PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
De bello Europeeico (V) Text postat de Dragoş Iovan [6] His Mentula ita respondit: eo sibi minus dubitationis dari, quod eas res quas legati Pamphleti commemorassent memoria teneret, atque eo gravius ferre quo minus merito populi Europeeici accidissent; qui si alicuius iniuriae sibi conscius fuisset, non fuisse difficile cavere; sed eo deceptum, quod neque commissum a se intellegeret quare timeret neque sine causa timendum putaret...Quod si veteris contumeliae oblivisci vellet, num etiam recentium iniuriarum, quod eo invito iter per provinciam per vim temptassent, quod Veletorix, quod Anagramates, quod Abolboraxis vexassent, memoriam deponere posse? Quod sua victoria tam insolenter gloriarentur quodque tam diu se impune iniurias tulisse admirarentur, eodem pertinere. * XI Kal. Decemver (die equum brezaris), MMXI Aşezat pe un buştean, lîngă o grămadă de jăregai, Radix Mentula evalua posac situaţia, care era albastră precum o coapsă echimozată de băbătie. Legiunile sale fuseseră cotonogite de cetele barbare, iar castrul Lotium ameninţat de un asediu îndelungat, în care plictisul, foamea şi setea erau inamici mai redutabili decît durdele şi ciomegele. Cohortele de catrenişti, întărite de pastişarzii călare ai lui Balbax Ombilicus încercaseră o spargere a încercuirii, dar redutabila falangă pamphletagonică le împinsese îndărăt, silindu-le să se refugieze la adăpostul meterezelor din chirpici şi mucava mucedă. Consulul era cătrănit şi pentru că epistola sa, adresată senatului şi în primul rînd lui Corbulo, primise un răspuns laconic. " Accipere do" scrisese pontifex maximus cu propria-i mînă pe marginea pergamentului. " Păi ce drac' să dea el, cînd legiunile proconsulare mărşăluiau desculţe-n zăpadă, alaele de catrenişti auxiliares tuşeau ca mîrţoagele atinse de tignafes , iar pită din grîu, nu din scoarţă de ulm , nu mai văzuseră de-o lună?" Pe deasupra cătanele erau tare aţîţate fiindcă n-aveau parte de întîlniri amoroase, aşa că hîrjonelile între inşi de acelaşi sex se-nmulţiseră şi nu odată, două matahale de veterani se încăierau pentru favorurile unui băietan imberb, sulemenit cu iruri rîncede. Faptul în sine îl amuza pe consul, care manifesta multă, să-i zicem, înţelegere pentru atitudinile pasive, dar moralul trupelor era măcinat de aceste apucături contra literaturii de specialitate. Noroc că un sutaş şmecher, unu' Hadrianus zis Mustelides, găsise o soluţie pentru firile înfocate, meşterind o hetairă dintr-o coadă de mătură, o pavăză veche şi cîteva bulendre, încasînd cîte o juma de sestert pe ceas pentru doritorii de venerări venerice calpe. E drept, băieţii se plîngeau că duduia avea o atitudine cam rigidă şi le răsplătea efluviile erotice cu aşchii şi zgîrieturi, fiindcă avea în loc de coapse, buşteni negeluiţi şi-n loc de mîini, cotiere din fontă, dar într-o tabără militară nimeni şi nimic nu e perfect. De altfel chiar dînsul, comandantul lor, o vizitase pe pseudodamă şi putea admite că tipa, deşi cam ţeapănă, era dispusă la manevre de orice fel. -Ave, maestre, ce ordine ai? salută Florianus Vexatus, prefectul gărzii consulare, sau altfel spus căpetenia haidamacilor care-i păzeau pielea. Îi aruncă o privire acră, ce ordine să-i dea lingăului cînd nici el nu ştia cum să iasă din belea, dar celălalt nu se lăsă: -Înălţimea voastră artistică, vă caută un individ ciudat, pare un nostalgic de stînga, îmbrăcat în iederă, cu un toiag în mînă... -O fi vreun adorator al lui Bachus, oftă consulul înghiţind în sec, da' cu ce drac' să facem libaţiuni, cînd nici apă pentru clătit gîtlejul de praf, n-avem! -Nu, nu, zise mardeiaşu' şef, nu e un bacant, cică e...durid...asta, cum îi zice: driud... -Dru-id, îl corectă Mentula, adică un fel de popă... n-are importanţă, adă-l încoa' ! Luă deîndată o poză maiestuoasă, cu bărbia ridicată voluntar, cu ochii meditativ aruncaţi spre un orizont invizibil şi braţele încrucişate pe piept, ca-n busturile şi statuile care-l reprezentau. Înaintea lui se opri un bărbat între două vîrste, brunet, cu ochi încercănaţi, cam chelios, dar cu brabişon şi mustaţă deasă,creaţă, înţolit în straie verzi, ornate cu frunze de stejar şi curmeie din vîsc. Mutra necunoscutului i se păru teribil de familiară, dar nu ştia de unde să-l ia nici atunci cînd tipul îşi rosti numele: -Ave, Menthule, io-s Şekspirotrix, mare druid al naţiei brite! -Aha, făcu consulul, şi care-i problema ta? -Care-i problema ta? replică druidul, papagaliceşte. -Asta-i întrebarea? -Asta-i întrebarea...da' să lăsăm astea c-o fi c-o păţi, am venit să te scot din belea...cum îţi place? Marele comandant al victorioasei armate ecoliterare se scărpină în creştet, la ceafă, iar apoi se scobi în nas, fără nicio grijă pentru etichetă. -Băi, Skeroporifix, cum ai putea mata să m-ajuţi pe moa? Cu farmece şi