FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Rodica Elena Lupu

......................
Silvia plecase grãbitã dintr-o datã. ªi ea se întreba dacã nu s-a dat de gol cu plecarea asta. Dar a trebuit sã iasã, sã plece urgent, nu se simþea în stare sã vorbeascã acum, în faþa ãstora, despre vacanþa ei la mare. Trãise deodatã senzaþia cã nu poate nici mãcar rosti cuvântul, numele lui, fãrã ca Ileana – de care se temea uneori – sã nu-ºi dea seama cã e ceva necurat la mijloc ºi totul sã se întoarcã împotriva ei.
Toatã lumea ºtia, nici un mister pânã aici cã, Silvia a mai avut câteva zile de concediu pe care le-a petrecut la Eforie, unde a stat la gazda lor, cu familia Stuparu.
Încã din prima zi, din ºuºotelile lor, dupã ce camerele au fost împãrþite, Silvia a bãnuit cã cei doi pun ceva la cale. Ce? s-a întrebat chiar ºi când au plecat la plajã, atunci când Gicu Stuparu a mai zãbovit puþin în hol ºi Silvia îl aºtepta impacientatã alãturi de soþia lui, Milica, neliniºtitã ºi ea.
-Cred cã vine! anunþase el ºi, de bucurie, coborâse ºcolãreºte, dintr-un salt, cele douã trepte, ceea ce nu se potrivea cu burta lui ºi nici cu ochelarii cu lentile groase, care i-au sãrit de pe nasul cocoºat.
-Eºti sigur? sãri în sus nevasta, ridicol ºi ea.
-Cine trebuie sã vinã? se interesase prudentã Silvia.
-Florea Cernat, dragã. Florea va veni peste câteva zile, rãspunse aferatã Milica, vrând cu tot dinadinsul sã insinueze cã nu-i mare lucru pentru ei sã-ºi petreacã vacanþa cu profesorul universitar, de care, între altele, aveau mare ºi urgentã nevoie.
A, nu, asta-i prea de tot! se sufocase Silvia, abia reuºind sã-ºi ascundã enervarea. S-a dus dracului concediul ei! Nu-l cunoºtea personal pe Florea Cernat, fusese decan când era ea în primul an de faculate ºi, dupã aceea, plecase peste ocean, profesor la o universitate, plãtit cu bani grei de americani. ªi uite cã se întoarce de tot, în þarã.
Ei, fir-ar sã fie! Stupizii ãºtia de Stupari! Ea înþelege cã dau pe dinfarã de bucurie la aºa pleaºcã ce le-a cãzut pe cap – cine ºtie ce-or fi fãcut sã-l convingã sã vinã cu ei! Cã doar au tot interesul. Nu numai cã ºi-au dat aere ani de zile, insinuând cã se bat pe burtã cu Florea Cernat, deºi e cert cã faimoasa corespondenþã la care tot fãceau aluzie se rezumã la scrisori sporadice pe subiecte ºtiinþifice, aºa cã era urgentã pentru ei o confirmare publicã; dar, pe deasupra, Gicu Stuparu cu Florea Cernat îºi dã doctoratul, pe care îl amânase dincolo de limitele de obicei admise, tocmai prevalându-se de lipsa din þarã a profesorului, aºa încât ºi doctoratul ãsta devenise din cale afarã de urgent. Foarte bine, Stuparii n-aveau decât sã umble cu „sãrut mâna” la cine vor ei, dar de ce naiba nu spuseserã? De ce o încurcaserã pe ea, de ce sã-ºi rateze ea vacanþa, cele câteva zile la mare, de ce? Tremura de nervi la gândul cã nu mai poate fi vorba de nimic plãcut, odatã ce o sã vinã ãsta, cãruia i-a mers vorba de ciufut. Indubitabil, aºa e! Zbirul, spaima facultãþii!
Silvia se dãdea în vânt dupã celebritãþi, ar fi fãcut orice sã cucereascã atenþia unei asemenea pãsãri rare. Oricând, afarã de zilele ei de la mare. L-a convins ºi pe Sorin sã nu vinã cu ea. El era un tip nervos, se plictisea, n-avea rãbdare, reuºea sã-i transmitã ºi ei starea proastã. Or, la mare, ea nu suporta aºa ceva, la mare voia sã fie în voia ei, sã n-o batã nimeni la cap. Avea neapãrat nevoie de aceste zile, dupã care putea sã fie cuminte, nevastã perfectã un an întreg. De aceea din numeroasele posibilitãþi a ales-o pe aceasta: sã meargã cu Stuparii, care nu-i erau intimi, relaþii cordiale ºi neangajate, împãca ºi capra ºi varza, ºi nu contracta vreun fel de obligaþii de grup, distracþii în comun ºi aºa mai departe. κi gãsise astfel de „coechipieri”, cum le zicea ea, în fiecare an, ºi i-a mers foarte bine: singurã, dar însoþitã. Acum, însã, Florea Cernat era o prezenþã de care trebuia sã þinã seama.
-Nu e încã sigur cã vine, atenuase Gicu, în drum spre plajã, fie din cauzã cã observase indispoziþia Silviei, fie, mai degrabã, sã previnã eventualul eºec – cine ºtie cum a decurs, în fond, convorbirea telefonicã.
Cu sau fãrã aceastã corecþie, pentru Silvia era tot un drac. Era supãratã pe Stupari ºi trecuse la represalii. Abia dacã le mai adresa vreun cuvânt. Se scula odatã cu rãsãritul soarelui ºi dãdea drumul aparatului de radio a cãrui toartã i se lipise parcã de palmã, o însoþea nu numai la plajã, ci ºi când se ducea la closetul din fundul curþii.
Stuparii erau disperaþi. κi muºcau pumnii de ciudã cã n-au fost mai vigilenþi. Mãcar în momentul alegerii camerelor sã-ºi fi dat seama ce-o sã se întâmple, pentru cã, din cele trei posibile, ei au ales-o pe cea de la stradã, cea mai zgomotoasã de altfel – habar n-avea Silvia pentru ce se sacrificã ei, a crezut cã umblã dupã soare – lãsându-i ei camera de la mijloc, despãrþitã de a lor printr-un hol mic ºi menindu-i-o profesorului pe cea mai retrasã ºi cu intrarea separatã. Ha, ha, tâmpiþii! Cum ºi-o fi închipuit ei cã Cernat s-ar preta la vreo aventurã ocazionalã pentru care i-au pregãtit ei intrarea separatã, când pentru a ajunge la ea, trebuia sã defileze de-a lungul curþii cimentate?! Acum, cu radioul Silviei, viciul aranjamentului ieºise pregnant la ivealã. Pânã ºi pe ei îi deranja turbulenta, în ciuda holului despãrþitor. Darãmite pe Florea, care-i va fi vecin apropiat, ba, mai rãu, între cele douã camere existând ºi o uºã, jumãtate cu geamuri, model þãrãnesc, fir-ar sã fie! Disperau ei ºi încercau sã-i sugereze un schimb, ceea ce ea se prefãcea cã nu pricepe, ba chiar se amuza copios de deruta în care intraserã aºa-ziºii ei prieteni.
Sigur, Stuparii vor încerca s-o distrugã, s-o facã praf, o vor bârfi sã afle tot Clujul, ce va fi la gura lor... Nu-i pasã! Se simþea singurã, stãpânã pe situaþia ei, pe poziþia bine stabilitã în lume. Nu vor reuºi nimic ãºtia. Ba, dimpotrivã! îºi zicea Silvia, urmãrindu-i cu discreþie pe sub sprâncene, colecþionând deja amãnunte picante, istorioare nostime, pline de savoare, pe care le va povesti ea în Cluj – sau nu, mai bine la Slãnic Moldova unde se va duce dupã Sorin pentru câteva zile – dreptul ei de nevastã. Da, aºa va face, se va duce ºi ea acolo, - sigur cã vor fi acolo niºte distracþii trãsnet, proastã a fost cã nu s-a înscris sã meargã ºi ea la consfãtuire - tocmai fiindcã acolo e un cadru propice pentru aceste povestioare în care îi va desfiinþa cu haz pe nenorociþii de Stupari care i-au stricat vacanþa.
