PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Fantezie II (o posibilă continuare) Text postat de Andrei Ghejan Dimineaţa ne-a găsit aşa, înlănţuiţi şi adormiţi. Nu numai dimineaţa, ci şi el. Am deschis ochii exact în momentul în care o batoză sub formă de pumn tocmai se pregătea să separe ceea ce încă ar fi trebuit să reprezinte o căpăţână buimacă, de restul. Atelajul, relativ inert, s-a trezit instantaneu încasând oarecum alandala câteva lopeţi cu picioare ce pliveau mai mult săraca dormeză decât zonele vizate. Alex, mai antrenată, s-a repliat imediat într-un colţ jucând un fel de „baba oarba”, iar eu, trezit de-a binelea, încă exchivând, încercam să-l domolesc cu vorba bună. N-am prea avut succes, aşa încât a trebuit să-i servesc un alt argument, de natură fiziologică. Mă rog, s-a potolit pentru că i s-a tăiat curentul, după care am rugat-o pe Alex să-i facă căteva împachetări cu o cană de apă. Când şi-a revenit, era inocent ca un cubuleţ de zahăr, dar destul de nelămurit, motiv pentru care i-am şi întins mâna zâmbind, rugându-l să mă ierte că i-am stricat plăcerea să fie isteric până obosea. I-am explicat în câteva cuvinte gratuitatea gestului lui, pe motiv că dormitul nu face rău nimănui, iar noaptea deşi toate pisicile sunt negre, poate fi un sfetnic bun. Părea să înţeleagă, numai că la un moment dat i-a aruncat o privire lui Alex care nu mi-a plăcut deloc, încărcată de ură şi... de altceva, un fel de lăcomie perfidă. Simţindu-se cât de cât protejată, Alex privea un punct fix undeva între mine şi televizor, masându-şi uşor umărul unde se pare fusese lovită de el. Ochii ei, de obicei albastru intens păreau negri şi încărcaţi de nori grei. Mi-era o milă de ea, teribil, motiv pentru care am tăcut sugrumat de emoţie. S-a auzit: „- Cară-te!!”. M-am ridicat de pe scaun neştiind exact ce o să fac. „- Ea!, nu tu! Cu tine n-am terminat!” Mi s-a părut că n-aud bine, dar ideea că Alex n-o să mai asiste la ce urmează, mi-a dat un sentiment de linişte interioară, calculată. N-am schiţat un gest, lăsând-o pe Alex să se evapore. Când am auzit uşa de la intrare închizându-se, m-am aşteptat la ce-i mai rău. A nu ştiu câta oară mi s-a demonstrat că habar n-am pe ce planetă sunt. Spre surprinderea mea, în loc să sară la bătaie cum m-am aşteptat, a început o discuţie pe un ton alunecos care puţea de la primele lui cuvinte a negociere. După o cascadă de aberaţii incoerente despre sacrificiile lui incomensurabile să o întreţină pe Alex şi să-i asigure un viitor, şi-a dat arama pe faţă: „Ce-mi oferi să ţi-o dau pe Alex? Nu mă interesează ce o să faceţi şi unde o să staţi, dar nu aici! Vreau să-mi refac viaţa!” Stăteam şi mă uitam ca boul la el şi nu-mi venea să cred ce tocmai auzisem. Am reuşit să îngân: „- Mi-o vinzi pe fiita?”. „- E fiimea vitregă! O vrei, sau nu? Dacă n-o iei, după ce pleci o s-o toc în bătaie că s-a dat la tine, în loc să aprecieze tot ce am făcut pentru ea. E rezervată oricum!” Strângeam involuntar o scrumieră cu care i-aş fi adus alinarea definitivă, scăpându-l de mizerie, dar ştiam că mă nenorocesc şi pe mine. Cu un efort supraomenesc m-am stăpânit şi i-am aruncat cu scârba mascată de ţigară: „- Mai am un teren scăpat undeva la Snagov, pe care poţi să-l vinzi. Nu e nimic construit pe el. Îl ţineam pentru propriile mele funeralii, dar după chestia asta dacă mai aud de tine, eu, sau Alex, vor fi ale tale, fără slujbă. Îţi promit! Ia-l şi du-te