PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
22 Text postat de George (Dumitru) Corbeanu Lipsa apei duce la deces in sapte-opt zile, asa ne povestesc medicii. Caci apa este un element indispensabil vietii, zic ei, iar un om trebuie sa bea zilnic in medie doi litri, in conditii normale. Un aport de apa scazut aduce dupa sine deshidratarea organismului, iar acesta nu mai poate asigura necesarul de lichid pentru ca sangele sa circule normal. Persoana poate intra in acest caz in stare de soc, o stare care ii poate ameninta viata, iar asta o stim cu totii aici, in spatiul acesta ingust unde nu numai ca nu putem bea, dar am inceput sa eliminam abundent, camera devenise din ce in ce mai calduroasa. Imi venea sa ma dezbrac de tricou, dar as fi ramas in pielea goala si asta cu siguranta mi-ar fi atras alte priviri dezaprobatoare de la batran. El insa isi daduse jos haina si cravata, ramasese doar in camasa descheiata la ultimii doi nasturi. Varstnicii sufera mai mult decat tinerii, odata instalata deshidratarea, pentru ca nu consuma lichide, nu au senzatia de sete la fel de puternica cum este in cazul nostru. In plus rinichii lor nu mai functioneaza la fel de bine. Daca aveam sa stam aici mai multe zile, va muri de sete, mi-am zis si l-am privit din nou cu mila, incercand sa mi-l imaginez cu buzele uscate, crapate, cu cerul gurii arid, cu respiratia urat mirositoare din lipsa secretiei salivei, rasufland din greu, cu degetele chircite langa usa, sperand cu ultimele puteri ca poate se va deschide, printr-un miracol. - Probabil ne asculta in continuare, vorbi Robert ca pentru sine. Nu ne mai vad, insa ne asculta. - Nu au decat sa ne asculte cat vor. Nu or sa se aleaga cu nimic, pufni femeia. Adica oricand pot sa aleg sa tac, asa ca nu au ce sa imi faca. Eu l-as fi urmat, probabil in acelasi mod, cu aceeasi lipsa a salivei, cu aceleasi degete chircite. Poate m-as fi luptat cu el, incercand sa deschid usa, sa alerg primul spre racoarea zilei. Si atunci, mi-am zis, care ar mai fi diferenta intre noi ? Care ar mai diferenta intre mine si oricare dintre oamenii acestia de aici ? Ca ei au mancat in viata mai multa carne decat am facut-o eu, sau ca au citit mai multe carti decat mine, sau ca au baut mai multe cafele si au fumat mai multe tigari ? Mi-a venit dintr-odata sa urlu, sa strig puternic, un aaaaaaa sfredelitor, aruncat spre pereti, asteptand sa mi se intoarca si sa ma loveasca in frunte, ca apoi sa il redirectionez spre usa, sau spre ceilalti pereti, sau direct spre urechile fine ale femeii care se foia pe canapea. Aaaaaa, spre oricine ne inchisese aici, pana cand mi-ar plesni plamanii, spargandu-se in cioburi vinetii, faramitandu-se, intrandu-mi in sange si carne, iesindu-mi prin ochi, scurgandu-se apos pe podeaua lucioasa. Aaaaaa, pana cand nu as mai auzi urletul, pana cand m-as obisnui atat de mult cu zgomotul incat m-as lasa purtat de el ca de un val inspumat, pana cand urletul meu continuu ar deveni normalitate iar linistea care s-ar asterne dupa m-ar intepa dureros, facandu-mi urechile sa sangereze. -Este prima carte pe care ati scris-o ? am auzit femeia intreband cu voce joasa, se pare ca inca nu alesese sa taca. Se uita la batran curioasa, dar aceste nu ii raspunse decat tarziu, probabil nu auzise sau nu credea ca el era cel vizat. - Poftim ? zise cand intoarse ochii si o vazu privindu-l cu interes. - V-am intrebat daca este prima carte pe care ati scris-o, sau ati mai scris si altele. Sper ca nu va incomodeaza intrebarea. M-am gandit sa ne cunoastem putin mai bine, daca tot stam aici cu totii. Vom percepe timpul altfel, cand vorbesti parca trece mai repede. -Hm, spuse batranul putin stanjenit. Bine, am sa va rapsund. Este prima carte, insa nu este prima tentativa de publicare a ei. De fapt, nici nu mai stiu a cata e, sa fiu sincer. Stiti, daca nu ma suna domnul acesta, Calin, si daca nu insista sa vin cu manuscrisul aici, nu o