În aceastã atmosferã a sosit peste trei zile telegrama. I-a gãsit pe plajã ºi Silvia a vãzut cu coada ochiului textul incredibil – cea mai lungã telegramã din lume, numai numãrul de la pantofi nu ºi l-a dat Cernat în telegramã, sau ºi l-o fi dat ºi pe ãla, cã ce dracu’ a putut sã scrie atâta?! Ce aiurealã! Aici, domnule, nu suntem în America. Ce vrei dumneata cu o asemenea telegramã pe care abia dacã o putuse cuprinde formularul obiºnuit? Desigur, pune condiþii. Vrea poate o primire cu alai ºi cu torþe, cu gardã oficialã, se enervase Silvia, fiindcã nu întrevedea nici o posibilitate prin care sã afle conþinutul telegramei. Singurul lucru cert era cã Cernat va veni pentru cã Stuparii au înnebunit cu totul. ªi-au strâns în grabã lucrurile ºi au plecat de pe plajã, ºi chiar din Eforie, atunci imediat, la zece dimineaþa. Unde? Nu se ºtie, dar va fi de tot hazul povestea Silviei care nu va uita sã pomeneascã despre Mili cã a plecat cu casca de baie pe cap, aºa cum a ieºit din mare la strigãtul disperat al bãrbatului, ceea ce fãcea sã semene mai mult ca oricând cu un limax.
Gazda a pregãtit pe terasa cu viþã de vie un adevãrat festin pentru masa de searã ºi Silvia tocmai se întreba dacã va fi ºi ea poftitã, când în poartã a oprit o maºinã. A cui? cã Stuparii nu posedau. Un taxi? nu, pentru cã stã prea mult, oricâte bagaje ºi-o fi adus cu el Cernat. ªi vocile din poartã sunt prietenoase. Stuparii au reuºit, vasãzicã, sã mobilizeze un alai, pentru cã maºina, uite, demareazã, pleacã. Deci nici a lui Cernat nu e, n-a venit, cum ar fi fost normal, cu Toyota splendidã despre care se povesteau minuni. A cui o fi maºina ºi cum pot fi Stuparii atât de mitocani ca, dupã ce au deranjat niºte oameni, sã-i lase sã plece, în felul ãsta, fãrã sã-i opreascã la masã? Oricine ar fi fost, tot era mai vesel cu niºte strãini, decât cu Stuparii ºi cu imbecilul de Florea Cernat.
Cam atunci Milica, îi ciocãnise în uºã ºi a invitat-o la masã. Aha, au nevoie de ea ca martor al apoteozei sau, mai rãu, ca animatoare! Ei bine, vom vedea! jubila ameninþãtor Silvia, ieºind sfioasã din camerã în lumina incertã a becului de 40 care lumina palid terasa ºi derizoria masã sãrbãtoreascã.
Optase pentru pantaloni ºi bluzon lung cambrat, costumaþie prin care trupul ei apãrea ºi mai mic, copilãresc de-a dreptul. Apãruse sfioasã în prag, liniºtitã ºi pe dinafarã ºi pe dinãuntru, pentru cã hotãrârea ei era luatã. Ori Cernat se va da pe brazdã ºi n-o va deranja, ba chiar se vor amuza împreunã, ori tipul va pleca, cel mai târziu poimîine dimineaþã, ºi ea va reuºi sã mai salveze câteva zile de vacanþã.
La prima vedere, avea mai mulþi sorþi a doua variantã: profesorul era înalt, bine fãcut, la vreo treizeci ºi cinci de ani, îmbrãcat cu un maieu negru ºi panaloni tot negri, de flanelã mulaþi, ca un apaº. Unde se crede ãsta? În Texas?! ªi era complet ras în cap – îºi închipuie cã seamãnã cu Kojak?!
Prezentãrile au fost scurte. În ciuda manevrelor ºi, pânã la urmã, a semnelor pe care le tot fãceau Stuparii, Silvia s-a aºezat nevinovatã pe scaunul rezervat profesorului, marcat prin tacâmuri oarecum mai alese din vesela desperecheatã ºi grosolanã a gazdelor. A stat acolo cuminte ºi a tãcut cel puþin o orã – fãcea des gestul nepoliticos de a-ºi controla ceasul – urmãrind cu satisfacþie cum lâncezea conversaþia la care, obstinatã, refuza sã-ºi dea obolul.
Pânã când Cernat, în încercarea lui mereu reînoitã de a-i abate pe Stupari de la subiectele ºtiinþifice ºi de la formalitãþile doctoratului, a pus întrebarea încuietoare:
-ªi pe aici ce distracþii sunt?
-Pãi... – s-a fâstâcit Gicu – nu prea sunt distracþii. Afarã poate de radioul Silviei a adãugat încercând s-o dea pe glumã, dar, în fond, sã se scuze, sã previnã nemulþumirea profesorului, care tocmai s-a plâns de astenie ºi de insomnii.
Atât i-a trebuit Silviei: tot timpul a pândit momentul atacului direct la persoanã, cel mai slab pretext pentru ca acþiunea ei sã aibã o motivare pe care, mai târziu, în Cluj sau la Slãnic Moldova unde va povesti, s-o poatã prezenta ca întemeiatã.
-Cum, a protestat Silvia, nu vã place cutiuþa mea muzicalã?
-Cutiuþa muzicalã?! se mirã Cernat ºi Silvia simte privirea lui îndreptându-se pentru prima datã asupra ei, privirea mereu ridicol pateticã, pornitã din ochii mari ºi negri, singurul punct de oarecare atracþie în capul ras, cu nasul fin ºi buze subþiri, ca ºi inexistente.
-Da, cutiuþa mea muzicalã! Imediat! s-a repezit Silvia, refuzând sã se lase intimidatã ºi mai hotãrâtã ca oricând sã-ºi ducã planul pânã la capãt.
Aduse radioul ºi pânã ce vreunul din asistenþã sã se dumireascã, profesorul s-a trezit cu el în mânã. Neabãtutã, Silvia îi explicã scurt ºi competent cum funcþioneazã drãcia, bucurându-se cu voce mare de succesele ei cã a prins un post cu muzicã ºi l-a luat la dans, bãtându-ºi joc fãrã milã de eºecurile nedemnului partener.
Gicu ºi Milica se priveau neputincioºi, dar au avut bunul simþ sau inspiraþia sã nu intervinã, sã nu mãreascã astfel dezastrul.
Dar, spre surprinderea tuturor, profesorul a avut timp sã-ºi revinã ºi prezenþa de spirit sã adopte singura atitudine neumilitoare: aceea de a se preface cã intrã în joc. Însã, pânã la sfârºitul serii care s-a prelungit, de altfel, în mare veselie, a intrat de-a binelea, fericit ºi minunat cã i s-a întâmplat asta, cã el, profesorul, persoana serioasã pânã la înþepenire, el, Florea Cernat, se poate juca de-adevãratelea, poate trãi bucuria jocului, poate recupera acum, în aceastã searã extraordinarã, ceva din ce-a ratat în copilãria ºi chiar în tinereþea pe care ºi le-a petrecut orb ºi surd încordat asupra studiului îndârjit care-l pasiona ºi care-l storcea de orice vlagã. De altfel nici timp n-ar fi avut pentru altceva. Nebun. Deºertãciune. Nici nu ºi-a dat seama la ce a renunþat, ce crimã a comis împotriva fiinþei lui pe care a constrâns-o sã fie oarbã ºi surdã. ªi acum, deodatã, fata asta îi ridica un colþ din cortina care-i acoperise lumea aceea nebãnuitã, habar n-avea cã existã ceva dupã perdeaua pe care el a socotit-o întotdeauna un zid, un sfârºit, o limitã – auzi tâmpenie, el, care se mândrea în tainã cã are o oarecare viziune asupra infinitului, tocmai el sã fie într-atât de inconsecvent încât sã limiteze ceva, ºi încã ce? – universul, propriu, singurul univers menit sã-i cadã sub incidenþa simþurilor, cunoaºterii directe! Extraordinar, de necrezut!
Sigur, toate acestea erau doar intuite, n-avea timp sã le gândeascã, înfrigurat cum era sã nu scape nimic din tot ce se petrecea cu el ºi împrejurul lui, nici chiar mintea lui superior dotatã n-avea suficientã forþã sã gândeascã ºi în acelaºi timp sã perceapã totul, sã înmagazineze, sã reþinã... N-avea timp, pentru cã fata îl silea sã batã tactul la cântecul mai mult lãlãit decât cântat de ea cu voce mare, ca-n Texax, sã rãsune satul!
