PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Studiu de ritmicitate. În subsidiar: „Anacruza” Text postat de Andrei Ghejan Îmi pun o întrebare firească: „S-ar putea, oare, asimila elemente asimetrice de ritmicitate muzicală în scriere (ca tehnică în ritmicitatea versurilor)?” Să-mi răspund, am făcut apel la jazz (unde poţi găsi frecvent frazări asimetrice) şi la câteva versificări proprii, (fără pretenţii), inspirate de un mic eseu („Femeia adulterină”) al domnului Corneliu Traian Atanasiu, care m-a impresionat printr-o recenzie superbă a povestioarei lui Camus. Rezumativul, în viziunea indusă mie, ca un vin bun al cărui gust desăvârşit nu-l dă numai pulpa strugurilor, ci şi seminţele din ciorchinele propriu-zis, ar putea suna cam aşa (păstrând tenta de abstractizare şi fără să judecăm viziunea în sine, numai ritmicitatea): “Stele cufundate în bezna trupească desenează mişcarea unui vals pieritor Firească şi-ascunsă-i dorinţa sub por Lacrimi ce ard de-atâta postit sub patima clipei de-amor nerostit Misterele dor în nerostirea lor” Măsura de „4” (4/4, simbolizată „C”) este cea mai populară. Când însă pe fiecare timp al măsurii foloseşti triolele de optime, obţii aşa numita măsură de 12 optimi (12/8). Triolele se remarcă prin accentul pe prima notă din grupul de trei. Ritmic, ar suna cam aşa: /ta-ta-ta / ta-ta-ta / ta-ta-ta / ta-ta-ta/, unde „/” reprezintă timpii, respectiv: 1,2,3,4, iar „ta” silaba (nota – în cazul de faţă: o treime din timp). Probabil, „regurgitarea lor fără suflare”, non-stop, ar putea fi un pic monoton (stilul vechi), să nu mai spun epuizant, motiv pentru care insertăm variaţiile de coloratură ritmică: pauze, valori diferite, legato, etc, iar în finalul frazării, inevitabilul „Respiro”. Într-o astfel de măsură, revenind la silabe, rimele accentuează timpul 4 (numit şi premergătorul finalizării), respiro devenind asfel cât se poate de natural. În absenţa acestuia, muzicienii avansaţi obişnuiesc să spună despre frazare, în bătaie de joc: „moto-cross”. Dominatoarele sunt începuturile de frazare (cheia melodică). Aceasta-şi poate schimba accidenţii pe parcurs, nu va schimba însă niciodată accenţii care ţin strict de ritmică. În cazul de faţă, dominatoarele sunt versurile 1 şi 4. Înaintea dominatoarelor nu se foloseşte anacruza niciodată. Motivul? Simplu: ar deveni dedominatoare (explicitare). Corect ar fi ca o dominatoare să nu conţină niciun verb, ceea ce nu e uşor deloc. Una din greşelile lăsate explicit în exemplul dat. În tot acest tablou apare un element ritmic de mare rafinament, extrem de modern totodată, care şi-a câştigat reputaţia prin cursivitatea neşcolastică pe care o imprimă frazării, primitivismul fiind astfel înlăturat. Exemplul de mai sus este dpv ritmic tipic în acest sens (dar nu un model perfect!). Pentru exemplificarea analitică a dizertaţiei, încercaţi şi dumneavoastră acest exerciţiu simplu, numit „12/8 cu anacruză silabică de triolet pe timpul patru ”, numărându-vă timpii în gând. Imaginaţi-vă ulterior o versificaţie proprie, păstrând ritmicitatea expusă şi evident anacruza de pe timpul 4. Aş fi foarte fericit să văd exemplele dvs, păstrând numai tenta ritmică. Succes! Legenda: ! Accenţi * Anacruză (ultima triolă a timpului 4 ptr 12-8) ... Respiro (pauza - triolet de optime) --- Sfarşit de frazare + Legato OBS. Niciodată măsura de 12/8 nu-i clară dacă n-o poţi număra şi în 4!!, iar anacruza întotdeauna se leagă de accenţi, punându-i în evidenţă, fiind, cum am mai spus, o componentă ritmică a cursivităţii şi a frazării. În final, o întrebare pusă cuiva anume: dodiezi? Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   mulţumesc de invitaţie, dar am atîtea pe cap încît nici să mor n-am timp. pdop e bine, că trag clapa eternităţii. pdap, mi s-a făcut greaţă de atîta alergătură cu un folos minimal. alerg de-o viaţă. de nevoie. de..."neamul nevoii"! sunt sătul. aş vrea să-nchei.   Postat de catre ioan peia la data de 2013-11-28 22:42:59               Mersi, invitatia ramane valabila daca vreti sa cunoasteti toata trupa! Cu drag,   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2013-11-28 21:42:35 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               ei, aşa mai merge, ghejanie. venirăm şi noi p-acasă!   Postat de catre ioan peia la data de 2013-11-28 21:19:16               Domnule Peia, nu ştiu cât de convingători am fost amândoi că ştim de glumă, deci, uite ce v-aş propune eu, dacă sunteţi de acord, bineînţeles: Haideţi să amânăm măscărurile dintre noi pentru zile mai inspirate. Din nefericire pentru mine, am şi o firmă de condus şi vremurile nu sunt chiar grozave, după cum probabil simţiţi şi dumneavoastră. Şi ca să vă conving că nici eu n-am fost chiar un răsfăţat al sorţii, şi că mi-am croit cu greu un drum în viaţă, o să vă povestesc o mică istorioară, de data asta cu autoironie, mai mult să vedeţi cu ce m-am confruntat la rându-mi. Ca fapt divers, nu o dată era să-mi rămână oscioarele prin străinătăţuri, copilul străzii, fără un ban în buzunare, cu foamea pe mine cât casa... dar despre asta... altă dată. Bandul Era cam prin '85... Foarte greu se putea înfiinţa o trupă pe vremea aia. Nu erau scule, instrumentele muzicale "moderne" româneşti, singurele care se găseau, erau cel puţin penibile, iar de cele "adevărate" nu te lipeai... Să prinzi un contract "afară" era un adevărat "bulan", numai aşa ai fi putut să te cârpeşti... dar, cum nu toţi aveam un unchi la ARIA (Agenţia Romana de Impresariat Artistic)... nici o şansă, mai ales ca n-aveam câte o "Dacie" să dăm şpagă, numai să ne deschidă uşa. În fine, printre rânduri, s-a-ncropit şi în Ploieşti de un band... i-au dat numele "Express PH". S-au adunat în el numai mascarale, instrumentişti periculoşi, dar... mari machitori. Într-un fel era normal, după o viaţă petrecută numai prin cârciumi, la ce te-ai fi putut aştepta?!. Şeful trupei, Sergiu, era cel mai mare ţepar şi îmbârligător din câţi mi-a fost dat să cunosc. Hazul era că pe scenă, se cânta de rămâneau "gagii" cu lingura-n aer, uitând de protuberantele masticaţii pentru care veniseră. Se cânta numai după "chitanţe", "boabele" erau boabe la fiecare instrument, iar la repetiţii, fiecare avea "cearceaful" lui scos de-acasă, efectiv după ureche, partiturile originale lipsind cu desăvârşire din decor. Norocul făcea însă ca printre noi să existe vreo doi care aveau "auz absolut": dacă bâzâia o muscă pe langă ei, când scoteau notele după casetofon, o puneau şi p-aia pe boabe. Alin (saxofonistul) îmi spunea, eu fiind mezinul trupei: "Babo, ai auz absolut! n-auzi absolut nimic!", şi chiar aşa era, făcusem 11 ani de muzică clasică şi dacă nu-mi puneai boabele-n faţă eram şi surd şi mut... dar aveam o calitate: aveam clapă, un pian electric care mi-l luase tata, Dumnezeu să-l ierte, după ce-l terorizasem o lună întreagă că m-arunc după bloc dacă nu mi-l ia, iar bătranul a cedat nervos... şi mi l-a luat. Ţoaie, toboşarul, era o figură. Porecla i se trăgea de la un ţoi de ţuică, atârnat de gât ca un medalion, ca nu cumva să piardă timp preţios de macheală, în eventualiatatea unui ospătar neglijent, care nu i-ar fi adus de urgenţă un pahar... pentru că sticlele erau tot timpul pe masă, iar el, ca un băiat educat ce era, găsea impropriu să bea din sticlă ca toţi troscănarii şi boschetarii... doar era în cârciumă, nu?... asa că era pregătit. Avea gusturi fine, îi