PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
La ce bun elita? Text postat de Corneliu Traian Atanasiu Nu aristocraţia de sînge, nu elitele puterii, nu meritocraţia sînt cele care mă interesează, cea despre care aş vrea să vorbesc. Termenii care s-ar potrivi elitei pe care o vizez – care am credinţa că a existat şi va exista mereu ca o dovadă a faptului că lumea omului nu există doar degeaba – sînt mai degrabă aristocraţie de serviciu, aristocraţie spirituală. Cei aleşi nu pentru că au sau doar consideră că au un interes legitim, o imperioasă ambiţie, o înaltă misiune socială pe care se cuvine s-o impună celorlalţi – nicidecum o aristocraţie a revendicării. Aleşi pentru că au ales, mai degrabă în dauna oricărei revendicări şi a oricărui veleitarism social, nu rangul, nu poziţia, nu profesia merituoasă, ci pur şi simplu îndeletnicirea onestă de a trăi exemplar. Şi asta tocmai pentru că au simţit că a miza pe celelalte înseamnă a neglija vinovat viaţa. Dacă totuşi, cu această opţiune oarecum defetistă care ignoră premeditat încăierarea socială, ei mai au vreun rost şi pentru ceilalţi oameni, el este totodată modest şi exemplar. Modest pentru că ei nu uzează de nici o strategie a puterii, nu ţin să cucerească puterea şi, deţinînd-o, să-i guverneze pe cei ce nu-s capabili să se fericească singuri. Şi asta pentru că ei nu cred că modelul lor este accesibil tuturor. Totodată însă, şi asta cu o înverşunată neresemnare, ţin să perpetueze acest model trăindu-l neabătut, cu o lucidă şi delicată hotărîre ca pe un fel de datorie sacră. Pentru că ei ştiu, sînt convinşi că el trebuie să fie păstrat pentru a dovedi că viaţa omenească merită să fie trăită pentru ea însăşi, în ea însăşi, bucurîndu-te că o ai, că ţi s-a dăruit, că există pe acest binecuvîntat pămînt. Au convingerea de nezdruncinat că numai acest simplu adevăr al vieţii – care proclamă doar delicata ierarhie a sensibilităţii de a fi om – ne salvează de a fi doar o specie printre altele, doar fiinţe socializate pînă la totala mutilare. Şi poate şi speranţa că această aspiraţie nu poate şi n-are cum să guverneze lumea, ci numai sufletele ce se doresc alese şi se dăruiesc la rîndul lor acestei prea modeste îndeletniciri. Există în această miză un evident cinism. Şi acuzatorii vor găsi oricînd, pînă şi în această variantă resemnată şi lipsită de agresivitate, o gravă sfidare a egalitarismului – a cuvîntului de ordine, a cuvîntului sacru: toţi. Căci ea nu se aliniază ipocriziei consacrate care propovăduieşte vitejeşte că toate mîrşăviile şi absurdităţile care se cer zilnic omului, toată anosteala insidioasă prescrisă vieţii sociale, sînt unicul mod de a realiza odată şi-odată binele tuturor. Din punctul de vedere al acuzaţilor, pentru că îndură cu cîinoşenie şi cu seninătate privarea de confortul amortizării sociale. Ştiu că binele acesta delicat, de a-ţi trăi viaţa cum se cuvine e rezervat fatal celor aleşi şi că a-l propovădui tuturor este doar o tîmpenie, o aiureală, o pierdere de vreme. Le e de ajuns să-l trăiască ei fără să aibă alte pretenţii. Poate doar aceea de a crede că exemplu lor merită să fie luat în consideraţie. * O poezie a lui Sorescu pare să ilustreze ceea ce vreau să spun. Se numeşte Ctitorie. A fost scrisă în vremea în care era evident şi un subtil afront adresat marelui ctitor al naţiei. Dar ăsta este doar aspectul ocazional al unei intenţii care bate mult mai departe. Ca multe din poemele soresciene este de un simplism derutant. Bărbatul îşi contemplă soţia gravidă: „Aşa cum stai, Dreaptă, Cu braţele moi Pe pîntecul plin, Pari o veche soţie de voievod Ţinîndu-şi ctitoria.” Privirea lui tandră şi delicat ironică desolemnizează motivele ţepene şi arogante ale ştiutelor gesturi votive. Căci ctitoria nu este ţinută pe palme, ci – plăsmuită organic, viaţă adevărată, în devenire – este ocrotită şi dezmierdată de mîini afectuoase. Anchiloza zidirilor ce ar vrea să dăinuie în amintirea întemeitorilor, liniile încremenirii cu veleităţi de durabilitate veşnică sînt abandonate în favoarea rotunjimii şi a vibraţiei calde a unui pîntec împlinit. Gravitatea gestului votiv se răsfrînge asupra proaspetei vieţi. Scorţoşenia picturii murale se scurge de pe perete şi se topeşte în solemnitatea fluidului murmurător al vieţii: ”Şi parc-aud un glas Venind de dincolo De dispariţia materiei: "Noi, Ion şi Ioana, Cu puterile noastre Am durat acest sfînt Copil Întru veşnica pomenire A acestui soare Şi-a acestui pămînt." Noi, Ion şi Ioana, nume abia ieşite din anonimat, parcă rontunjite în albia timpului, persoane oarecare, cu bietele noastre puteri, am avut candoarea şi îndrăzneala să durăm viaţă nouă, aşa cum este ea, fragilă şi efemeră, fără pretenţii monumentale şi fără infatuări ciclopice. Noi care am trăit omeneşte sub acest soare, pe acest pămînt nu ţinem să ne perpetuăm numele şi faima, ci vrem ca motivele bucuriei noastre – acest soare şi acest pămînt – să aibă parte de veşnică pomenire. Durăm o altă viaţă recunoscători, ca un gest de gravă recunoştinţă, pentru ca recunoştinţa să se perpetueze. Să aibă cine plînge şi mîine bucuria acestei lumi. Ca, dincolo de fireasca dispariţie a materiei, spiritul şi însufleţirea să rămînă nefiresc de vii. (în aceeaşi intenţie citiţi şi: În chip poetic locuieşte omul pe acest pămînt şi Puterea discretă a vulnerabilităţii) Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120086 Useri: 1426
ADMINISTRARE