datu'n bobi? -Îţi dau o armă beton, cu care să-ţi faci praf duşmanii din orice poziţie, secolele viitoare vor proslăvi victoria ta! -Bine, bagă, să te văz ce ştii! Nu se ştie exact ce au discutat cei doi, poate au comunicat prin empatie şi chestii de metempsihoză, dar după ce druidul dispăru, la fel de misterios precum apăruse, Mentula se închise într-o odaie fără ferestre, ceru suluri de papirus, o balercă cu zeamă de bozii şi două duzini de pene din coada unui păun şi se puse sîrguincios pe treabă. Şi uite-aşa, ieşi din mintea-i isteaţă, precum fecioara Pallas-Athena din glagoria lu' taica Jupi, o redutabilă armă a stihuitorilor de pretutindeni, botezată soneată, fiindcă avea son şi zvon plăcut urechii şi se rînduia frumos în şiruri, ca pleata lui Apollon cînd zdrăngănea la liră vreunei piţipoance dezgolite provocator. N-a fost lesnea, o sută cincizeci şi patru de sudori curseră de pe dînsul, fiindcă întîi tălmăci zisele druidului în latina vulgară, apoi le tocmi în graiul hoijmăresc, miştocar, să le priceapă orice legionar de pe malurile Dambovitziei. Ia-n judecaţi şi voi adnotările scribului care a scris rîndurile de faţă. În varianta druidică o poeziucă dintr-astea suna cam aşa, să-ţi scrînteşti limba-n gură, nu alta: "From fairest creatures we desire increase, That thereby beauty's rose might never die, But as the riper should by time decease, His tender heir might bear his memory: But thou, contracted to thine own bright eyes, Feed'st thy light's flame with self-substantial fuel, Making a famine where abundance lies, Thyself thy foe, to thy sweet self too cruel. Thou that art now the world's fresh ornament And only herald to the gaudy spring, Within thine own bud buriest thy content And, tender churl, makest waste in niggarding. Pity the world, or else this glutton be, To eat the world's due, by the grave and thee." * Tălmăcită în latină, zdrăngănea din silabe ca o tărăboanţă plină cu cratiţe şi talgere ciobite: Ex creaturis pulcherrima volumus augeri, Inde est quod forma resurrexit, ut non moriamur: Sed ut riper tempore obitus, Heres eius tener fuerit ut portet memoriam: Tu tuam contracta nitentibus oculis, Substantialis est per se lux tua cibus flamma ignis, Proin fames ubi copia est, Te hostis tuus, tua dulcia se quoque crudeles. Quæ nunc recens decus mundi Et modo ad praeconem spectabilis ver Intra tua Sepelis germen tuum contentus Et teneram homo rusticus facis in vastitatem thesaurum. Miserere mundo, aut hoc erit gulosus, Edere mundi debetur, gravi et te. iar la urmă, tocmeala în dialect geto-dac, cotcodac, pe divina cloşcă celestă, parcă era alta: Miştoace paparude ne-or creşte bunăstarea, Când n-o să crape rînza-mi ce feşteleşte roze; La fel ca beţîvanul ce-ar îmbrăca paloarea Gîtlejului deşertic l-ar zugrăvi prin boze: Strîns jos şi de năluca ce licăre-ntre pene, Hrăneşte-ţi în lumină fibula şi o clamă, Gonind înfometarea averilor viclene, Din şpriţ şi din vărzarea ce crud te-nchide-n cramă Tu, care eşti acuma bîzdîcu' scurt al vieţii Şi doar băsmaş de suflet banalei pospăieli, Aşterne-ţi, bre, plăcerea pe dinăuntrul feţii, Şi dulcea calicie te-adoarme-n rîgîieli De milă cînd e lumea-ţi de-o fi, pe veresie Când tu-i culegi paraua cu-a morţilor solie. Cam aşa se-nfăţişă truda primei lui nopţi nedormite de griji marţiale, iar cînd o recită în faţa gărzii pretoriene şi-şi primi porţia de tămîieli şi linguşeli oficiale, chiar ditirambicul Codex Ciota îl firitisi: -Eşti mare, consule, aşa verbă tăioasă şi săţioasă mai rar...nici junele Horace, ori perversu' de Ovid Năsosu' cu mătărînga lui făloasă, îngheţată de dor pe plaiurile Sciţiei Minor n-ar fi născocit mai bine ca dumneata! Inspirat de aceste aprecieri, Mentula găsi că-i potrivit să-şi încerce roada talentului în public şi adună în ograda castrului, toate legiunile sale, ca să le recite din plin. Mare şi semnificativ a fost rezultatul stihuielii sale, căci la fiecare zece inşi, unu' pică răpus de somn. " Îl voi decima pe Iovanus, hotărî eroul nostru, şi se puse să tocmească încă vreo CLIII de sonete. ------------------------------------------------------- * sonetul I de Wiliam Shakespeare Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   non licet agramates con licet baudicee. propun un nick de latinistă!   Postat de catre Dragoş Iovan la data de 2011-12-08 20:45:26               Mare Europaeum plurimis insulis dives est.Illustres inter eas sunt Iovanes, quas sic Gherghesanae appellant, quia in orbem iacent.Lacte et melle se alunt.Aurum et argentum , cuius nullus apud eos usus est, spernunt. Antiqui Gherghesanae erant bellicosi; multis populis imperabant. Procerum superba deficit, cum rex adest.   Postat de catre Camila Petrescu la data de 2011-12-08 19:10:18	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23953 Comentarii: 120073 Useri: 1426
ADMINISTRARE