PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Poveste cu o fata - text integral, final -II- Text postat de George (Dumitru) Corbeanu 7. La întoarcere din Constanța, la câțiva kilometri de București, pe autostradă, am avut un accident de mașină. Am pierdut controlul volanului și m-am lovit de parapetul din stânga, apoi mașina s-a rotit și s-a lovit, tot cu partea stângă, în plin, de un tir aflat în mișcare ca apoi să fie propulsată în parapetul din partea dreaptă, unde s-a oprit. Toate aceste mișcări au fost comentate de oamenii din jurul meu care m-au scos din mașina zdrobită. Vorbeau între ei mirându-se că încă sunt întreg, mai ales că airbag-urile rămăseseră la locul lor, ciudat, având în vedere natura puternică a impactului la care fusese supusă mașina. Dar tot ei și-au dat răspunsul, nu fusese lovită frontal, ci într-o parte, probabil de-asta eram încă întreg, chiar dacă destul de bine zdruncinat. Îi auzeam ca prin vis, ca și când aș fi fost sub imperiul unui anestezic ce începuse să își facă efectul, înainte să cad în amorțeală și să mi se întunece privirile, apoi exact asta mi s-a întâmplat, m-am prăbușit pierzându-mi cunoștința. M-am trezit în camera de gardă, la urgență. Eram întins pe un pat iar cămașa îmi fusese descheiată, aveam pieptul liber, cineva probabil a vrut să mă ajute să respir. M-am ridicat pe marginea patului și m-am pipăit, era totul la locul lui, păream în regulă, aveam doar câteva zgărieturi care fuseseră curățate. Deasupra arcadei stângi am găsit un pansament prins cu leucoplast însă nu părea nimic grav, probabil mi se spărsese în urma loviturii de volan. Ce ciudat să pierd controlul așa, din senin, mi-am zis, asta se întâmplă când nu îți eliberezi mintea de gânduri mai ales la volan, și eu gânduri aveam destule în momentele acelea, se materializau toate în jurul aceluiași subiect, femeia cu care mă culcasem inopinat într-o noapte fierbinte și care, iată, era cât pe ce să îmi cauzeze moartea, și asta fără voia ei, acționând la distanță, departe dar totuși aproape, o fantasmă, un abur. Himerele ne afecteaza viața în aceeași măsură în care o fac lucrurile concrete printre care ne învârtim, în anumite situații chiar mai mult de atât, aș fi putut adăuga, și motive aveam, căci mi se întâmpla chiar atunci. -Ce avem noi aici, am auzit brusc și m-am întors, lovindu-mi privirea de un doctor brunet, grizonant pe la tâmple. Ce ați pățit? -Un accident de mașină, am zis, scărpinându-mă după ceafă. Nu știu cum și când am ajuns aici. -Aha, spuse palpându-mi abdomenul, apoi memberele, încerca să vadă, ca și mine mai devreme, dacă sunt întreg. Vă doare ceva? -Nu, nimic, totul pare în regulă. M-am speriat doar. -Și spuneți că nu vă amintiți cum ați ajuns aici? Apoi adăugă întorcându-se către asistenta ce își făcea de lucru într-un colț al camerei, căutând prin niște hârtii, Ce s-a întâmplat cu domnul? Cât timp a stat inconștient? -Domnul? replică asistenta clipind mărunt, aruncându-și ochii mici spre mine. Aaa, nu știu exact, e aici de o oră și ceva… Erați sus când a ajuns, am sunat dar nu v-am găsit. -Aha, continuă doctorul pe același ton. Totul pare în regulă cu dumneavoastră, îmi spuse. Însă aș vrea să faceți un control la neurologie, ați stat cam mult inconștient. Ana, fă-i trimiterea, du-l la Monica Avram, sus la trei, la