Dumnezeule! Ce nebunie! N-are pic de voce fata, e complet afonã, cât despre cuvinte, ar trebui sã fie englezeºti, dar le stâlceºte în aºa hal cã numai rareori pot fi recunoscute – habar n-are de englezã, nu ºtie sã cânte, dar puþin îi pasã. O dã înainte cu lãlãiala ei ºi uitã-te la el cum danseazã el cu fata asta neobositã ca sã le arate ei doi Stuparilor cum se danseazã în Saloon! Dumnezeule! Stuparii..., el, conducãtorul de doctorat..., ºi Stuparu, ce gândeºte acum Stuparu? E ridicol! Sã se opreascã! Trebuie sã se opreascã.
Dar fata îl trãgea încolo ºi încoace ºi râdea pânã la lacrimi când greºea el pasul – pe care, de altfel, nici nu ºtia cã-l ºtie – ºi îl târa dupã ea ºi, când fata râdea, îºi întrerupea lãlãiala, ceea ce nu însemna pentru Cernat vreun necaz, cãci el trebuia sã-ºi miºte în continuare picioarele. Vinul, vinul e de vinã, vinul roºu, gros, înºelãtor, dupã oboseala cãlãtoriei lungi, pline de incomoditãþile de care s-a dezobiºnuit.
Dar Stuparii?! Bãteau tactul ºi lãlãiau ºi ei, zâmbind. De circumstanþã? Jenaþi? Din tot sufletul? Nu-ºi putea da seama, pentru cã fata l-a aºezat pieziº faþã de Stupari ºi n-avea timp sã-ºi fixeze privirea asupra lor, obligat cum era sã parcurgã în galop spaþiul îngust al verandei la capãtul cãreia se opreau. Atunci ar fi putut sã-i priveascã pe Stupari, dar nici atunci, pentru cã trebuia sã tropãie de douã ori pe loc, ºi s-o porneascã iar în fugã spre celãlalt capãt – Doamne! cât trebuie sã fie de caraghios acum! Merge prea departe cu jocul fata asta, trebuie sã înceteze!
Ca ºi când i-ar fi transmis gândul, fata s-a oprit în aceeaºi secundã, gâfâind cu tot trupul ei mic ºi îndesat:
-Gata! Nu mai pot! Iertaþi-mã, domnule profesor! spunea fata privindu-l cu un fel de neruºinare inconºtientã drept în ochi, cu vocea întretãiatã în cãutarea pierdutei respiraþii. Mã dau bãtutã! zicea ea.
ªi el s-a simþit deodatã flatat. El nu obosise, el fãcea multã gimnasticã – singura bucurie pe care i-o permitea nelimitat trupului ºi asta din motive profilactice. De aceea el ºi-a regãsit mult mai repede suflul, fapt care nu i-a scãpat fetei. ªi fata a vorbit mult despre asta, ºi lui i-a fãcut neaºteptatã plãcere.
Cât despre Stupari, cu ei era OK! Ca sã vezi ce probleme ºi-a fãcut, cu siguranþã numai din cauzã cã a pierdut contactul cu þara, absenþa lui de aici, vezi, dupã cum a simþit ºi acolo, departe... Absenþã din propria-i viaþã. Habar n-are cum se mai distreazã oamenii aici, în þara lui, oamenii lui... De fapt, ce sã mai vorbim, nici nu a ºtiut vreodatã, cum a trãit el, mereu retras, ca o cârtiþã, ºoarece de bibliotecã, în marginea propriei vieþi. Deºertãciune!
ªi fata asta! gândea el, întins în aºternut în aºteptarea somnului care, ca de obicei, întâtzia sã vinã. Cum a exagerat. Nu-l respectã, asta e. Poate nu ºtie cine e el, e din altã societate. În afara domeniului lui, lumea - cum e ºi firesc – n-a auzit de el. ªi chiar în domeniul lui, aici, în þarã, poate cã l-au uitat, l-au ºi îngropat. De ce, de ne ce, vorba e cã fata nu-l respectã, aºa se explicã purtarea ei, exagerãrile, descoperi el deodatã cu stupoare ºi cãutã înfrigurat sã mai gãseascã un caz similar. Nu-l gãsi. Pe el l-au respectat toþi, dintotdeauna. Chiar ºi pãrinþii, bucuroºi, dar intimidaþi în acelaºi timp – dupã câte îºi aminteºte – cã au un copil minune. ªi profesorii la ºcoalã sau la facultate. Profesorii îi cultivaserã seriozitatea ºi l-au împins înainte, mereu mai departe, în hotãrârea lui de a doborî record dupã record, toate recordurile, propriile-i recorduri. ªi pentru asta era nevoie sã-l respecte ºi sã i-o arate. Colegii? – n-avea timp de prieteni, chiar cei cu care a evoluat împreunã îi sunt niºte strãini, abia dacã reuºeºte sã se tutuiascã cu ei, pluralul ºi rãceala lui „dumnavoastrã” îi sunt mult mai la îndemânã, îi vin mult mai repede pe buze. Cele câteva afaceri sentimentale? – nimicuri. Nu le-a acordat importanþã nici în timp ce le trãia. Pentru cã n-o aveau.
Originalitatea absolutã a serii în asta consta: întâlnise primul om care sã nu-i arate respectul cuvenit. Dar, sã fie cinstit, atitudinea fetei nu numai cã nu-l deranjase, dar s-a simþit excelemnt, relaxat, vesel, fericit. Extraordinar!
Mã rog, eludã el problema, ridicându-se din pat ºi ieºind în uºã, sã priveascã luna mare de afarã, care nici aceea nu-i spunea mai nimic.
Este poate ºi asta o chestiune de exerciþiu. ªi în muzee, nu? tot aºa a fost. La început a mers greu. Numai stãruinþa lui proverbialã l-a fãcut sã revinã iarãºi, asupra pânzelor celebre, recunoscute de omenire drept capodopere. Prea statice. Te uiþi la ele, culoare, linii – ºi? ªi? Sigur cã mai e ceva, ceva care lui îi scapã. Acum mai puþin decât înainte, cãci parcã, parcã...
Departe de orice snobism, era interesat de fenomen: la ce anume vibreazã oamenii, pe ce anume criterii îºi alege fiecare sfera de interes? De ce unul reacþioneazã în faþa cutãrui obiect care pe semenii lui îi lasã indiferenþi? De ce, spre exemplu, la liceu, el rãmânea fascinat în faþa frumuseþii demonstraþiei unei teoreme pe care colegul lui de bancã nu înceta s-o blesteme în gura mare? Sã fie la mijloc o problemã de cunoaºtere – acumulãrile cantitative sã ducã ºi aici la mult râvnitul salt, ºi bucuria schimbãrii, dovada progresului propriei minþi sã elibereze energii confundabile cu emoþiile zise estetice? Sau poate o problemã de competiþie – poþi ºi tu sã gândeºti sau sã simþi ce-a gândit sau simþit altul înaintea ta, cu forþele tale sã ajungi sã înþelegi ce-a ºtiut, vãzut, auzit, simþit un alt om cu care poþi aºa ºi numai aºa comunica? Sau chiar o problemã de comunicare – tu cu mintea ta, sã pãtrunzi rodul altei minþi, sã recepþionezi un mesaj, sã intri astfel în comunicare peste spaþiu ºi timp cu o altã inteligenþã asemenea þie? Cãuta adesea rãspunsul ºi se oprea asupra unei variante sau a alteia, în funcþie de iarãºi nu ºtia ce ºi se rostogolea în alt ciclu de întrebãri. Deºi, într-un adânc pe care rareori ajungea sã ºi-l mãrturiseascã, intuia cã rãspunsul e mult mai simplu: trebuie sã fii nãscut pentru a recepta aici sau acolo frumuseþea, ºi el nu este pentru multe – nu-i nimic, e bine ca omul sã-ºi cunoascã limitele.
Ca ºi cu jazz-ul, care nici acela nu-l impresioneazã, deºi a cucerit omenirea...
