|
|
|
|
|
|
|
|
|
Dincolo de lume |
|
|
Text
postat de
radu soim |
|
|
Dedesubt, doar stânca golașă pierdută în hău, iar undeva departe, jos de tot, grohotișul pe care ți-ai lăsat fâșii din pielea palmelor și a genunchilor în efortul de a-l străbate. Deasupra, aproape, mai aproape ca niciodată, Creasta, așteptare și năzuință, punctul final al acestui ultim urcuș, iar între tine și Creastă surplomba aceea blestemată, Pintenul Diavolului, cum o numesc unii, Cumpăna, cum îți place ție să o numești, locul acela de unde nu mai există întoarcere, locul de unde, odată atîrnat de marginea lui, nu mai există pasul înapoi, fie urci, fie rămâi atârnat deasupra hăului pînă se vor îndura alții să te salveze ori până vulturii își vor ostoi foamea cu leșul tău iar din alcătuirea aceea de mușchi, de sânge și de năzuințe nu va mai rămâne decât un pumn de oase albind pe grohotișul din vale în bătaia vântului și a ploilor.
Te lasă curajul, așa cum te-a lăsat și acum trei ani, când ai jurat că e ultima încercare după ce ai zăcut ca o păpușă legată în corzi, uitată de păpușar, ai atârnat între viață și moarte, incapabil să faci pasul acela de unde nu se mai poate merge decât înainte, în sus, spre Creasta rece și străină spre care te simțeai împins dar a cărei chemare nu o auzeai în suflet. O zi și o noapte, o lună, un an... nu mai aveai noțiunea timpului, nu mai știai de când atârnai agățat acolo, știai doar că e suficient să mai înfigi un piton, să atîrni carabiniera de el, să te asiguri în coardă și să faci pasul acela ultim spre buza surplombei, iar odată ajuns acolo să te salți cu ultimele puteri, să-ți înfigi unghiile sângerânde între crăpăturile pietrei și să te tîrăști pe platoul îngust de deasupra, de unde urcușul devenea o joacă. Nu ai găsit în tine puterea, nu ai găsit curajul, parcă simțeai că nu ești dorit, că nu ești chemat, iar Creasta parcă te privea cu îngăduința omului matur care urmărește mirat efortul copilului care abia a învățat să meargă de-a bușilea.
Acum însă e altceva, e altfel, îi simți chemarea, știi că e acolo sus, gata să te primească, gata să-ți dezvăluie tainele ei în lumina acestei toamne târzii, o toamnă altfel și ea decât toamna încercării de acum trei ani, mai caldă, mai luminoasă, mai plină de auriu, mai bogată parcă decât oricând, mai plină de promisiuni și mai departe ca oricând în ultimii ani de suflarea rece a iernii ce stă să vină.
Până acolo însă mai ai de trecut Cumpăna, mai ai de înfruntat încă o dată clipa aceea de cumplită incertitudine, deși cunoști pașii, încă un piton, carabiniera, asigurarea în coardă, apoi efortul supraomenesc de a depăși acel prag, știi bine ce ai de făcut, ai mai trecut prin asta, chiar dacă de fiecare dată ai dat înapoi nu pentru că nu ți-ai fi dorit să ajungi acolo, în aerul tare al înălțimii, în atmosfera aceea rarefiată în care lipsa aerului e asemenea lipsei îndelungate a unui drog, îți creează o stare de beție în care toate dorințele pot deveni realitate prin puterea minții, nu, nu pentru că nu ai fi vrut să pășești acolo sus, ci doar pentru că simțeai că ai fi trădat în felul acela menirea tău de pământean, ai fi întinat cu prezența ta acolo un loc sacru, ai fi pătruns într-un teritoriu pe care nu îl meritai prin nimic din ceea ce reprezinți pe acest pământ, știind că odată ajuns acolo trebuie să lași totul în urmă, să te rupi de ceea ce ești, să uiți ceea ce te mai leagă de acest tărâm fără să te simți în stare să o faci...
Poate că de aceea simți că te lasă curajul și acum, poate că nu ești pregătit să faci ultimul pas, ultimul gest, încă un piton, carabiniera, coarda întinsă, stând să plesnească, apoi efortul final, cel care te seacă de puteri, cel decisiv, să-ți înfigi unghiile în piatră, să lași totul în urmă săltând deasupra Cumpenei în drumul fără întoarcere spre Creasta scăldată în lumina celui mai frumos septembrie care ți-a fost dat să-l trăiești vreodată.
Poate că de aceea ți-e teamă, poate că de aceea nu vei ajunge niciodată acolo sus, în înălțimea amețitoare și sălbatică a Crestei, de unde nimic nu v-ar mai împiedica să priviți departe, peste capătul pământului, pînă dincolo de lume...
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Două prezențe constante în paginile mele.
Veronica, emoția dumneavoastră mă determină să cred că nu am pus degeaba suflet în acest text. Vă mulțumesc.
Tea, constatarea dumneavoastră se apropie de adevăr, chiar dacă este rostită dubitativ. Vă mulțumesc și dumneavoastră pentru aprecieri.
Radu Șoim
|
|
|
|
Postat
de catre
radu soim la data de
2009-04-07 21:08:46 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Teama ca Sisif personal? Avant ( ca aspiratie) si frana (ca neputinta)?
Oricum, interesanta incursiune in "batalia" psihologiei umane...
Aprecieri!
Calvar* |
|
|
|
Postat
de catre
Tea Nicolescu la data de
2009-04-07 17:37:21 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Radu Soim,
Am citit cu sufletul la gura si acest text al tau. Te voi mai citi.
*
VPL
|
|
|
|
Postat
de catre
Veronica Pavel la data de
2009-04-07 17:23:28 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Va multumesc, Amelia.
Am constatat ca am o eroare in text. Menirea tau de pamantean - a se citi menirea ta. Cu scuzele necesare.
Radu Soim
|
|
|
|
Postat
de catre
radu soim la data de
2009-04-07 10:47:21 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
intre Calauză si Prometeu pare a fi aici doar un pas...
iar Sarpele i-a spus lui Adam: muscand din mar veti fi ca niste Dumnezei
"....Cetatea din vise departe e încă,
Și vine și ziua cumplită când el,
Rămas din toți singur, sub cer de oțel,
Pe minte își simte o noapte adâncă...
Când setea, când foamea, grozave la fel,
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă,
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oțel...."
bine scris, deosebit
vot
|
|
|
|
Postat
de catre
Amelia Cojocaru la data de
2009-04-07 09:49:18 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23957 |
|
|
Comentarii:
120086 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|