plăceau ţigările lungi şi albe şi coniacele cât se poate de stelate, iar eu, student fiind, mai învârteam câte un pachet de ţigări "Kent" de la străinii din cămin, pentru că nu se găseau kentane să dai cu tunul. În pauzele reprizelor de cântat, ne-asezam toţi la o singură masă, şi-ncepea: "Babo, m-ai spart ce bine o arzi cu pianul, dă şi tu o ţigară şi-un coniac". Cum puteam să refuz: "Ia, Ţoaie, se poate?..." apoi, "Aţi văzut bă, v-am spus eu că Baba o să vă dea răcoare cu improvizaţia?... mai dă şi tu o ţigară Babo." "Ia Ţoaie, serveşte-te"... cred că fuma cel mai mult dintre toţi. Azi aşa, mâine aşa... căpătam încet, încet, încredere în forţele mele, eram chiar fericit noaptea târziu când ajungeam acasă, simţeam aprecierea celor din jur şi mai ales a lui Ţoaie, recunoscut fiind ca un mare toboşar. Într-o zi, tocmai ne dădusem jos de pe scenă, după un program cât se poate de aplaudat, şi parcă-l văd pe Ţoaie transpirat şi tremurând de plăcere: "Babo, azi ca niciodată te-ai întrecut pe tine: ai dat balans, ai citit fără greşeală, ba chiar am fost onorat să cânt alături de tine. Dă şi tu un coniac..." . "Bă Ţoaie, iartă-mă, azi n-am fost la institut, n-am nici bani la mine... nici ţigări... ştii doar că te-aş servi în orice moment". A fost apoi un moment în care nimeni n-a mai râs, nu se mai auzea o şoaptă... se citea chiar o uşoară îngrijorare pe feţele celorlalţi, iar bomba nu a întârziat: "Să moară mama, dac-am văzut văcar mai mare, m-ai îmbătrânit cu pianul ăla: ba fugi, ba tragi, improvizezi ca mielu' meu, îmi vine să-ţi dau cu beţele-n cap în fiecare seară!". De-atunci, nu s-au mai văzut ţigări pe masă.... doar sticlele de ţuică erau la locul lor...   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2013-11-28 20:33:46               ghejanie, mai întîi repostez comul meu, ca să vezi de ce m-am legat: "cîtă teorie goală pentru nişte amărîte versuri scremute!" pentru că versurile sunt, realmente, scremute, ăsta-i adevărul. iar teoria aia, pe care o făcuşi, plin de emfază - căci, pe cine dracului interesa pe aci aritmetica jazzului tău? - doar ca să te dai cucoş cu pene muzicale, de-aia o făcuşi. adică fix pentru reclamă! apoi, văzînd că mă iei drept un rătăcit prin sfera asta - în care, ce-i drept, nu am cunoştinţele tale teoretice, că doar eşti de meserie, dar nici complet venit cu pluta nu prea-s - ţi-am spus ce spusei. pdap, să fii sănătos, ghejanie, kă kînţi la pian şi eşti ditamai jazzistul. ăi fi avut talent, ăi fi avut şi noroc, sau ambele la pachet, nu e treaba mea. puteam să fiu şi eu mare pianist, azi, dacă mama şi tata aveau două duble de porumb, cît a cerut pe un acordeon un nenea care murea şi el de foame. asta, atunci, cînd aveam patru ani şi plîngeam că "vleau un acoldeon"! dar mama şi tatăl meu nu avură, cum avuseră ai tăi, să te ţină prin şcoli înalte. de! mai tîrziu, cînd crescui mai mare, veni soarta, de-avalma, peste mine şi nici că mi-am putut permite să fac pe hartistu. trebuia să-mi cîştig existenţa muncind cu ziua. tu nu ştii cum e asta, că, probabil, nu ai treabă cu "needucaţii"! totuşi, pasionat, am ciripit şi eu cum m-am priceput, la un ostroment şi cu gîtlejul, dupe urechiuşă. ăi fi avînd talent, nă-i fi avînd, nu ştiu. dar ştiu că norocul tău nu l-am avut. şi, zău, dacă nu mi se pare obscen să te dai mare cu norocul care a dat peste tine fără să ştii care-i deosebirea dintre el şi nenoroc. aşa cum fac mulţi, dealtfel, uitînd adesea că viaţa e un joc la ruletă, adică ori o pleaşcă, ori o fleaşcă! acu, chiar şi replica ta de mai jos, care se vrea, vai, revanşardă şi superioară, este absolut ilizibilă, îmbîcsită, întortocheată, bîstîcîită, complet insipidă - şi eu asta am sancţionat la tine, ghejanie. lipsa de limpezime a zicerii, credinţa că dacă joci leapşa pe ouate cu vocabularul limbii române, cad pe spate cititorii magistralelor tale bîlbîieli cu ştaif de komicărie de limbaj. aiurea! komicărie în sine este limbajul folosit de tine, adică o păsăreasca de doi bani paraua. aşa că la asta făceam eu referire, nu la jazzismele tale spectaculoase, de care, sincer să fiu, mă cam doare-n flexiunea dintre braţ şi antebraţ!   