Intrând în camera lui luminatã de luna mare de afarã, dãdu cu ochii de uºa dintre camere, uºã pe care nu a vãzut-o pînã atunci, uºã parcã atunci desenatã pe perete. Ce-i cu uºa asta? – se neliniºti, pãrându-i-se imposibil ca uºa sã fie acolo de la început ºi el sã n-o fi observat. Uºa încremenitã în perete îl privea cu un fel de pete de altã culoare, pete închise, adânci ca niºte gãuri, ca orbitele goale ale unei hârci. Ah, are geamuri! κi înfrânse el teama copilãreascã, stupidã. ªi, de partea cealaltã, în camera cealaltã, sunt fixate perdeluþe groase, croºetate, prin care orice supraveghere este aproape exclusã. Nervii îl lasã, are ºi un diagnostic. E o boalã constatatã de specialiºti, mari specialiºti. Boala e cunoscutã, stãpânitã de aceºti specialiºti, tratabilã, nimic îngrijorãtor. El este vinovat cã a încãlcat prescripþiile specialiºtilor: s-a obosit peste mãsurã... ºi vinul... Vezi?! Altfel de unde spaima, de unde ideea?! ªi cine sã-l supravegheze pe el? Dincolo de uºa cu geamurile sinistre este numai fata.
În aceastã clipã îl copleºi o senzaþie nouã, un val de sânge fierbinte i se ridicã din strãfundurile fiinþei ºi i se împrãºtie rapid în trup. Simultan, voinþa lui de fier a suferit un colaps, cãci în faþa ochilor îi juca imaginea clarã ºi amãnunþitã a trupului gol al fetei, trup mic ºi gol ºi pierdut printre cearceafuri, palpitând cu totul într-o rãsuflare adâncã, aproape un gâfîit, rãsuflare sãnãtoasã a trupului sãnãtos scufundat în somn sãnãtos ºi fãrã coºmaruri.
„Obsesii sexuale îmi mai lipseau!”, apucã el sã gândeascã, pe când retrãi bucuria copleºitoare din momentul în care fata l-a apucat de mîini ºi l-a silit sã þopãie, forþa zãgãzuitã în trupul de animal tânãr al fetei se transmitea prin acest contact trupului lui uzat prin suprasolicitare, energia circula prin ei ca lichidul în vasele comunicante ºi, odatã cu ea, o descãtuºare formidabilã, o ridicare trufaºã – parcã – deasupra condiþiei umane obiºnuite, nepãsare de toþi ºi de toate, nesimþirea în faþa ridicolului ºi, dacã n-ar fi fost neisprãviþii ãia de Stupari care sã intre tocmai atunci în raza lui vizualã ºi sã-l distragã cu prezenþa lor, el ar fi trãit-o ºi atunci pânã la capãt, cum o trãieºte acum, când stã nemiºcat, cu obrazul lipit de sticla rece ºi netedã a geamului care-l desparte de trupul mic ºi gol al fetei.
Dumnezeule! mîine trebuie sã plece, trebuie neapãrat sã plece, fata asta n-are nici optsrezece ani, e un copil, ar putea sã fie copilul lui! Dumnezeule, nu!, implorã vag Florea Cernat divinitatea, sufocat de cea mai neagrã disperare.
* *
Dar a doua zi n-a mai avut posibilitatea sã-ºi traducã gândul în faptã. Ziua a început la ora cinci – a auzit prin uºã semnalul de la radio ºi vorbele crainicei care o anunþa cu voce platã, indiferentã la tot ºi la toate, cu atât mai indiferentã la noaptea lui îngrozitoare. Nimic n-a mai rãmas din gândurile lui înþelepte sau rele, iar locul lor a fost luat de o stare de aºteptare, de nerãbdare: ce se va mai întâmpla acum? palpita întreaga lui fiinþã. Sã fi vrut sã zicã ceva de plecare ºi n-ar fi avut timp, cãci fata i-a târât pe toþi trei, abia treziþi, la plajã.
Curând, a luat prima lecþie de înot.
-Cum, nu ºtiþi sã înotaþi?! S-a minunat fata ºi ºi-a reprimat de dragul lui râsul care ar fi fost desigur, dispreþuitor. Dar americanii ãia, ce-au pãzit? Ce-aþi fãcut pe plajele acelea extraordinare, care ele singure sã existe ºi tot meritã sã te fi nãscut?
Cum putea el sã-i explice fetei cã, dacã nu a învãþat de mic sã înoate, n-a mai putut-o face niciodatã, speriat de ridicolul scenei în care trupul lui uscãþiv ar fi susþinut pe sub burtã de niºte mîini ajutãtoare, iar el ar face cu membrele miºcãri dezordonate de insectã întoarsã pe spate. Ridicolul, stafie de teama cãreia se crispa când, rar, ieºea din biroul ºi hârtiile lui, ridicolul, care-i terorizase întreaga existenþã, ridicolul ãsta, de fapt nu mai exista – dacã o fi existat vreodatã. Nu mai exista, o demonstra clar fata, fãrã putinþã de tãgadã, o demonstra þinându-l aici, în apa micã, unde se bãlãceau copiii, þinându-l aºa cum nu acceptase el nici în imaginaþie sã-l þinã cineva. Îi simþea palmele mici în dreptul coastelor ºi, uneori, atunci când reuºea el sã triºeze, le simþea alunecând spre talie ca o dulce mângîiere. Contactul cu palmele mici era straniu, desigur, din cauza apei, mediu fascinant. Comunicarea aceea misterioasã de asearã nu se mai realiza, desigur, tot din cauza apei, dar era nemaipomenit de plãcut contactul mângîietor cu palmele fetei, simþit subtil supra-pus sau sub-pus mângîierii apei, de parcã toatã marea cea mare îl mângîia tandru prin mîinile ei...
Din pãcate, fata s-a plictisit repede. L-a lãsat acolo, la apã micã, sã repete miºcãrile ºi el a repetat conºtiincios ºi nervos, visând nebulos plãcerea pe care ar putea-o simþi însoþind-o în largul în care se pierdea ea. ªi imaginea sincronizãrii miºcãrilor lor perfect ritmice ºi destinse îi dãduse un fior pervers ºi din nou disperarea adâncã veni implacabilã sã-i curme visul: el n-o putea urma în largul acela al ei.
ªi spaima cã ea s-a dus prea departe, n-o sã se mai poatã întoarce, cã prea departe s-a dus – Olguþa din „La Medeleni”, un personaj din Dikens, Martin Eden?! – dacã se întâmplã vreun accident? Un cârcel? Era de neîndurat!
A ieºit pe mal ºi-a urmãrit-o de acolo. Punctul infim, capul ei – de nesuportat! Cu greu s-a abþinut sã nu alerteze plaja. Îi blestemã pe cei de la Salvamar care furau banii statului – stau aici în barca lor prãpãditã, se prãjesc la soare, fumeazã ºi se uitã dupã femei, în loc sã-ºi facã datoria – n-ar ajunge la timp s-o salveze pe fatã, dacã ea ar da semne de pericol, poate cã nici n-ar vedea-o. ªi el e un criminal cã nu intervine, dar, pe de altã parte....
S-a mulþumit sã e ducã spre Stupari ºi sã le expunã – liniºtit, credea el – problema.
-Eh, se întoarce ea! zise cu vãditã enervare doamna Milica, supãratã de ale ei.
-Nu fiþi îngrijorat, domnule profesor – zâmbise fals Gicu ºi, nu se ºtie de ce, a simþit nevoia sã-ºi potriveascã ochelarii, de parcã s-ar fi pregãtit sã studieze cu atenþie ceva. Silvia înoatã foarte bine, nu-i nici un pericol.
útia doi s-au certat, îºi zise Cernat ºi s-a întors la postul sãu de observaþie, supãrat de-a binelea pe Stupari cã stau sã se certe, sã se þinã de prostii, când fata este în pericol ºi oricând se poate întâmpla o nenorocire.
Fata s-a întors cu bine pe uscat ºi l-a certat cã a stat pe mal ºi a tras chiulul. Fãrã pic de respect l-a certat! s-a bucurat el ºi s-a grãbit sã intre în apã pânã la genunchi, unde a început imediat sã dea cu sârg ºi cam haotic din mîini ºi din picioare, stropind ridicol în jur ºi supãrându-i pe copiii care nu mai încãpeau de zelul lui.