faceam. Si era mai bine sa nu o fac, ofta, avand in vedere situatia in care am ajuns acum. Dar obosisem sa umblu pe la edituri. El mi-a zis ca imi cunoaste lucrarea, stia de tot timpul pierdut pe drumuri, stia de situatia in care ajunsesem. Sa vedeti cum a fost. Am terminat cartea, a iesit una destul de mare. Nu va pot arata manuscrisul pentru ca l-am lasat la domnisoara de la receptie. Insa este destul de gros, ceea ce v-am povestit mai devreme este doar o parte din ce am reusit sa construiesc acolo. A pornit de la ceva mic in jurul episodului povestit de bunicul meu, apoi s-a transformat in ceva complex, am mers pe ideea reinventarii istoriei. Vedeti ? Mereu o sa ramanem cu aceeasi intrebare asupra evenimentelor istorice : s-a intamplat cu adevarat ceea ce stim din carti ? Sau stim doar ceea ce au redactat altii, martori subiectivi ai evenimentelor respective ? Martori care, cu sau fara voia lor, au alterat adevarul istoric, lasand in urma textele scrise care au reusit sa invinga timpul si sa ajungala noi, preluate fiind de alte persoane, istorici, care, iarasi, ar fi putut altera in transcriere sau traducere, sensul initial. Subiectul nu este nou, este unul complex, sunt scriitori mari care l-au abordat. Dar sa nu divaghez. Eu am vrut sa supun atentiei publicului amator de carte si istorie din Romania aceasta idee a reiventarii, plecand de la povestea bunicului pe care am prezentat-o ca pe un fapt cert, fara echivoc. Apoi am construit pe langa, aducand in prim plan alte evenimente din perioada aceea a primului razboi mondial, evenimente care s-au intamplat, insa a caror cauza, conform cartii mele, difera de ceea ce a ajuns la noi scris. A iesit un roman de peste trei sute de pagini la care am scris aproximativ cinci ani, neintrerupt. Am revenit, am corectat, am rescris pasaje si, cand intr-un final, am teminat, am cazut frant de oboseala. Dupa o anumita varsta puterea de concentrare scade, oboseala se instaureaza mai repede si pe timp indelungat, iar mie mi-a fost din ce in ce mai greu sa raman in priza. Dar am facut efortul acesta, mai mult pentru a-mi demonstra mie ca pot. In plus, de cand iesisem la pensie, ma obisnuisem sa imi umplu timpul, cateva ore pe zi, cu acest text care crestea pe zi ce trece sub mainile mele, ca un copil drag. Sotia mi-a murit, lasandu-ma singur acum zece ani, iar copiii si nepotii si-au vazut de ale lor, ca de obicei. Am fost mereu un spirit mai introvertit, am fugit de lume si ea de mine. Dar nu asta e important in ceea ce va spun. Ci faptul ca odata terminata cartea, m-am gandit, fireste, sa o public. Dar a fost cu mult mai greu decat ma asteptam. Intai m-am infiintat la editurile mari, unele dintre ele recomandate de prieteni de-ai mei care mai publicasera. Insa m-au refuzat, majoritatea pe motive materiale, invocand riscul la care sunt supuse ele, ca edituri, ca institutii activand in spiritul economiei de piata, avand in vedere ca eram un autor necunoscut, fara trecut literar important, iar cititorul, in nemarginitul lui snobism, avea sa imi ocoleasca cartea in librarii, astfel incat profitul lor va fi nul. Unora, pur si simplu, nu le-a placut cartea. Nu se inscria in sfera lor, in tematica si stilul cu care isi obisnuisera cititorii. Apoi am inceput sa cobor stacheta, acceptand pana la urma sa ma duc la orice editura, cat era ea de mica. Dar degeaba. Timp de aproape sase luni, m-am confruntat cu aceleasi situatii. Nimeni nu era dispus sa imi publice cartea decat, poate, contra cost. Doar daca, adaugau, as fi dispus sa imi suport costurile unui tiraj redus, un fel de actiune pilot, iar daca vanzarea medie lunara depaseste o anumita marja, urmatorul tiraj, mai mare, il vor efectua ei de la un capat la celalat. Nu am putut accepta asa ceva, suma ceruta pentru un tiraj decent era destul de mare iar eu nu aveam decat pensia de profesor ca venit lunar. Am cautat sponsorizare la diverse companii, tot prin