PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Dincolo de lume Text postat de radu soim Dedesubt, doar stânca golaşă pierdută în hău, iar undeva departe, jos de tot, grohotişul pe care ţi-ai lăsat fâşii din pielea palmelor şi a genunchilor în efortul de a-l străbate. Deasupra, aproape, mai aproape ca niciodată, Creasta, aşteptare şi năzuinţă, punctul final al acestui ultim urcuş, iar între tine şi Creastă surplomba aceea blestemată, Pintenul Diavolului, cum o numesc unii, Cumpăna, cum îţi place ţie să o numeşti, locul acela de unde nu mai există întoarcere, locul de unde, odată atîrnat de marginea lui, nu mai există pasul înapoi, fie urci, fie rămâi atârnat deasupra hăului pînă se vor îndura alţii să te salveze ori până vulturii îşi vor ostoi foamea cu leşul tău iar din alcătuirea aceea de muşchi, de sânge şi de năzuinţe nu va mai rămâne decât un pumn de oase albind pe grohotişul din vale în bătaia vântului şi a ploilor. Te lasă curajul, aşa cum te-a lăsat şi acum trei ani, când ai jurat că e ultima încercare după ce ai zăcut ca o păpuşă legată în corzi, uitată de păpuşar, ai atârnat între viaţă şi moarte, incapabil să faci pasul acela de unde nu se mai poate merge decât înainte, în sus, spre Creasta rece şi străină spre care te simţeai împins dar a cărei chemare nu o auzeai în suflet. O zi şi o noapte, o lună, un an... nu mai aveai noţiunea timpului, nu mai ştiai de când atârnai agăţat acolo, ştiai doar că e suficient să mai înfigi un piton, să atîrni carabiniera de el, să te asiguri în coardă şi să faci pasul acela ultim spre buza surplombei, iar odată ajuns acolo să te salţi cu ultimele puteri, să-ţi înfigi unghiile sângerânde între crăpăturile pietrei şi să te tîrăşti pe platoul îngust de deasupra, de unde urcuşul devenea o joacă. Nu ai găsit în tine puterea, nu ai găsit curajul, parcă simţeai că nu eşti dorit, că nu eşti chemat, iar Creasta parcă te privea cu îngăduinţa omului matur care urmăreşte mirat efortul copilului care abia a învăţat să meargă de-a buşilea. Acum însă e altceva, e altfel, îi simţi chemarea, ştii că e acolo sus, gata să te primească, gata să-ţi dezvăluie tainele ei în lumina acestei toamne târzii, o toamnă altfel şi ea decât toamna încercării de acum trei ani, mai caldă, mai luminoasă, mai plină de auriu, mai bogată parcă decât oricând, mai plină de promisiuni şi mai departe ca oricând în ultimii ani de suflarea rece a iernii ce stă să vină. Până acolo însă mai ai de trecut Cumpăna, mai ai de înfruntat încă o dată clipa aceea de cumplită incertitudine, deşi cunoşti paşii, încă un piton, carabiniera, asigurarea în coardă, apoi efortul supraomenesc de a depăşi acel prag, ştii bine ce ai de făcut, ai mai trecut prin asta, chiar dacă de fiecare dată ai dat înapoi nu pentru că nu ţi-ai fi dorit să ajungi acolo, în aerul tare al înălţimii, în atmosfera aceea rarefiată în care lipsa aerului e asemenea lipsei îndelungate a unui drog, îţi creează o stare de beţie în care toate dorinţele pot deveni realitate prin puterea minţii, nu, nu pentru că nu ai fi vrut să păşeşti acolo sus, ci doar pentru că simţeai că ai fi trădat în felul acela menirea tău de pământean, ai fi întinat cu prezenţa ta acolo un loc sacru, ai fi pătruns într-un teritoriu pe care nu îl meritai prin nimic din ceea ce reprezinţi pe acest pământ, ştiind că odată ajuns acolo trebuie să laşi totul în urmă, să te rupi de ceea ce eşti, să uiţi ceea ce te mai leagă de acest tărâm fără să te simţi în stare să o faci... Poate că de aceea simţi că te lasă curajul şi acum, poate că nu eşti pregătit să faci ultimul pas, ultimul gest, încă un piton, carabiniera, coarda întinsă, stând să plesnească, apoi efortul final, cel care te seacă de puteri, cel decisiv, să-ţi înfigi unghiile în piatră, să laşi totul în urmă săltând deasupra Cumpenei în drumul fără întoarcere spre Creasta scăldată în lumina celui mai frumos septembrie care ţi-a fost dat să-l trăieşti vreodată. Poate că de aceea ţi-e teamă, poate că de aceea nu vei ajunge niciodată acolo sus, în înălţimea ameţitoare şi sălbatică a Crestei, de unde nimic nu v-ar mai împiedica să priviţi departe, peste capătul pământului, pînă dincolo de lume... Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Două prezenţe constante în paginile mele. Veronica, emoţia dumneavoastră mă determină să cred că nu am pus degeaba suflet în acest text. Vă mulţumesc. Tea, constatarea dumneavoastră se apropie de adevăr, chiar dacă este rostită dubitativ. Vă mulţumesc şi dumneavoastră pentru aprecieri. Radu Şoim   Postat de catre radu soim la data de 2009-04-07 21:08:46               Teama ca Sisif personal? Avant ( ca aspiratie) si frana (ca neputinta)? Oricum, interesanta incursiune in "batalia" psihologiei umane... Aprecieri! Calvar*   Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2009-04-07 17:37:21               Radu Soim, Am citit cu sufletul la gura si acest text al tau. Te voi mai citi. * VPL   Postat de catre Veronica Pavel la data de 2009-04-07 17:23:28 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               Va multumesc, Amelia. Am constatat ca am o eroare in text. Menirea tau de pamantean - a se citi menirea ta. Cu scuzele necesare. Radu Soim   Postat de catre radu soim la data de 2009-04-07 10:47:21               intre Calauză si Prometeu pare a fi aici doar un pas... iar Sarpele i-a spus lui Adam: muscand din mar veti fi ca niste Dumnezei "....Cetatea din vise departe e încă, Şi vine şi ziua cumplită când el, Rămas din toţi singur, sub cer de oţel, Pe minte îşi simte o noapte adâncă... Când setea, când foamea, — grozave la fel, Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă, Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oţel...." bine scris, deosebit vot   Postat de catre Amelia Cojocaru la data de 2009-04-07 09:49:18	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120078 Useri: 1426
ADMINISTRARE