dracului! Ştii, sper, că nu e nimic legal în toată treaba asta, iar eu nu mai am nimic de pierdut dacă n-o să-ţi respecţi înţelegerea, aşa că nu te juca cu vorbele. Vei scrie o hârtie, legalizată ulterior, prin care renunţi definitiv la dreptul de tutore legal al lui Alex pe motiv de imposibilitate financiară, la care vom anexa şi un certificat de instabilitate psihică din cauza băuturii. Aşa, sau deloc, pentru că Alex oricum nu cred că va mai rămâne aici. Ai terorizat-o şi mă voi îngriji să primeşti ce ţi se cuvine, chiar dacă e ultimul lucru pe care îl fac!” Când am coborât, cu bocceluţa în spinare, Alex mă aştepta rezemată de cutia de scrisori de pe casa scării. I-am explicat, m-a luat de mână şi ne-am pierdut în mulţimea indiferentă care forfotea pe stradă. Ceasul Catedralei bătea un nou început, aproape la fel de tare ca inima mea ce ameninţa să-mi spargă pieptul. * * * Au trecut două săptămâni. Alex era în sfârşit liberă. Alesesem varianta să vând chiar eu terenul dându-i lui doar banii, mascând astfel câţiva bănuţi cu care reuşisem să închiriez o garsonieră modestă unde pentru prima oară am văzut-o pe Alex zâmbind. Avea un zâmbet perfect. Îl luasem cu mine în ziua aia împachetat cu grijă lângă buzunarul de la piept unde ţineam şi documentul semnat prin care el renunţase definitiv la orice drepturi asupra ei. O exaltare pusese stăpânire pe mine ştiind că din nou am o motivare, un sens, o viaţă nerisipită. Eram hotărât să mă ocup serios de educaţia ei, să-i ofer tot ce am mai bun în mine. De câte ori eram în preajma ei, parcă renăşteam. Căpătam forţe de care nu mă mai credeam capabil şi o energie absolut inexplicabilă. Uitasem toate necazurile, binecuvântam chiar şi criza care mă adusese lângă Alex. Niciun obstacol nu mai părea de netrecut, iar la Alex transformările erau remarcabile. Începeam totodată să simt feedback-ul afecţiunii mele pentru ea. Era un proces care ştiam sigur că o să dureze deoarece o smulsesem dintr-un mediu unde de aşa ceva nu avusese parte. Era neobişnuită, iar eu aveam toată răbdarea. Nu încercasem nici măcar o dată să deschid vreun subiect de discuţie din viaţa ei care ar fi putut fi delicat. Nu vroiam decât să uite umbrele trecutului şi să fie cât mai degajată în prezenţa mea, gândindu-se doar la viitor. Nici ea nu-mi punea întrebări care ar fi putut să-mi trezească memorii adormite, iar asta admiram cred cel mai mult la ea. Fineţea. Era desăvârşită. Aproape că aveam eu ce învăţa de la ea. Când eram împreună nu mai vedeam altceva. Chiar mi-era teamă ca nu cumva acest mic amănunt să mă trădeze şi să transforme totul într-o catastrofă de proporţii pentru că orice mi-aş fi permis să pierd, mai puţin pe ea. Puteam fi orice, dar nu o hienă la vânătoare, numai că transpiram prin toţi porii o tandreţe oarecum improprie momentului şi situaţiei în sine. Trebuia să fiu foarte atent. Nu era loc de greşeli. Pentru unul ca mine, era diferenţa între lumină şi întuneric. Impactul fericirii fusese puternic şi pentru mine. Îmi luasem definitiv gândul de la ea, iar Alex umpluse toate golurile posibile atât de natural că mi se părea ireal. Ireal mi s-a părut şi sărutul lor pasional de la colţul blocului, când eu mă întorceam de la legalizarea la care el nu se prezentase. Cu timpul, am aflat: „puştoaica” de 20 de ani şi „el” erau căutaţi de poliţie pentru că ulterior mai prostiseră vreo doi bătrânei ca mine. Povestindu-i unui prieten, acesta m-a întrebat: - Şi? Mai ştii ceva de ei? - Nu! Cred că îşi caută chiar acum vreunul, mai prost ca mine... - Bă, ... nu cred! Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Ideea ar fi: încercarea construcţiilor diferite plecând de la o temă fixă. În cazul de faţă, tabloidul de la care s-a plecat este următorul: "Am 50 de ani şi stau în gazdă. Ruşinos, dar în fine... nu mai contează. Am pierdut tot din cauza crizei şi ştiu că sunt prea obosit să o mai iau de la început. Consolat doar parţial, am rămas totuşi românul care se respectă cu ce i-a mai rămas: o demnitate aproape iluzorie. Spun iluzorie, pentru că practic există numai în mintea mea. Nu mai are cine să o vadă. Fosta mea familie s-a volatilizat undeva într-un spaţiu al stabilităţii pe care eu, unul, nu am mai putut să-l ofer. Trădători, dar îi înţeleg, e şi vina mea. Cred că m-au şi uitat. Nici mobil nu mai am şi chiar dacă aş avea, la ce mi-ar folosi? Socializarea mea se rezumă la memorii. Semnele se traduc prin indiferenţa translucidă, mai exact nepăsarea din jur. Nici n-ar putea fi altfel. Fiecare de fapt e preocupat doar de propria subzistenţă, iar problemele nu lipsesc nicăieri. N-ai cui să te plângi, iar scâncetul nu poate fi decât unul surd. Pe undeva, nici n-aş avea de ce s-o fac. Sunt produsul propriei neputinţe, un întors din drum la statutul de câine vagabond versus o stradă mult prea rapid circulată, căruia numai instinctul îi spune să nu se aventureze să o treacă în căutare de resturi. Rămâne doar un spaţiu strâmt, sufocant, o canapea ruptă, un geam mic şi o tastatură aruncată găsită întâmplător, inutilă de altfel. Gazda mea e un „el”. Mai tânăr decât mine, e categoric un luptător, destul de dur se pare, pentru că nu se lasă doborât. Din cele trei camere pe care încă le are, mi-a închiriat-o pe mai nimic pe cea mai mică, nu dintr-un sentiment de milă, ci pentru că fiecare bănuţ a ajuns să conteze şi în lipsa cererii, a luat ce i s-a oferit, deşi m-a privit cu suspiciune încă de la început. Mi-a impus tot felul de restricţii în casă, asigurându-mă că dacă o singură dată nu le respect „all inclusive”, în secunda doi sunt eject şi fără garanţia depozit care, cred, l-a tentat cel mai mult. Cu fiisa, Alex’ de numai 16 ani, cea de-a treia co-locatară, se poartă ca un zbir. E frumoasă şi isteaţă foc puştoaica. O bomboană. Mi-e destul de neclară relaţia lor. Cel puţin el, sub impulsul autorităţii, nu o tratează deloc ca pe o fiică, ci mai degrabă ca pe o servitoare ce trebuie ţinută din scurt, cu un program extrem de strict şi la dispoziţia lui. Săraca Alex, e veşnic tristă şi speriată, pentru că periodic o şi altoieşte, cu, sau fără motiv. Nu sunt martor la astfel de scene. Doar aud din cămăruţa mea lătratul lui premergător bufniturilor înfundate şi după, plânsul ei înăbuşit. Ce pot să fac? N-am dreptul să mă bag, iar singura ocazie pe care am avut-o să stau de vorbă cu el a fost un dezastru total, soldându-se accidental doar cu cartonaşul galben, pentru că în furia lui greşise buzunarul. A ţinut însă să-mi precizeze: „la următorul fault: out!”