neurologie. Spune-i că l-am trimis eu, acum trebuie să fug, mă așteaptă un pacient, adăugă aruncând ultimele vorbe din ușă, înainte să o trântească după el. -Mergeți în dreapta, pe culoar, apoi luați liftul până la etajul trei, veți găsi acolo secția de neurologie, mergeți cu hârtia aceasta, știu ei ce au de făcut îmi spuse asistenta după câteva minute înmânându-mi o hârtie. I-am mulțumit frumos și i-am urmat indicațiile. Am ajuns la neurologie puțin amețit, încă nu îmi revenisem după șoc, fragmente din ceea ce se întâmplase continuau să mă bântuie. Vedeam cu ochii minții parapetul acela venind sinuos spre mine, în încercarea eșuată de a recâștiga controlul mașinii, apoi tornada în care am fost aruncat în urma impactului, lovitura puternică în lateral care mă zgudui dureros, lovindu-mi fruntea de volan, făcându-mă să simt explozia adrenalinei, sunt oameni care caută experiențe de acest gen, ce bine că nu eram unul din ei. Am intrat în cabinet unde mă întâmpină o doctoriță negricioasă, cu părul în dezordine și halatul alb șifonat, probabil că bătăile mele în ușă au trezit-o dintr-un somn bolnăvicios, cine știe, nu dormise noaptea trecută și ar fi avut nevoie de recuperare iar eu am deranjat-o. M-a întâmpinat fără nicio urmă de amabiliate, mârâind un răspuns inteligibil la salutul meu politicos, apoi îmi ceru pe mutește foaia pe care o studie preț de câteva minute. -Cât ați stat inconștinet? m-a întrebat cu o voce răgușită, privindu-mă peste ochelarii cu ramă groasă. -Nu știu, o ora cred, nu mai mult. -Bine. Luați loc pe pat acolo, să vă testez reflexele. M-am conformat și m-am lăsat lovit ușor cu ciocanelul, reflexele îmi erau bune, apoi au continuat alte teste, am închis ochii și am întins mâinile pe lângă corp, încă mă puteam coordona, nu amețeam, apoi altele și altele. O urmăream cum mă examinează fără nicio urmă de implicare, eram un obiect, o sarcină de serviciu, eram un golem, un om de tinichea, îmi cerceta mecanismul, carcasa, încerca să verifice dacă totul e la locul lui, dacă îmi mai trebuie ulei, să mă șteargă de rugină și să mă pună din nou în mișcare, trupul e al lor dar sufletul al nostru, slavă Domnului pentru asta. -Pare totul în regulă, am auzit-o într-un târziu, însă vă sugerez odihnă câteva zile, o să vă dau concediu medical. Apoi vă mai aștept aici, veniți peste o săptămână, o să vă fac o nouă examinare atunci, spuse și începu să completeze un set de hârtii și formulare, păstrându-și aerul obosit și distant. Oare ce himere o bântuiau în momentele acelea? Câte fantasme îi ocupau mintea și îi goleau sufletul, făcând-o să mă trateze cu o asemena detașare? Poate și ea fusese vizitată de vreun necunoscut în noaptea ce se încheiase, căruia îi deschisese ușa, trupul dar nu și sufletul, pe care îl mistuise cu sânge rece, de doctoriță, apoi îl lăsase în urmă, singur, în așternuturile umede, și venise aici, la spital, obosită, tracasată, deprimată, așa cum probabil venise și femeia pe care încetasem să o mai caut, lăsată de mine în urmă. Cum ar fi fost să o fi găsit aici, mi-am zis dintr-odata, eu în calitate de pacient, iar ea să mă examineze, făcând-o, probabil, la fel de detașat, fără să mă privească cu adevarat, fără să mă recunoască, cercetându-mi învelișul și balamalele, asigurându-se că încă funcționez la parametrii normali. Aș