cunoscuti de ai mei, fosti elevi. Insa nu am reusit nici lucrul acesta. Intr-un final am ajuns la “Compendiu”. Asa se numea acea editura, ale carei carti le vazusem in ultimul timp pe tarabe, in format foarte mic, intr-o colectie numita “Cartea de buzunar”. Nu rasfoisem niciuna, doar vazusem pe coperta din spate, ... Editura “Compendiu”... si adresa. M-am dus si la ei, resemnat, cu ideea ca nu o sa am niciodata cartea publicata si ca am irosit cinci ani din viata degeaba. Probabil ca aratam foarte rau, asa cum eram in zilele acelea, nebarbierit, neingrijit, cu parul in dezordine, caci persoana care ma primi isi trada un sentiment usor de repulsie pe care i l-am ghicit din miscarea corpului si grimasa afisata fugitiv. Dar ma invita sa iau loc, ma asculta cu atentie, imi frunzari superficial manuscrisul, se lipi cu spatele de spatarul scaunului privind ganditor cateva clipe in tavan, apoi imi spuse hotarat, fara inflexiuni in voce: -Domnule, am sa fiu sincer cu dumneavoastra. Cartea aceasta este mult prea stufoasa pentru ceea ce publicam noi. Ma tem ca am sa va refuz. Ar fi trebuit sa scrieti o carte mica, maxim o suta de pagini, altfel o sa speriati cititorii, daca-mi permiteti termenul. Credeti ca cineva ar cumpara cartea dumneavoastra de... (si aici privi pe ultima mea pagina) trei sute si ceva de pagini? Pai ce sa faca cu ea? Sa o uite pe vreun raft prafuit in vreo bibloteca? Cine credeti ca mai are rabdare sa parcurga trei sute de pagini in ziua de astazi? Nu, domnule, le-ar trebui prea mult timp, asta este adevarul. Prea mult, nu avem, nici unul dintre noi nu are la dispozitie asa ceva, nu in vremurile astea. Exact din aceste considerente, noi, si cand spun noi ma refer la mine si la partenerul meu, cei care am pus bazele acestei afaceri, am reusit sa concretizam o idee. Domnule, astazi se munceste foarte de mult, omul este din ce in ce mai obosit, stresul si rutina - bolile mileniului trei - erodeaza continuu sistemul nervos care devine astfel extrem de instabil. Apoi exista televizorul, internetul, intreaga mass-media, exista cinematografe la nivel occidental, toate aceste forme de entertainment, cum spun americanii, de divertisment, usoare, constituind o alternativa a cartii scrise, a cititului in sine, omul de astazi preferand-o, tocmai datorita gradului mic de solicitare intelectuala. Cu toate astea sunt persoane carora le place, in continuare, sa citeasca, sa simta o carte in mana, sa ii dea paginile umezindu-si degetele, dar se lovesc cu brutalitate de aceasta criza temporala in care ne scaldam cu totii. Exact acestor tip de oameni am vrut noi sa ne adresam. Publicand carti in format mic, care pot fi citite in metrou, autobuz, chiar si in masina, in trafic sau stand la semafor, incercam sa le oferim un mod de a-si pastra preocuparile, de a-si putea permite, in continuare, placerea cititului. Asa a aparut colectia “Cartea de buzunar”, prin care, cum am spus si acum intaresc, individul interesat de literatura, insa mereu pe fuga, mereu in miscare, are acces la aceste carti de marime redusa, pe care le poate purta in orice tip de buzunar - de haina, de jacheta, in poseta, oriunde. Si mai este aici un aspect de luat in seama. Consumatorul, sa ii spunem asa, cu cat termina mai multe carti, cu atat se simte mai imbogatit cultural. Una este sa citesti intr-o luna o carte, alta este sa ai zece la activ. O bibliografie bogata, denota ideea de om cult, mai multe titluri, mai multe exemple, atrag dupa ele o mai mare prestanta, o mai mare greutate in grupul social de care individul apartine. Omul este un snob, domnule, iar noi vrem sa exploatam acest snobism, in favoarea noastra. Totusi, draga domnule, continua, am o propunere pentru dumneavoastra. Avem un nou proiect la care as dori sa participati. Din cate mi-ati povestit, sunteti un om de litere, iar aceste sute de pagini, probabil o dovedesc. Daca sunteti interesat, si eu cred ca ar