. Cam asta e tot ce face el: arbitrează tot, chiar şi meciurile deja arbitrate la televizorul la care numai el are acces, unde stă tolănit toată ziulica şi noaptea butonând din fotoliul dezlânat o telecomandă tocită şi de unde ţipă la Alex să-i aducă periodic, indiferent de oră, bere rece. A trimis-o la 3 noaptea pe biata fată trezită din somn cu urlete, să cumpere macheală de la non-stop, abţibildizându-i şi două palme pentru neglijenţă. Zece minute mai târziu am tresărit, deşi îmi sticleau ochii pe tavan undeva la pragul somn-trezie. Era Alex care se înghesuise lângă mine. Un val de căldură m-a invadat şi instantaneu am început să tremur convulsiv. M-a strâns în braţe ca pe un paralizat. Lac de sudoare, am făcut la fel, instinctiv. O lacrimă se unea cu alta şi două trupuri chinuite deveniseră unul singur ce dansa într-un amestec de sforăituri sufragerizate şi un televizor dat la maxim, nearbitrat de nimeni."   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2010-04-19 13:48:40               Ok Monica, astept cu interes sporit si nu-ti face probleme vis-a-vis de critica. Imagineaza-ti un catelus care latra, dar nu musca. E dragut, nu-i asa? Ai o problema cand devine... prea dragut:))   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2010-04-17 15:46:34               Este doar in calculatorul meu, momentan. Este in lucru. Imediat ce voi termina, sper sa am destul curaj sa o postez aici...sunt cam lasa - ma tem de critici... :)) Mai jos am mintit, dar fara intentie. Am postat o sigura data ceva, dar mi s-a parut ca nu se ridica la inaltimea cerintelor de aici si am sters. Voi considera mesajul dvs. o incurajare si va multumesc! O zi minunata!   Postat de catre Adra Pescarus la data de 2010-04-17 12:03:40               Müller Monika, incantat de cunostinta. Te asigur, nu intentionez sa scap de subiect, atata doar ca mi-am propus un mic experiment: plecand de la provocarea initiala ("Fantezie") , sunt curios sa vedem cate dezvoltari diferite putem gasi, fara sa ne repetam ideea (ma refer la ipostaze, desigur). Abia astept sa citesc ce ai scris. Unde poate fi gasit? Multumesc de vizita, astept link-ul, Cu drag,   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2010-04-17 11:36:35               Eu am scris ceva - o continuare, sau mai degraba, o paralela - dar nu as vrea sa postez aici, pana acum nu am postat nimic aici, in afara, desigur de comentarii... Dar mi-ar placea sa o cititi. Sunt de acord cu ce a scris dl Latunski si m-a dezamagit postarea de mai sus, nu ca scriere, desigur, ci prin faptul ca imi da impresia ca vreti sa scapati de subiect, nu inteleg de ce...este un subiect bun. Va doresc multa bafta! Un sfarsit de saptamana placut!   Postat de catre Adra Pescarus la data de 2010-04-17 11:01:31               De ce nu te bagi? Da-i bataie cu o continuare "stil Latunski". Mi-ar face mare placere sa o citesc. Cine stie?, poate iese un "duet". Unisonul nu mai are haz demult. Sincer, varianta asta ti-era dedicata. Cu drag,   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2010-04-17 00:49:49 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               O tehnică admirabilă, dublată de o naraţiune coerentă. Nu comentez faptele (ar merita). Nici viziunea fantastică (fantasmogonică). Asta-i vînă de prozator. Pasajul a fost închis pe motive de neimplicare. De renunţare. Dar nici aşa nu sună rău. Andrei, coada de peşte nu te caracterizează. Ia-o de la capo, de unde e mirositor. Bate moneda pe situaţia personajului de 50 ani nevoit să stea în gazdă. Pe situaţia lui socială. Îmi trag palme că asemenea idee nu mi-a trecut mie prin sinapse.   Postat de catre latunski criticul la data de 2010-04-17 00:30:25	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120078 Useri: 1426
ADMINISTRARE