Postat de catre ioan peia la data de 2013-11-28 13:27:56               :)) Dragă Peia, câteodată eşti mai distractiv ca o tamburină. Ţi-am ghicit instrumentul? Deşi nu obişnuiesc, am să-ţi răspund totuşi: sunt pianist de smooth jazz, în '85 şi '86 am fost laureat al Festivalului de Jazz de la Sibiu cu quartetul Decebal Bădilă (actualmente profesor de jazz la Universitatea din Köln). Sunt aranjor, orchestrator şi am colaborat cu nume mari (keyboarder mai adesea). Am propriul band şi(printre altele) un mic studio de înregistrări (de-abia mă mai învârt de-atâtea instrumente şi echipamente pe-aici) cu care mă mai distrez (încă) ocazional:) PS. De revelion suntem în Antalia, un complex de 5 stele (Titanic), unde te invit cu plăcere, dacă vrei să ne asculţi... cine ştie? poate facem şi un jam session mai spre dimineaţă. Şi-acum, pentru că ai fost răutăcios fără să mă cunoşti, i-a d-aci o improvizaţie de jazz... înclin să cred că ai totuşi simţul umorului: CU-CU! Bre Dodiăz, am stat eu un pic şi m-am gândit aşe’: „... ia s-o las eu un pic mai moale... cuculeţul ştie el, cât de cât, să bisilabisească de scandal (şi-a descoperit vocaţia), dar n-a prea demonstrat că ţine la tăvăleală. Dacă, lovi-l-ar gâga, e de bine!, face vreun puseu, şi-l văd rămânând strâmb, nu că ar fi drept de fel, da’ la aşa mare poiet, mare viitor, şi-ar fi păcat (nu?) să ne trezim într-o zi răpuşi de durerea de-a fi văduviţi de „fraimoasele” lui lucrături. Cu hărţili ne-a demonstrat că ştie, cu ritminicuţele e la zi, ieri bineînţeles, cu critica cu-cu curat, s-a strigat de două ori ccu-cuu ca la bingo, cu bîrfili e la curent, BINGO( cu-cu pe linie), ce-a mai rămas? A! Stiu! Că-că-urile şi virgulili! Gata! S-a decretat: EL E! ... de vale. La stână! L-am şi previzualizat în clipul ăla cu („ prietenii ştiu de ce”) cuşma (cu-cu . poate mai strângem de-un binguleţ) butonând epileptronic telefonul fără fir, vorbesc de logica-ţi, căutând înfrigurat audienţa, care altfel: neam.” Ne-am dus şi noi mintenaş să găsim ceva prin librării, să ne mai cuculturalizăm. Ni s-a răspuns: - Cu-cu! - E vândute toate? Aşa ghinionişti să fim? - Faceţi mişto de mine? - Păi, cine-a-nceput primul? Buuuunn! Amu, că ne lămurirăm cum e şi cu norocul ăsta, zic: „Băi! Să mai deschidem naibii tembelizorul, doar, doar, o-m da de cuc pe-acolo. Pe „Naţional Geo” cică „n-avem bre hărţi cuculiste, la noi e de-alea de satelit”, pe „Animal Planet”: „n-avem: pasăre rară, o fi prin vreo scorbură de n-am găsit-o nicăieri”. Spre surprinderea mea nici pe „Favorit” n-am găsit „Cântecul lebedei”. ”(Apropos de critică literară: cine şi despre ce afirma ca fiind „un cântec al lebedei?”) Cu scuzele de rigoare că_(material de critică)_căutarea a avut caracter incomplet, trebuie să vă mărturisec, vinovat: Manele în tembelizorul meu e banat (aşa l-au adus din fabrică). Dar, să revenim: Purtat îndeaproape de dictonul „ Ce mie nu-mi place, nu-mi face, las’ că fac eu la alţii”, cucul este un devorator de inepţii. Când nu sunt proprii, sunt personale. Are o amprentă, lucru lăudabil de altfel, şi nici măcar n-ar mai trebui să se semneze, îl recunoşti de la prima scălâmbăială. Veşnic nefericit, cucul e un solitar până în măduva deposedată tot de penele umflate, să fie evident