fi lasat-o probabil să mă studieze, sperând că își va aminti, urmărindu-i reacția, așteptând să tresară, surprinsă, recunoscându-mi, poate, mâinile, degetele care o strânseseră puternic în noaptea aceea, sau ochii, în timp ce mi i-ar fi privit profesional. Poate s-ar fi dat un pas înapoi, să mă vada în ansamblu, și ar fi zis, Tu ești, apoi s-ar fi retras în ea și s-ar fi aruncat asupra hârtiilor cu privirea plecată, iar eu aș fi confirmat, Eu sunt, te caut de ceva vreme, M-ai găsit, și acum?, Acum putem continua, Nu avem ce, Ceva ce am lasat neterminat, Așa ți s-a părut?, Categoric, Nu avem ce continua, dar putem începe, Putem începe cu o cafea, Termin tărziu astăzi, Te aștept, cât este nevoie. Șirul gândurilor mi-a fost retezat brusc, doctorița terminase hârtiile și mi le înmână, privind prin mine, iar eu i-am mulțumit păstrându-mi tonul politicos. Apoi am întrebat-o dacă nu cumva cunoaște o rezidentă la neurologie, o prietenă veche, și i-am spus numele întreg, așa cum îl știam din buletin. Răspunsul m-a surprins, căci a fost, Da, am avut și eu o rezidentă cu numele ăsta, ciudat că mă întrebați de ea. -De ce este ciudat? am continuat cu vocea gâtuită. -Pentru că m-am gândit mult la ea zilele astea, am încercat să îmi dau seama ce s-a întâmplat, a dispărut brusc, nu a mai venit la spital de câteva săptămâni, fără nicio explicație. Știți ceva de ea? spuse privindu-mă pentru prima dată cu interes. Asta dacă vorbim de aceeași persoană… -Nu știu dacă este aceeași persoană, prietena mea acum e în Cluj, am zis încercând să par hotărât, însă a lucrat în București până de curând, nu știu exact unde, niciodata nu am știut spitalul unde lucra. Însă știu că a plecat cu transfer, și-a schimbat rezidențiatul, mi-a confirmat și mama ei, am vizitat-o de curând. -Hmm, rezidenta mea nu și-a schimbat nimic, sunt destule acte de facut. E o întreagă nebunie birocratică, și eu nu i-am aprobat nicio cerere. Pur și simplu nu a mai venit, am sunat-o și nu mi-a răspuns, m-am gandit că e bolnavă sau că i se întâmplase ceva. Însă nici până acum nu am aflat nimic, am trimis chiar pe cineva la ea acasă dar nu mai stătea acolo, era o altă familie în apartament. Chiar dacă s-a mutat, trebuie să anunțe, să îi încheiem contractul de munca aici, deocamdată e absent nemotivat, nu știu care e procedura, mă rog. Mă gândesc să mă duc la poliție și să o raportez la persoane dispărute, dar nu știu dacă eu ar trebui să fac asta, habar nu am. Cine știe? Poate vă veni până la urmă, era fată serioasă, implicată, mă ajuta mult. Nu părea tipul de om să dispară brusc, fără un motiv, spuse. -Da, probabil va veni, am zis împăturind hârtiile acelea ce mi se lipiseră de palmele transpirate. Nu cred că trebuie mers la poliție, ar fi degeaba am adăugat. Nu cred că ar ajuta la nimic -Probabil. Însă poate m-ar ajuta pe mine, să știu că am facut tot ce puteam face, mă rog, o să văd. Dar să lăsăm asta, mai ales dacă spuneți că nu e vorba de prietena dumneavoastră. Vă aștept săptămâna urmâtoare, încheie. -Da, pe săptămâna următoare, am zis și eu și m-am grăbit să părăsesc încăperea. Dar nu am plecat imediat. M-am așezat pe un scaun de pe coridorul de așteptare, cu fața în palme, amețit, încercând să îmi calmez tumultul gândurilor. Conicidența ar fi fost mult prea mare, nu îmi venea să cred în ea. Dacă