FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Manipularea prin credinta
Text postat de nicolae tudor
MANIPULAREA PRIN CREDINTA

Moto: «De câte ori te pot ucide? În cartea lui Bradbury cărțile erau arse, în lumea ta oamenii sunt uciși. Gândul e ars.Iar scrumul e prizat confortabil de o societate cretină și satisfăcută de propria imbecilizare. Nici nu îi deranjează atât de mult că știi semnele, că poți scrie și că scrii. Că poți citi. Cică te încăpățânezi, că te-ai încăpățânat să fii altfel. Că ai refuzat să devii ca ei.”(Daniel Octavian, contemporan)  


Răfoiesc povestirea "Piciorul de lemn" (autor S.R.) în care un preot "a fost îndrumat” să stea de vorbă cu un schilodit de război care avea niște nelămuriri:
«- Dacă suntem făcuți după chipul și asemănarea Lui, înseamnă oare că răutatea noastră o avem... ?
«- Oprește-te. Gândurile și cuvintele au în ele, odată formulate, puteri deosebit de mari!»
Așadar de teama judecării sau înfăptuirii Îndrumații ne îngrădesc libertatea cu dogme, ca nici să nu mai îndrăznim a gândi. Doar americanul nu-și înjură guvernul, ci salută respectuos... steagul, nu?
Preotul explică simplului și cutezantului om: «Răutatea și fărădelegile sunt ferestrele prin care oamenii vor să fie ceea ce sunt de fapt." Dar omul nu tot astfel gândea? Tocmai începuse să spună: «Dacă suntem făcuții... » Răutatea i se părea a fi un element dumnezleev, că dacă nu exista, nici nu se pomenea! Dar popa observă tăios: «Omul actual este imaginea adevăratei condiții în care am ajuns.». Deci și Înalt prea sfinția ta! Și care este soluția? «Omul ar trebui să fie mult mai bun și mai îngăduitor». Care om, de pe oricare treaptă socială sau numai... cel de jos? Și ce se-ntâmplă când cel puternic se înfierbântă, când de milioane de ani fierb dracii-n el? Care poate fi cadrul funcțional astfel ca a fi "bun și îngăduitor" să devină o sfântă normalitate și ce ar trebui întreprins ca acest lucru să se întâmple de mâine, ținând cont că pământul are miliarde de oameni? «Ar trebui» zice popa. De milioane de ani acest ar trebui devine tot mai îndepărtat.
Suferința groaznică îndurată pe timpul vieții culminată cu moartea par a fi căile de salvare ale sufletului. Înseamnă că cel care omoară prin înfometare sau te aduce în stare să-ți curmi zilele, dacă nu–ți pune-ntre timp arcanul de gât, se numește... salvator? Halal! O scutire în fapt a suferinței ar fi accesarea condiției de sfânt, ceea ce este imposibil. Rămân celelalte trepte ale podiumului înălțării, posibilele accesări datorate relativului acestora: Destuldesfânt sau Aproximativsfânt.
Suferința este și calea prin care tot omul se poate gândi la Creator și poate înțelege profunzimea faptelor Acestuia, cum să excluzi gândirea?
Într-o lume în care fierberea este creată de marile spirite, cei blânzi și pașnici - veșnicii suferinzi – sunt de două ori victime. Odată prin îngenunchiere liberă, apoi supunându-se celui înfierbântat - conducatorului viu, imediat, care te obligă să trăiești ca supus lui și care-ți vrea sacrificat și sufletul și trupul la un loc.
Omul fără picior încearcă să înțeleagă: înseamnă că războiul a fost (și este!) voința Lui! Iar preotul îi explică: «Voința Lui este împletită cu voința noastră!» Iată biciul împletit în trei: o suviță de voință divină, cealaltă a celui puternic și ultima a bietului trăitor. „Ca un Tată al nostru, primește de la noi semnele și ne trimite acele răspunsuri pe care le merităm.» Ce fel de răspunsuri, cumva tot semne? Iar cel care le înțelege (ori pretinde) nu cumva devine a patra funie împletitoare în jurul simplului om, un fel de șarpe uriaș care sugrumă de gat Laocoonii, de-a valma?
În aceste timpuri care se vor de înălțare spirituală prin primirea și transmiterea de energii purificatoare, preotul își face simțită prezența. Spune că a fost îndrumat să intre și să stea o oră de vorbă cu un om. Chiar să fie cel îndrumat? Să ne dumirim citind mai departe: «Neînțelegând legile cele mai importante ale desfășurării faptelor” (Așadar este obligatoriu să înțelegi, și cum altfel decât gândind? dacă vrei să fii un bun și îngăduitor. A fi astfel, înseamnă în fond a deveni un fel de călugăr. Dar călugarii au voințele înfrânte și trăiesc în voia domnului. După ce ți-ai înfrânt voințele este absurd să pretinzi altcuiva să-ți semene. Este chiar absurd să mai înțelegi lumea pământească! A face exercițiul de înțelegere presupune să ieși din starea de îngenunchiere și să ai o reacție practică. Dacă omul a fost înzestrat cu gândire normal este să se și înfierbânte prin ea.) „oamenii folosesc libertatea dată de Creator în scopul urcării spre bine tocmai