cât mai uşor de descifrat. În traducere şi pentru cucul nostru de serviciu: infatuat. Se făleşte cu ora exactă, pe care o dă unde şi cui vrea el, cu bară de repetiţie. Mă rog, eu de oră exactă bis, n-am auzit, motiv pentru care mi-am pus o întrebare legitimă, zic eu: “o fi un cuc bâlbâit, de-o dă mereu pe lângă?” Cam greu să ne dăm seama, repetând acelaşi “cu” cratimat. Am pus-o deci pe lipsa de imaginaţie, un fel de ecuaţie abstractă de tipul lim de cuc, când creierul fierbe infinit = 0. Bine, bine…, dar dacă creierul e mic de tot? nu s-ar mai justifica punerea în ecuaţie, că n-am avea ce fierbe. Până la urmă, uitându-mă mai atent la poza lui, am realizat totuşi că e o păsărică, şi ca orice păsărică, pe limba ei piere, deci, indiferent de ce şi cum, n-aş avea niciun motiv să mă simt vinovat. (va urma, dacă e cazul…)   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2013-11-28 12:01:43               au cînt de 40 de ani... ciudat! de la t la d e o oarecare distanţă. şi nici la recitire nu am observat. etet o dovadă a faptului că oboseala îţi reduce mult capacitatea de observaţie.   Postat de catre ioan peia la data de 2013-11-28 10:11:56               fraiere, eu cînd de 40 de ani şi, în plus, stăpînesc bine un instrument. pun prinsoare că tu, cu toate teoriile tale răsuflate, eşti un afon în materie de muzică. ştii măcar să gîngăi "podul de piatră"?   Postat de catre ioan peia la data de 2013-11-27 23:17:30               Un toboşar de prispă de pe la noi, a fost întrebat odată: - Ia zi nea: ştii cum se zice la zece în engleză? - Ştiu, să moară mama, bătând cu palma în masă: „ten!” - Da’ la douăzeci? - Ten – ten!, bătând de două ori - Da’ la o sută? - Ten-ten- ten -te-re-n-te-n-ten! Cam aşa şi matale... PS. Vezi că ţi-am dat indiciu să nu te faci de râs, dacă răspunzi la întrebare, of corz   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2013-11-27 21:01:46               Vezi ce nerecunoscător eşti? Desenul era numai pentru tine, restul nu ar fi avut nevoie. Încerc să te ajut să recuperezi. Lasă, nu-mi spune, ştiu: ritmica e grea. Bate-ţi toaca-n trei părinţele ca să-ţi iasă, deşi mă-ndoiesc sincer că eşti capabil să-ţi ţii ritmul mai mult de două măsuri... nu-i ca la hora aia de-o ştii matale: un, doi, trei... hîc! Apropos, geamparaua ştii ce măsură e? ... sau o ţopăi şi p-aia de-a valma?   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2013-11-27 20:41:27               tu şi cioacă: doi papagali! bîjbîielile tale tehnico-hartistice, pseudopriceputule, nu fac nici cît o ceapă degerată! îţi scrînteşti deştetele-n printre teorii care nu sunt de creierul tău fantezist.   Postat de catre ioan peia la data de 2013-11-27 14:26:14               Ai luat notiţe, sau numai ai căscat pliscul în dodiez pe aici? N-auzişi ce zise maestrul Cioacă?   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2013-11-27 12:32:05               Stimate tovarase general Peia Parerea mea este ca daca Andrei Ghejan ar fi umblat de la varsta de saispreze ani cu Feuerhach la subtioara, asa cum ati umblat dumneavoastra, ar fi ajuns un mult mai bun theoretician. Insa, dupa informtiile pe care le detin, la saisprezece ani Andrei Ghejan era mult mai interesat de ce se agla pa subtioara picioarelor colegelor lui de liceu decat de cultivarea proprei subtioare. Din aceasta cauza dumneavoastra ati ajuns un excelent teoritician, iar el un foarte bun practicing.   Postat de catre Dumitru Cioaca la data de 2013-11-27 10:25:20               cîtă teorie goală pentru nişte amărîte versuri scremute!   Postat de catre ioan peia la data de 2013-11-26 23:51:03	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120078 Useri: 1426
ADMINISTRARE