nu se transferase, așa cum știa mama ei, unde putea fi? Și de ce și-ar fi mințit mama, inventând un transfer în alt oraș, îndepartat? Poate să o protejeze, să o liniștească, să nu îi dea motive de îngrijorare, și în același timp să îngreuneze vizitele, camuflând astfel plăsmuirea. Ar fi putut fi încă în București, m-a fulgerat un gând, poate s-a mutat doar câteva străzi mai încolo, urmărind o strategie bine pusă la punct, greu de imaginat că cineva ar căuta-o aproape de locul pe care il părăsise. Poate încercase să lase totul în urmă, să-și schimbe personalitatea, să-și inducă uitarea, eradiindu-și amintirile pe termen scurt, păstrând doar pe acelea care nu i-ar face rău. Și-ar fi păstrat și personalitatea veche, însă reinventată, undeva în Cluj, pentru prietenii apropiați și familie, iar ea ar fi dus o altă viață, pe un tărâm virgin, cu un alt nume, o altă ființă, un alt început. M-am ridicat într-un târziu și m-am îndreptat spre ieșire, hotărât să o caut în continuare. Accidentul acela nu fusese întâmplător, concursul de circumstanțe prin care am fost propulsat direct la spitalul unde lucrase înainte să dispară fusese un semn, cineva încerca să mă aducă la loc pe traiectoria pe care pornisem, spunându-mi că ceva extraordinar în viața mea avea să se întample, că pentru prima dată nu mai conta prezentul iar viitorul își schimba perspectivele. Toți fugim de himerele noastre dar sfârșim devorați de ele, m-am zis obosit urcându-mă într-un taxi. 8. Ce-ar fi de spus în legătură cu o fată de douazeci și cinci de ani care a murit? Că era frumoasă. Și inteligentă. Că-i plăceau Mozart și Bach. Și The Beatles. Și eu. Așa începe Love Story, în colecția Meridiane, editura Univers, 1972, asta citisem în casa mamei ei, în cartea primită cu dedicatia “Pentru tine, cu drag, ”, și apoi mai jos, “G”. Stau pe malul Damboviței, lângă un pod. Privesc apa murdară. O frunză plutind ușor, în derivă, mai mult din inerție. O libelulă dându-i ocol în cercuri mici, nehotărâtă, așezându-și apoi picioarele subțiri pe ea. Surplusul de greutate accelerându-le alunecarea, scurgându-le sub pod, cu un siaj abia conturat. Ce-ar fi de spus în legătură cu o fată de doisprezece ani care a murit? Că era frumoasă. Și inteligentă. Că-i plăcea șotronul. Și că a fost prima mea iubire. Și că ei i-am scris primul bilețel de dragoste, cu un creion cu vârful bont. Am scris apăsat, cu litere de tipar “Ailăviu”, și i-am îndesat hârtiuța în buzunar la sfârșitul orei de matematică. Apoi am continuat, cu același creion, “Ailăviu”, înaintea orei de geografie, la intrarea în laboratorul plin de hărți umede mirosind a mucegai, “Ailăviu”, la ora de chimie, printre eprubetele cu miros de sulf și sare, “Ailăviu”, la ora de agronomie, printre puieții de cireși plantați pe lângă gardul școlii. Ailăviu deci te iubesc, la sfârșitul orelor, apăsându-mi coatele pe verdele zgrunțuros al zidului școlii, ailăviu deci te iubesc, alergând după ea și îndesându-i-l lângă celelalte, în buzunarul mic al uniformei, ailăviu deci te iubesc, întorcându-i spatele și fugind spre casă, ușor ca un fulg, cu ghiozdanul mișcându-se sus-jos-sus-jos, ca țâțele Miei sub tricou, în vara ce trecuse, la munte. Noaptea a trecut rece, a trecut caldă, apoi a trecut iarăși rece, lăsând loc unei dimineți îngalbenite, cu multe frunze pe