* *
Masa a fost excelentã. A înþeles din discuþii cã doamna Milica a contribuit efectiv la prepararea unuia sau altuia dintre feluri. Îi fãcuse complimentele de rigoare. Cearta dintre cei doi soþi trebuie sã fi fost serioasã, fiindcã nu le-a trecut nici acum supãrarea, aºa cã el n-a putut vorbi de plecare, întrucât proasta dispoziþie pãrea cã o contamineazã încet-încet ºi pe fatã. ªi atunci el a fãcut eforturi disperate de a destinde puþin atmosfera, sã vorbeascã, despre ce sã vorbeascã? despre ce? A vorbit despre felurite soiuri ºi preparate de peºte, ce a mâncat el în peregrinãrile lui. ªi asta pentru cã la masã s-a servit peºte. A vorbit pânã când a observat cã fata a spus cã nu suportã peºtele, nici ca gust, nici ca miros, nici ca nimic. ªi atunci el a tãcut cutremurat de gafa pe care a fãcut-o – biata fatã, dupã ce cã era obligatã sã-i suporte pe ei ºi mirosul, într-adevãr uneori ºi pentru anumite persoane sensibile, greu de suportat, el, deºteptul, s-a mai apucat sã ºi vorbeascã despre asta.
Fata, însã, nu s-a supãrat. Dimpotrivã. I-a propus sã facã o plimbare pânã la Constanþa sã viziteze împreunã Acvariul.
Aºa cã, în timp ce doamna Milica strângea vesela de pe masã, ei doi au ºi plecat cu Dacia împrumutatã de gazde la Constanþa. Fata mergea desculþã, în rochia ei atât de originalã, strânsã cu o cingãtoare. Dar, când s-a aºezat pe scaunul scund de la cofetãrie unde el a invitat-o sã mãnânce o îngheþatã marginile rochiei s-au desfãcut ºi au scos la ivealã pulpele rotunde ºi pline ceea ce l-a fãcut pe Cernat sã plece repede spre galantar ºi a mai comandat o porþie de îngheþatã.
La cofetãrie au stat de vorbã ºi el disperase aflând cã ea e mãritatã.
-La vârsta ta? se indignase.
-Pãi am douãzeci ºi doi de ani! declarase ea plinã de mândrie, ºi asta atenuase oarecât nefericirea lui: aºa-dar nu i-ar fi putut fi fiicã!
Totuºi, ziua îºi pierduse strãlucirea ºi el s-a gândit sã plece cât mai repede la Cluj. Atât de stãruitor, încât a rugat-o sã-l conducã la agenþia de voiaj. Acolo, pe când el studia lista trenurilor, ea l-a întrebat:
-Aºteptaþi pe cineva?
O asemenea întrebare... ºi cu o asemenea voce, însemna cã fata... pe scurt, el a amânat cumpãrarea biletului. De ce atâta grabã, poate fi luat ºi pe loc, în garã. ªi nu a îndrãznit sã-i rãspundã fetei altceva decât cã nu, nu aºteaptã pe nimeni, n-are pe cine sã aºtepte. Se uitã ºi el aºa, îi plac trenurile ºi tot ce e legat de ele, chiar are acasã o vastã instalaþie de trenuleþe mecanice. ªi se pierduse cu plãcere în descrierea jucãriei, nu numai pentru cã într-adevãr îºi iubea mult trenuleþele, ci ºi foarte mândru cã, uite, are ºi el jucãriile lui. Era cât pe ce sã-i facã o invitaþie de principiu, sã vinã sã i le vadã. I-ar fi fãcut mare plãcere, dar se oprise la timp. Sã n-o jigneascã, sã nu-i parã vulgarã invitaþia lui, auzise cã e o vorbã deocheatã în anumite medii – vino sã-mi vezi stampele japoneze – sã renunþe deci la propunerea care-ar fi putut pãrea dubioasã.
La întoarcere se apropia seara ºi fata propuse un ocol pe la mormântul scit, o movilã pe vârful cãreia s-au aºezat, deºi el fãcuse o aluzie la profanare, iar ea a rãspuns nepãsãtoare cã nici mãcar nu se ºtie dacã este într-adevãr un mormânt ºi cã, în orice caz, dacã a fost cineva îngropat vreodatã acolo, apoi acela demult nu mai poate fi deranjt de ceva, necum de niºte oameni paºnici ca ei. El se înfiorase la spusele ei. Avea o sensibilitate anormalã la tot ce era legat de moartea pe care o privea – când n-avea încotro, cãci altfel evita subiectul – ca pe un sumum al singurãtãþii. Ca ºi când moartea ar mai putea adãuga vreun epsilon singurãtãþii absolute în care vieþuia de multã vreme el, se certase pe când se aºezau pe formaþiunea zisã mormântul scit.
ªi au stat acolo, cu privirile pierdute în întinderea infinitã a câmpiei ce se vãrsa în cer ºi cu auzul mângîiat de þârîitul tihnit al greierilor, pânã când ºi-au dat seama cã e noapte de-a binelea, nu împãienjenirea ochilor obosiþi de contemplarea nesfârºitului. ªi au vãzut clipirea îndepãrtatã a stelelor tot mai strãlucitoare în înaltul tot mai înalt ºi mai întunecat al vãzduhului pur cu miros tare de ierburi uscate ºi de plante marine. Stãteau alãturi fãrã sã se atingã, fãrã sã-ºi vorbeascã, fãrã sã se priveascã, fãrã nici un contact deci, totuºi comunicarea se stabili. El simþi din nou fiorul, schimbul subtil ºi misterios de mesaje, de energii. Nu se miºcau, el îºi reþinea ºi rãsuflarea, de teamã sã nu rupã în vreun fel vraja fragilã care poate sã disparã tot atât de fãrã veste dupã cum a ºi apãrut.
În starea de exaltare în care se afla, se bucura sã constate cã nu este nevoie de nici un fel de contact pentru apariþia minunii, deci n-are nici o importanþã faptul cã ea e mãritatã, nici o legãturã cu nimic, ºi, concomitent, se resemna cã afarã de câmpia nesfârºitã din faþã ºi de mormântul scit, nimic nu este veºnic, clipa asta e doar o clipã, indiferent cã þine o secundã, o orã sau o viaþã întreagã tot clipã este, deci binecuvântat fie cerul cã i-a dat clipa vremelnicã, este a lui, nimeni ºi nimic nu-i mai poate lua clipa; ºi iarãºi se bucura simþind-o alãturi, era convins cã gândurile ei sunt identice pânã la confundare cu ale lui, vedea aievea aceste gânduri gemene cum aleargã asupra câmpiei, aleargã alãturi, perfect sincronizate, tot aºa cum dimineaþã s-a vãzut pe sine înotând alãturi de ea în largul mãrii, dar fãrã ca viziunea sã-i fie în vreun fel tulburatã de fiorul impur care-l dezamãgise atunci.
Nu-ºi mai putea pune problema plecãrii, cãci nu era chiar pânã într-atât nebun cât sã-ºi scurteze cu bunã ºtiinþã clipa ºi aºa prea scurtã. Astfel zilele urmarã într-un ºuvoi continuu, nãucitor de bucurii.
Un singur nor rãtãcit ºi acela fãrã importanþã, se arãta la marginea zãrii: indispoziþia doamnei Milica. Sãraca, trebuie cã e bolnavã de nervi, o compãtimise Cernat. Doamna Milica fãcuse o crizã. Cum se aflau la masã, ea a trântit tacâmurile, s-a ridicat de pe scaun ºi a fugit izbucnind într-un plâns violent, care a continuat ºi în camera unde s-a refugiat, ceea ce se auzea foarte bine de pe verandã. Cernat s-a întors spre soþ, dar ºi acesta s-a ridicat grãbit de la masã, desigur, pentru a-i da oarecare mici îngrijiri nevestei. Singurul lucru de neînþeles a fost cã fata a pufnit în râs.
Dar nu-i fãcuse vreo vinã din râsul ei. E doar o copilã, prea crudã. N-are ea de unde sã ºtie ce lucru îngrozitor este o boalã de nervi.