fi o afacere buna, si pentru noi, si pentru dumneavoastra, putem continua discutia. Pe undeva imi starnise curiozitatea, asa ca am aprobat obosit, miscandu-mi aproape imperceptibil capul. -Foarte bine, nu veti regreta. Domule, vrem sa publicam rezumate. Inchipuiti-va, romanul Ion rezumat la cincizeci de pagini. Ganditi-va cu ce usurinta s-ar citi. Pastrandu-se tema principala a cartii, pastrandu-se simbolurile, mesajul, tot. Dar in cincizeci de pagini. Apoi, sa va mai dau un exemplu, Morometii. Ganditi-va ce ar insemna sa poti citi toata aceasta carte intr-o ora, in autobuz, in drum spre scoala, cand dai bacalaureatul. Ar usura viata multor elevi care, vedem si noi asta, sunt din ce in ce mai dezinteresati de literatura. Sau Dostoievski. Ganditi-va, Fratii Karamazov in maxim o suta de pagini. Sa o citesti in doua zile. Ar fi extraordinar! Si exemplele pot continua la nesfarsit! Il vedeam cum radia in timp ce vorbea, prinsese o roseata in obraji, se inviora, ridicandu-se cate putin de pe scaun, in final gasindu-se, parca mirat, in picioare. - Nu este o idee noua, carti-rezumate au mai existat, insa nu intr-o colectie promovata, nu intr-un sistem de marketing bine pus la punct. Si nu adresandu-se tuturor, ci doar, poate, elevilor, scolarilor. Publicul nostru tinta este, de data aceasta, populatia intreaga. Toata lumea va putea citi clasicii literaturii noastre intr-un timp record! Vom merge la scara nationala, poate chiar universala, vom fi cunoscuti in toata tara, in toata lumea, peste tot. In curand, domnule, o sa vedeti, vor disparea cartile mari. Pur si simplu nu se vor mai scrie. Nu mai renteaza, nu se merita efortul. Ascultati-ma pe mine, acesta este tendinta pe termen mediu-lung, iar noi o sa profitam din plin de asta. Cred ca ati inteles ce vreau de la dumneavoastra, zise in continuare si ma stranse familiar de umeri, venise in spatele meu. Va vreau facand aceste rezumate, captand esenta intr-o forma mult redusa. Ma uit la dumneavoastra si imi dau seama ca sunteti capabil de acest lucru, iar eu, ca o incurajare, va voi oferi un avans pentru prima carte, sa spunem... Ion, ca tot am vorbit despre asta. Ce parere aveti? imi spuse de data aceasta calm, dupa ce se aseza la loc pe scaunul cu spatar inalt. Cand veniti cu manuscrisul, va voi inmana partea cealalta de bani. Apoi, daca lucrurile merg bine, continuam. In acelasi sistem. Inutil sa va spun ca m-am ridicat trist si am parasit camera aceea fara sa privesc inapoi. Nici buna ziua nu i-am dat. Am ajuns acasa si am aruncat manuscrisul intr-un sertar, ma obosise destul. Apoi, in cateva zile, am primit telefon de la acest domn Calin care intr-un mod ciudat stia pana si de discutia aceasta cu rezumatele. A insistat ca imi va publica romanul fara niciun cost din partea mea, ca il va promova si distribui in toata tara, pentru ca, asa mi-a zis, are deja contracte de distributie cu librariile din oarasele mari romanesti. Am oftat si am acceptat sa vin aici, gandind ca va fi ultima editura cu care voi mai vorbi. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Bine-ai...revenit, George! Mi-ar place sa citesc intregul......fragmentele reliefeaza doar abilitatea manuirii cuvantului, cum bine stii.....celelalte cerinte (intr-ale prozei, evident) raman in suspensie ....finalul, mai ales ....fara de"lovitura" lui conclusiva ramanem cam"in afara" ... Imi place cum iti manuesti personajele .......si astept. cu prietenie, calvar   Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2009-01-28 20:47:06               salutare! ce mai faceti? iar polemici pe europeea... toate-s vechi si noi sunt toate. bine v-am regasit, dupa o pauza cam luunga... anyway, continui sa postez parti din povestea aceea mai lunga, poate le-o citi cineva. George   Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2009-01-28 18:53:26	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120086 Useri: 1426
ADMINISTRARE