesa lui Tenessee Williams, Orfeu în infern. Este riposta unui posibil Orfeu agresat de vulgaritatea intempestivă a unei veleitare şi prea zorite Euridike: - Ce, ai văzut scris pe fruntea mea bărbat? Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23958 Comentarii: 120086 Useri: 1426
ADMINISTRARE