De altfel, fata râdea mult, din te miri ce, râsul ei era bucuria lui cea mare, nu putea el avea pretenþia sã-i înþeleagã râsul, pentru cã el nu avea nici pic de umor – altã limitã pe care ºi-o descoperise ºi-o analizase temeinic încã de multã vreme.
.............................................
* *
ªi, mã rog, de ce nu? încerca Silvia sã ia o hotãrâre. În seara aceea, penultima, întinsã în aºternut, ºtia prea bine cã înþelept ar fi sã punã punct în relaþia cu Cernat. Pânã acum s-a purtat ireproºabil. ªi-a apãrat vacanþa, s-a jucat fãrã sã facã nimãnui vreun rãu. Dimpotrivã, cu joaca ei i-a dãruit lui Cernat niºte zile minunate la care bietul nici nu a visat vreodatã nu a fost în stare. Eh, le merita. Cã o sã sufere în urma ei? Prea bine, sã sufere, sã i se mai întâmple ºi lui ceva, sã trãiascã ºi el mãcar din regrete. La urma urmei, ea l-a prevenit, l-a avertizat, pânã acolo a mers cu cinstea. A omis doar sã-i spunã despre Lucian pe care-l creºte soacra ei de când avea ºase sãptãmâni, imediat dupã ce l-au botezat, pentru cã amândoi erau ocupaþi, ea cu ºcoala, cã încã era studentã, Sorin cu serviciul ºi ce era sã facã cu copilul ... Dar ce, parcã numai copilul lor e crescut de bunici?! ªi el a recepþionat mesajul ei, dovadã cã a fost cât pe ce sã plece atunci, în faþa agenþiei de voiaj. Dacã n-a avut puterea s-o facã, cine e de vinã? Ea e flatatã. Dacã ar opri lucurile aici, cum, de altfel, îi stã în putere, totul ar fi, vorba lui. O.K.!
Da, dar aici e problema. Sã le opreascã? În seara aceea, pe mormântul scit, ar fi zis fãrã ºovãialã: „Nu!” ªi dacã Cernat ar fi fost doar puþin, puþin mai intreprinzãtor, atunci sau în alte câteva ocazii, pe care le-a mai avut, faptul ar fi fost demult consumat, n-ar mai fi avut acuma de ce sã-ºi batã capul. Cernat este un om superior din toate punctele de vedere. Atenþia pe care i-o aratã este un fapt extraordinar, relaþiile cu el – orice fel de relaþii – sunt nu numai mãgulitoare, dar te ridicã multe trepte peste condiþia ta. A se vedea purtarea mai mult decât prevenitoare a Stuparilor, care, orice s-ar zice, nu sunt chiar ultimii oameni ºi nu mai ºtiu ce sã facã sã-i intre în voie, deºi, dac-ar putea, i-ar da cu ceva în cap. Ceea ce era de altfel, cât pe ce sã se întâmple! Nu poate fi dispreþuitã atenþia profesorului. Este, în fine, semnul pe care i-l face destinul, destinul cel mare pentru care n-a avut nici o îndoialã cã este chematã.
Cu Cernat, a dat lovitura, a simþit asta clar atunci, la întoarcerea de la Mangalia, pe când stãteau cocoþaþi pe mormântul scit. Perspective nebuloase dar largi ca nesfârºita câmpie i se deschiseserã în faþã, însã nici acum, în pat, dupã patru zile de frãmântare, nu a reuºit sã-ºi precizeze în ce ar consta îmbunãtãþirea, ºi asta o încurca. Vag, închipuia niºte primiri semi-oficiale, fastuoase totuºi, descinderi în aeroporturi gigant, saloanele restauranelor celebre de care pomenea el. Ba chiar ºi în þarã, holurile Universitãþii înfiorate de zvonul „sst, soþia domnului profesor!”. Sau mame care ar veni sã-i plângã pentru loaza lor ºi pentru re-reexaminarea acestor loaze care numai printr-un ghinion incredibil au ajuns sã... Persoane ºi personalitãþi, care toate s-ar trece în graþii pentru un zâmbet al femeii care... Ce, e puþin lucru?
Vag, foarte vag. Greu de pus în imagini ºi cuvinte. Dar mai e ºi instinctul, instinctul ei sigur, care n-a înºelat-o niciodatã, pe care se putea, deci, baza ºi care o îndemna sã dea vrabia din mânã pe cioara de pe gard, pentru cã aceastã cioarã s-ar putea sã facã ouã de aur.
Dacã ar fi fost doar faptul cã avantajele nu se lãsau descoperite, ea n-ar mai fi ezitat. Ce era mai rãu, însã, era cã riscurile ieºeau imediat la ivealã ºi apãreau enorme. Risca sã-ºi piardã situaþia stabilã ºi de invidiat din lume, cãci situaþia asta, pe care ºi-o construise încet ºi cu migalã avea la temelie cãsnicia ei perfectã cu Sorin însuºi. Corect formulatã, deci, problema se pune aºa: cum sã facã sã pãstreze ºi vrabia ºi cioara, doi pepeni într-o mânã, poziþia ei ºi dragostea cu Cernat care pãreau incompatibile.
La Sorin nu se gândea nici mãcar când ajungea cu gândul la el. Sorin o plictisea, o plictisise de mult, deºi nu a avut conºtiinþa faptului pânã acum. De multã vreme Sorin nu-i mai oferea nimic. Cãsnicia?! – goana dupã mâncare ºi bucãtãria, curãþenia, cãmãºile de spãlat ºi de cãlcat, ºi zâmbetul tandru de seara pe deasupra. În fiecare zi s-o iei de la capãt, miºcare silnicã, rectilinie, de piston care sã împingã sisific roata cãsniciei, a existenþei. Fãrã preget, fãrã o clipã de rãgaz, fãrã sã întrevezi un capãt. Doar vacanþa la mare – zece zile într-un an. ªi dacã aºa stau lucrurile, n-are ºi ea dreptul la o licãrire de speranþã, sã mai viseze, sã mai nãdãjduiascã la ceva care sã-i coloreze cât de cât cenuºiul în care i s-a instaurat existenþa încã de la douãzeci ºi ceva de ani?!
ªi apoi, ce atâta vorbã?! Are chef sã-ºi facã puþin de cap ºi nimic n-o împiedicã. Poate cã lui Sorin nici nu-i pasã. Sigur nu-i pasã. De mult relaþiile dintre ei sunt doar rutinã. Ba nu, Sorin o iubeºte, în felul lui, desigur, ºi în timpul cât îi mai rãmâne, dupã ce-ºi scoate nasul din hârþoage. Mã rog, mã rog, foarte bine cã e pasionat de munca lui – mai ales cã dã ºi rezultate – foarte bine cã are o preocupare. Dar ea ce sã facã între timp? Cã Sorin e veºnic ocupat, cu atât mai bine, înseamnã cã nu va avea timp sã vadã ce face nevastã-sa. Nici n-o sã observe. N-are cum sã afle. Bãrbaþii sunt discreþi, Cernat de departe de a fi o excepþie. ªi nici ea nu va vorbi. N-are de ce se teme.
* *
Greºit, greºit! Nu e cu putinþã! Oricât de cinicã, o femeie nu poate gândi astfel. Mãcar în seara aceea Silvia l-a iubit. L-a iubit, nu încape îndoialã, mãcar atunci l-a iubit. Sau, dacã iubirea e un cuvânt prea greu, sã zicem cã, fie ºi doar în clipa în care s-a hotãrât, Silvia era îndrãgostitã, atrasã de el. În fond, termenii nu conteazã. Sigur, lucrurile trebuie cântãrite cu maximum de obiectivitate, aºa cum a hotãrât. Totuºi, nu se poate sã nu fi simþit atunci nimic, dar chiar nimic pentru el. Trebuie admis – ca variantã de lucru, cel puþin – cã, în acea perioadã sau doar în clipa aceea, Silvia era mai interesatã de el decât de oricare alt om din lume.
