PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Scadenţa Text postat de Andrei Ghejan Există un moment când se culeg şi roadele. Coapte, sau nu, pot fi dulci, acre, sau amare, după cum ”le-a fost scris”. Ideea de competitivitate în artă (deşi pare puţin forţată la prima vedere) nu este chiar întâmplătoare. Noţiuni de tipul „expresie”, „mesaj”, „transparenţă”, „naturaleţe”, „stil”, „formă”, „ritmică”, etc. (sunt probabil sute sau mii), auzite la tot pasul, devin tot atâtea puncte de evaluare, dar din nefericire obiectivitatea lor deşi înmugurită din start capătă rădăcini solide abia în timp. Este clar unul din argumentele hotărâtoare ale multitudinii de abandonuri premature. Să nu uităm însă ce-am învăţat de la „băieţii mai mari” şi anume: valoarea se impune de la sine, fiind în primă fază doar o măsură a talentului. Ce bine ar fi dacă ar fi numai asta. Lucrurile par să se complice ulterior. Raportat pe „parcele”, terenul este atât de bătătorit, încât originalitatea (asimilată drept mama fertilităţii artistice) devine brusc inundaţie, iar „apa”, cât ar fi ea de „apă”, este tot o otravă în cantităţi prea mari, putând fi chiar letală. Unii încearcă să nu se ude prea tare, sărind. De unde? Din apă? Degeaba sări. Alţii încearcă să dribleze apa. Cum? Plutind (eşti deja poet). Alţii pur şi simplu fac abstracţie de ea, plantând lăstarul în ariditate: se usucă a doua zi, iar „new-age-rii” îşi dau toată silinţa să planteze acolo unde concurenţa nici nu s-a gândit: în locuri toxice. E posibil să crească niscaiva bălării, numai că pe criza asta cumpărătorii (circumspecţi) le văd tot mai rar buruieni, piaţa fiind deja saturată de otrăvuri. Se naşte o legitimă întrebare: ce-ar fi de făcut? Primul cuvânt care le-a venit în minte multora, după ce au trecut ponderat de la stadiul de lăstar la pomişor a fost „Bonsai” (parc-aşa-i zice). Au luat frumuşel o foarfecă de tuns şi-au schingiuit şi mutilat săracul pomişor până l-a luat naiba intoxicând piaţa de „free-pomişori”. Vorba lui Toma Caragiu (Dumnezeu să-l ierte): „îl vindeau atât ca pom de iarnă, cât şi ca gladiolă, încât nu semăna nici cu una, nici cu alta”. Şi cam scump (se pare) că s-a săturat lumea şi de asta. Banzai! După mintea mea (cam scurtă, recunosc), abia de-aici (excluzând geniile) se nasc artiştii: adică fomiştii care (răbdători) încă au mai avut puterea să reziste, fără hrană iluzorie, doar cu ţârâita aia de „apă” care le-a făcut totuşi lăstarul să devină copăcel, cu o siluetă (chiar şi cu o umbră) care să impună. Deşi de roade încă nu poate fi vorba, se pot mândri că (teoretic măcar) se pot căţăra pe ceva. Oricum, de-acolo, lumea deja se vede altfel, fiind privilegiaţi în primul rând că pot să se usuce. Trierea adevărată devine dură. Artiştii grei se gândesc deja la un nou set de sacrificii tăind copacul, pe care-l folosesc să-şi facă casă, reluând totul de la început, reinventându-se în beciul casei şi abia după câteva cicluri casa prinde contur. Unii răzbat, alţii nu, iar câţiva construiesc zgârie nori. Cei ce reuşesc se pot lăuda că au lăsat ceva în urma lor. Restul... rămâne apă de ploaie, sau şi mai trist: o mocirlă... Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Scuze cititorilor pentru varianta anterioară, plină de greşeli. Nici acum nu sunt sigur că le-am corectat pe toate. cu drag,   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2009-04-01 13:29:54 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120078 Useri: 1426
ADMINISTRARE