invers, alergând spre rău. Atunci când relele se strâng, și sunt multe, când atârnă greu și apasă pământul, ele sunt azvârlite în neant. Această eliberare este grea și dureroasă. Când ți s-a retezat piciorul, odată cu el s-a pierdut și o mică parte din urgia acumulată prin păcatele oamenilor.» Deci răul se strânge și apasă pământul și, când nu se mai poate, se produce suferința în masă, moartea în masă. Comandată de sus. Iar pământul se ușurează. Adică se-nvârte mai departe fără probleme. Până la urmă problema universului se rezumă la învârtirea cât mai liberă a astrelor, indiferent de ce simt și gândesc oamenii. Iar dacă aceștia nu gândesc și suferă cu toții în numele bunătății și toleranței, lui Dumnezeu îi este cel mai bine? Deci Dumnezeu tinde să lenevească! Atunci când nu mai are ce împleti, toatele sunt acolo, ca o piatră gânditoare cu formă de om cu tâmplele sprijinite în pumni. Dumnezeu vrea supunere universală? Înseamnă că este un dictator frustrat că nu are destulă putere să controleze ființa care produce fierbere cu sine și cu ceilalți! Deci omul trebuie să stea în pătrățica lui de gresie, în genunchi să stea, și să devină sfânt cât mai repede, un sfânt bun si tolerant. Sfânt pentru sine însuși și tolerant cu cei din jur. Dar ce ne facem când, din cauza toleranței, se ajunge la clocot și te trezești vânat cu arcanul de hingherii sistemului și îmbrâncit în tranșee? Cu arma în mână? Când, în numele unui ideal de apăsare a unui om, idei sau pătrățică de țară, ești pus în situația limită: dacă nu ucizi, ești ucis? Când astfel viața devine una cu ideea de viață. Omul se apără de om în numele omului, iar aici se ajunge când alesul conducător a decis iar Dumnezeu și-a împletit voița cu a lui.
Împletirea (așa zis) sfântă a fost și rămâne prin voința îndrumaților un ștreang pentru a pierde omul rămânând ideea că sufletul acestuia se va salva, urcându-se undeva probabil pentru o altă pierdere.
În numele unui suflet se sacrifică trupuri. Așa cum aceleași trupuri sunt sacrificate în numele unor idei. Adică ale unor gânduri. Care gânduri, odată formulate, au în ele puteri deosebit de mari. Dacă ai folosit cuvântul ajungi la pierzanie. Preotul care a fost îndrumat să intre și să stea de vorbă spune cuvinte care distrug deoarece, am aflat, cuvântul nu este bun.
Totuși preotul, om și el, gândește: «Ar fi fost simplu, dar neconvingător să-i spună: „așa a fost să fie” sau « cine poate dezlega și înțelege faptele sau lucrarea domnului? » Opaa ??! Cum « cine poate înțelege?»
Oameni buni, suntem îndrumați să înțelegem că este un folos să suferi cât timp trăiești fiindcă astfel îți salvezi sufletul, că doar moartea este importantă, respectiv câștigul căpătat în acel moment, dacă mori iubind și nu hulind pe Dumnezeu... Dar suferința provocată de sărăcie nu ajută cu nimic, ba chiar este un păcat! Chiar dacă tot timpul ai fost bun și îngăduitor.
În războaie au murit zeci de milioane de oameni și fiecare a avut un criminal care l-a ucis. Deci avem acum pe pământ milioane de ucigași. Cum de ne ține El pe toți, pe toți aceștia care am ucis încălcând porunca Lui? Ne spune popa: „El așteaptă să se ivească remușcarea fiecăruia. Dumneata ai liniște, zici că ți-ai făcut datoria. Dar păcatele se fac cu voie sau fără voie, știute sau neștiute. Și nu se iartă ușor. De ce judeci dumneata pe cei mari, pe cei asezați acolo sus de cel care este stăpânul nostru? De câte ori ți-ai cerut iertare sufletelor celor uciși? În fața judecătorului vei da socoteală de ura nutrită pentru cei uciși... Tu sufletul să ți-l cureți, să arunci de deasupra ta vina și păcatul care te apasă. Suflet și spirit, atât rămâi după moarte. Felul în care ele sunt luminate, asta contează.” "De ce a lăsat Dumnezeu razboiul?» întreabă cel șchiop. «A fost alegerea oamenilor. Oferta cea mai generoasă, pacea, nu a convins spiritele înfierbântate, s-a ales războiul... »
Deci suntem vinovați că ne-am supus executând ordinul de ucidere al aproapelui, vinovați că am permis să se înfierbânte spiritele aproapelui de-a ales războiul. Dar și dacă-i judecăm pe cei «așezați acolo sus de cel care este stăpanul nostru»!
Miroase a spălare de creier. Cred că omul trebuie să fie bun și îngăduitor cu aproapele dacă greșeala acestuia merită iertată. Și merită iertată daca a greșit prima oară și recunoaște, se căiește și face ceva pentru a o îndrepta. Dar să se ridice din îngenunchiere și să stârpească din rădăcină pe cel care greșește repetat și cu voie. Dacă nu poate să facă nimic, răul trebuie măcar izolat.

Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23955
Comentarii: 120078
Useri: 1426
 
 
  ADMINISTRARE