* *
De aceea, Silvia se ridicã din aºternut cu multã grijã, sã n-o simtã Stuparii care, poate, dincolo de holiºor ºi de cele douã uºi, n-au obosit s-o pândeascã. Odatã în picioare, îºi scoase cu o miºcare decisã cãmaºa uºoarã ºi-o auncã în pat. Cu paºi grijulii se apropie de uºa dinspre camera lui Cernat – nu e ãsta un semn sã fie aici o uºã, cu zãvorul de partea ei? Cumoºtea amãnuntul, studiase uºa în speranþa cã, stârnit de vestea iminentei ei plecãri, Cernat va face sau va spune ceva care sã-i anuleze ei responsabilitatea. El – nimic! Eh, cu atât mai palpitant! îºi zise. Ajunse lângã uºã. Sã tragã zãvorul! Dacã e blocat, aºa a fost sã fie, hotãrâse ea dimineaþã, umblând dupã semne pro sau contra. Nu-l trãsese atunci, deºi ar fi avut tot timpul s-o facã. Dar nu era sigurã cã Cernat n-o fi încercat vreodatã uºa, ºi ea þinea mult la amãnuntul acesta care sã-i asigure dovada nepremeditãrii cu care sã scape la o adicã. Zãvorul alunecã tãcut în lãcaº. Ce-o sã urmeze? se întreba sufocatã de emoþie. Uºa scârþîie sau nu? N-ar fi vrut sã facã zgomot, nu numai din cauza Stuparilor, dar ºi profesorul, cu nervii lui în piuliþe, se poate trezi strigând: „Hoþii, hoþii!” – parcã-l ºi aude, ha, ha, ha! Dar dacã tocmai acum a adormit buºtean? Ar fi culmea ca el sã doarmã ºi ea sã se ducã pânã lângã patul lui ºi sã-l scuture zdravãn de umãr. Iar când el ar deschide ochii, ea sã-i zicã: „Hello! How do you do?”
Ei, orice ar fi, ezitãrile nu-ºi mai au rostul acum, cã a tras zãvorul. Apucã deci clanþa uºii ºi apãsã încet, încet, ºi tot atât de încet trase spre sine uºa care începu sã se miºte, era întredeschisã, femeia fãcu un pas peste pag ºi din întuneric o cuprinserã douã braþe puternice, mai puternice decât se aºteptase, ºi braþele o purtarã cu grãbire. „Bravo, profesore!” îl felicitã ea în gând pe când acesta o ºi întinse în pat, era deja a lui când se auzi ca o împuºcãturã în liniºtea nopþii uºa care, lãsatã liberã îºi continuase cursa ºi s-a izbit de perete.
Amanþii încremenirã ºi privirã în întunericul nopþii negrul ca un hãu al uºii deschise spre cealaltã încãpere. „Fir-ar sã fie, cum am uitat de uºã!” se certã Silvia ºi cãutã cu buzele gura bãrbatului ca sã-l distragã de la incident. El se lãsã distras, dar, peste câteva secunde, în camera Stuparilor se aprinse lumina, ceea ce se vãzu prin uºa deschisã spre camera Silviei ºi prin uºile cu geam dinspre holiºor. „Dacã ãºtia intrã în camera mea, îi distrug!”, gândi Silvia cu urã pentru ei ºi cu bucurie pentru sine, cã uite, destinul va hotãrî pentru ea.
Aºteptarea lor înfriguratã se prelungea ºi nimic nu se mai întâmpla dincolo, Stuparii nici nu stingeau lumina, nici nu ieºeau în holiºor.
-Du-te, iubito, îi ºopti Cernat în ureche, trãgându-se într-o parte.
-Nu, hotãrî Silvia ºi se ghemui la pieptul lui. Nu vreau sã plec, rãmân aici, cu dumneavoastrã! ºi, pentru cã el rãmase crispat, urmã: Ar fi ºi inutil. Pânã sã ajung în patul meu ºi sã mai închid ºi uºa, ei ar avea timp sã intre de mai multe ori în camera mea. Nu, rãmân. Ce-o fi o fi.
Cernat nu percepuse nimic din luciditatea ei. Din noaptea aceea reþinuse doar valul de tandreþe care-l invadase când fata i se ghemuise atât de micã ºi de vulnerabilã în braþe dupã ocrotire. Era încã o premierã pentru el.
Nu se mai întâmplase nimic în noaptea aceea. Stuparii au stins lumina ºi cei doi s-au iubit pânã la ivirea zorilor, când Silvia a plecat în camera ei. ªi, pânã când imnul sã-i trezeascã cu acordurile lui solemne, amândoi au tras un pui de somn, poate o jumãtate de orã, foarte necesarã, salvatoarea jumãtate de orã care-i fãcea apþi sã-ºi înfrunte fericirea a doua zi.
* *
El n-a putut s-o priveascã de la început. Nu a putut so priveascã pentru cã, în ciuda încordãrii cu care-ºi poruncea sã nu, diverse amãnunte ale nopþii îi reveneau pregnant în amintire ºi era insuportabil sã-ºi aminteascã ce fãcuse el cu fata – fata cu el – fata, desigur, n-avea nici o vinã, e un copil inocent, are inocenþa puilor de animal care se joacã, altfel nu se poate explica ºi înþelege impudoarea ei cutremurãtoare, ar fi perversã dacã n-ar fi un biet, inocent copil. Dar el este condamnabil, demn de dispreþ, de tot dispreþul omenirii, pentru cã se complãcuse, profitase, ea, fragilã ºi vulnerabilã îi apãruse în prag, iar el, ca un cãpcãun...
Spre sfârºitul micului dejun la care nu a scos o vorbã, a reuºi sã strecoare spre fatã o privire pieziºã ºi a fost consternat: era liniºtitã. Parcã nimic nu s-ar fi întâmplat. ªi dacã nu s-a întâmplat nimic?! Dacã totul este numai o rãtãcire a minþii lui?! Fata îi simþi privirea ºi-ºi aþinti ochii spre el, ºi ochii aceia strãlucitori erau plini de bucurie ºi faþa ei la fel ºi doar din acest scurt contact fata i-a ghicit gândurile ºi spaimele - Dumnezeule, cum putea fi atât de calmã! – îi zise cu voce calmã doamnei Milica:
-Ascultã dragã, dacã voi n-aveþi somn lãsaþi-ne pe noi sã dormim, cã de-aia suntem în concediu sã ne odihnim nu sã vã suportãm capriciile. Dar ce-aþi avut, dragã, azi-noapte, de-aþi aprins lumina?
Va sã zicã a fost adevãrat! ªi fata riscase aceastã întrebare de dragul lui, sã-i spulbere imediat, aici, pe loc, spaimele tulburi.
-Ah, da! rãspunse doamna Milica, înroºindu-se din nou nu se ºtie de ce. A fost un þânþar la noi în camerã ºi, pânã sã-l prindã Gicu...
Ziua urmase calm, repetându-le aparent pe cele precedente, deºi nimic nu mai era la fel. Totul era schimbat de o altã încãrcãturã sentimentalã, peste toate plutind chipul destins al fetei, mult mai potolitã decât de obicei, ca un fel de gravitate nouã care-i stãtea foarte bine ºi-l tulbura din cale-afarã pe Cernat. Nici o aluzie, nici un cuvânt, cu toate cã de câteva ori ºi pentru foarte scurt timp au rãmas singuri. El ºi-a pregãtit câteva începuturi de frazã, dar n-a putut însã spune nimic în faþa tãcerii ei. Ea, cea atât de vorbãreaþã, tãcea acum. Tãcea ºi îl privea ºi el citea în privirea ei nedumerire, ºi spaimã, ºi bucurie, ºi dragoste, multã dragoste, ºi tristeþe – era oare vreun sentiment care sã nu se poatã citi în privirea ei? – ºi, în faþa tãcerii ei, tãcuse ºi el.
Venise ºi noaptea ºi fata curmase pofta de vorbã a lui Gicu Stuparu, care iar se pierduse în dezbaterea subiectului tezei lui de doctorat ºi a diverselor probleme legate de aceasta.
-Gata, noapte bunã! Trebuie sã mã culc! Mîine plec.
-Noapte bunã ºi drum bun, îi urase cu obrãznicie Gicu. Noi mai rãmânem. Nu-i aºa, domnule profesor?
-Ba nu! ripostase Silvia. Mãcar în noaptea asta sã mã odihnesc, dacã oi avea norocul sã nu vã mai vinã vreun þânþar în camerã. Or, dacã vorbiþi la fereastra mea, îþi închipui cã n-o sã pot adormi.
-Bine, Silvia, dar nu-þi dai seama - se amestecã ºi Milica - ei au de discutat probleme importante. N-ai dreptul sã...
-Lasã, problemele astea aºa de importante, care au aºteptat atâþia ani, cã pot sã mai aºtepte ºi pânã mîine searã, când eu nu voi mai fi aici. Nu-i aºa, domnule profesor?
-Sigur, sigur, bãlmãjise Cernat ºi se ridicase de la masã.
Se retraserã deci devreme, fiecare în cotlonul lui, iar Cernat a avut nevoie de întreaga lui voinþã sã nu batã la uºa Silviei, sã n-o inoportuneze. Ea poate vrea într-adevãr sã doarmã, sã se odihneascã în vederea cãlãtoriei de mîine, blestematã cãlãtorie, altfel de ce nu vine?! De ce, dacã pânã ºi Stuparii s-au culcat, au stins lumina ºi ea nu vine. Nu vine, nu vine, n-o sã mai vinã. El e neândemânatic, o ºtie, a ºtiut-o dintotdeauna, ºi nu numai atât, dar nici pe ea nu o lãsase în voia ei, a fost crispat, speriat de asemenea gesturi. A greºit, a greºit fundamental, a avut ºi el o datã o ºansã ºi a ratat-o din nepricepere, nepriceput noaptea trecutã, nepriceput ºi peste zi, când ar fi trebuit sã-i vorbeascã, sã-i spunã Silviei ce însemna pentru el, sã-i arate în vreun fel cât îi e de dragã, cât îi e de recunoscãtor pentru cã ea i-a dezvãluit o faþã nouã a lucrurilor, a vieþii, sã o roage sã mai vinã o datã, o singurã datã, doar e ultima lor noapte posibilã, ºi ea nu vine nu mai vine...
Silvia venise tot atât de goalã ca ºi noaptea trecutã ºi se cuibãrise la pieptul lui, ºi toate spaimele lui au fost pe datã spulberate, lãsând locul fericirii delirante. Era fericit când ºi cã o iubea, fericit când o auzea vorbindu-i cu ºoapte gâfîite, iar ceea ce spunea ea era îngrozitor de frumos:
-Dimineaþã, când am adormit jumãtatea aceea de orã, am visat culori.
-În culori? nu înþelesese el.
-Nu, nu, culori, pur ºi simplu. Cum sã vã explic? Aºa, ca ºi când aº sta intinsã pe plajã ºi aº vedea numai cerul, nimic altceva decât cerul, un cer imens, dar verde. Iar într-o parte a acestui cer apare altã culoare, sã zicem galben. ªi, încetul cu încetul, culoarea nouã se întinde ºi o cuprinde pe cealaltã, ca o sugativã cerneala. Se întinde pânã o înlocuieºte cu totul. Pe urmã, în aceeaºi margine sau într-alta, apare o altã culoare, ºi aºa mai departe. Înþelegeþi? Nu se întâmplã nimic în visul ãsta, nimic afarã de succesiunea culorilor, dar este fascinant... Am mai avut visul ãsta, destul de rar, dar l-am mai avut, atât cât sã sper în fiecare searã cã va mai veni. Dar visul apare numai atunci când sunt foarte fericitã. ªi starea de fericire cu care am adormit se amplificã în timpul visului, astfel încât mã trezesc de-a dreptul îmbãtatã de fericire. Cât am stat acum la mare, sã ºtiþi cã am bãtut recordul, l-am avut de douã ori, în seara când aþi venit ºi azi-dimineaþã... Nu mi s-a mai întâmplat sã vinã atât de repede... ªi, ºtiþi, atunci când ne-am întors de la mormântul scit, atunci mi s-a pãrut cã-l am aievea.
Dumnezeule! ce suflet are fata asta! Ce imaginaþie, ce delicateþe, ce formã a gãsit ea sã-ºi exprime dragostea! ªi el, care mai-mai s-o acuze de impudoare ºi vulgaritate!
-Spune-mi tu! o ruga Cernat, cutremurat de dragoste.
-Nu pot, mi-e imposibil, vai de mine! Cum sã fac una ca asta?! Niciodatã! rãspundea ea ºi se cuibãrea, cu genunchii adunaþi, la pieptul lui.
Înnebunit de atâta dragoste, el o cuprindea mai tare ºi o strângea cu putere la pieptul lui.
-Noaptea trecutã adormisem – povestea ea mai târziu, cu ºoapta-i dulce. M-am trezit deodatã dintr-o pricinã necunoscutã mie, dar simþeam acut cã este un motiv, ceva anume m-a trezit. Nu, nu ceva de spaimã, dar foarte puternic. Trezitã fiind, mi s-a pãrut cã mã strigaþi. Eram treazã, ºtiam cã sunt treazã ºi cã nu, nu trebuie, ce se întâmpla cu mine, ce fac? Dar era prea puternic, m-am supus chemãrii dumneavoastrã ºi am venit, era peste puterile mele sã mã împotrivesc! Era imposibil, nu mã puteam împotrivi chemãrii!
Ah, de asta era sigur Cernat, fericit peste mãsurã, însã, s-o audã pe ea spunându-i-o. Pentru el a fost clar ºi noaptea trecutã, dar, de fapt, cu mult înainte, constatase doar în atâtea cazuri fenomenul, când era cu mintea limpede, fusese dovedit cã ea îi citeºte gândurile, cã între ei comunicarea se petrece ºi altfel decât este obiºnuit între oameni. Iar în momentele de tensiune, când apãrea ºi fluidul...
-Te rog, spune-mi tu! o implora, buimãcit de dragoste.
-Nu pot, se zbuciuma trupul tânãr de pui de jivinã ºi-ºi acoperea în întuneric faþa cu palmele mici. Soarele este de vinã, numai soarele. Am stat prea mult la soare, sunt insolatã! Asta e! se revolta ea târziu, spre dimineaþã. Altfel nu se poate explica, nu mi se poate întâmpla mie una ca asta, cum aº fi putut eu sã fac aºa ceva? Doamne, nu-mi pot explica! Dar o sã-mi treacã, trebuie sã-mi treacã! Odatã ce scap de aici, scap de soarele ãsta blestemat care mi-a tulburat minþile ºi întreaga fiinþã, o sã-mi treacã, trebuie sã-mi treacã! ªi dacã nu-mi trece? Dacã nu vã pot uita?! Ce sã mã fac? se întreba cutremuratã de spaimã ºi se strângea la pieptul primitor al bãrbatului.
ªi el, disperat, nu ºtia ce sã vrea: pace pentru fiinþa iubitã sau fericire pentru sine?
............................
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
  Comentariile userilor    
         
 
  Dac v-a plcut, mai postez un fragment. Oricum, romanul deja este n librrii din luna octombrie 2005.
Mulumesc Lory, dar dup cum am mai spus ntr-un comentariu nu alerg dup stele. mi face plcere s scriu despre ceea ce vd c se petrece n jurul meu, mai mult, scriu ceea ce simt. Ceea ce scriu eu, nu e comedie, nu e tragedie, e viaa.
Cu drag,
Rodica Elena 		 
Postat de catre Rodica Elena Lupu la data de 2006-02-02 07:39:56
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  cum...gata? s-a terminat?...am uitat ca este doar un fragment dar m-a prins zdravan firul povestii
astept sa mai citesc de tine Rodica:)
cu drag - Lory

p.s pentru ca se dau cu usurinta stele nu pricep cum de acest text scris de o mana sigura de prozator nu are nici macar una
  
Postat de catre BBBB aaaaaa la data de 2006-01-30 11:08:01
         
 
  Ceea ce scriu nu e comedie, nu e tragedie, e viaa.
i nc ceva dragii mei, Marian i Sorin: scriu n aa fel ca s priceap toi muritorii de rnd.
Cu drag,
Rodica Elena 		 
Postat de catre Rodica Elena Lupu la data de 2006-01-30 10:26:10
         
 
  Ce este de admirat, pe langa subiect si idee, este usurinta parcurgerii textului.

Iti multumesc 		 
Postat de catre Sorin Teodoriu la data de 2006-01-30 09:46:00
         
 
  O fiin discret, un talent profund, un text care frmnt. Rodica Elena, o doamn.  
Postat de catre Marian Badea la data de 2006-01-30 08:25:09
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23957
Comentarii: 120078
Useri: 1426
 
 
  ADMINISTRARE