jos, cu ghete negre decojite și ciorapi flaușați. O dimineață ca o lacrimă într-un cub de gheață. O dimineață cu pulpele mele fierbinți pe scaunul rece din clasă, deschizând drumul unei zile cu întrebarea, Ai văzut biletelele de la mine? nerostită până la sfârșitul orelor, însă aruncată înainte de plecare, din vârful buzelor, timidă, dintr-o suflare, Aivăzutbileteledelamine? atunci când lipsa oricarei reacții devenise un morman de sârmă ghimpată. -Ai văzut biletele de la mine? și răpsunsul sparse aerul în cioburi ascuțite, în prezența celorlalți colegi: -Să vezi ce chestie, îmi curgea nasul și mi-am scos batista. Odată cu ea au căzut multe bilețele pe jos, eram plină de hârtii peste tot, apoi le-a luat vântul și eu alergam după ele pe șosea, de parcă eram nebună! Era să mă calce și o mașină! Și începu să râdă. Apoi se întoarse brusc și mă privi în ochi, spunând simplu: Le-am citit pe toate. Și îmi zâmbi cald. Și îmi întoarse spatele, alergând spre casă, cu ghiozdanul mișcandu-se sus-jos-sus-jos, ca țâțele Miei sub tricou. Ce-ar fi de spus în legătură cu prima mea iubire la doisprezece ani care a murit? Că era frumoasă. Și inteligentă. Ca-i placea sotronul. Si tara tara vrem ostasi. Si ca a avut un sicriu mic, din lemn de fag. Si un alai bogat, format din familie, prieteni si multi colegi de scoala. Si ca nu am plans la moartea ei. Dar ca port de atunci atarnate de gat doua pietre de moara cu zimti. Pentru ca nu am inteles. Nu am putut intelege, cu mintea mea de copil, ce cauta in mijlocul soselei in momentele acelea, cum de soferul nu a vazut-o alergand dupa minge, si cum de a putut-o lovi in plin, sec, transformand-o intr-o masa de carne sangerie. A murit pe loc, si eu odata cu ea. Caci privesc totul ingrozit, si cerul se despica, apoi se sparge in felii prafuite de albastru si se prabuseste. Asfaltul se deschide si ma suge in el cu buze de smoala inrosite de sangele Stefaniei. Isi linge apoi dintii de bestie si rade in hohote si strigate, in claxoane de masini si sirene de salvare, in lamentari si urlete de neputinta. Mama trage de mine in nestire, dar eu sunt greu, de neclintit, cu pietrele de moara atarnand ca doua margele pe ata, cu picioarele infipte pana deasupra gambei in raul de sange din care nu pot sa ii prind niciun peste, caci acum totul s-a terminat. Imi pun coatele pe balustrada de fier a podului. E rece, ma revigoreaza. E liniste, nu e nicio masina pe strada. Nu plecase din Bucuresti, exact cum banuisem. Am gasit-o dupa cateva zile in care mi-am stors creierii cautand o solutie, folosindu-ma intr-un final de un prieten de la compania de telefonie mobila. Am avut noroc, caci pe baza adresei din buletinul nou figurau doua numere de telefon. A raspuns la cel de-al doilea, i-am recunoscut imediat vocea aceea obosita, detasata, si mi-am inchipuit-o stand pe marginea patului, cu coatele pe genunchi, gandindu-se daca sa raspunda sau nu, daca merita efortul de a o face. O facu, spre norocul meu, aruncandu-mi un Alo cu accent pe prima litera, lungind-o putin, aaaalo. -Buna ziua, va sun din partea companiei Fan Curier, aveti la noi un colet din Constanta. A fost trimis la o adresa din Cluj, insa nu am gasit pe nimeni acolo. Politica noastra este sa sunam destinatarul daca nu gasim pe nimeni acasa, coletul trebuie primit personal si semnat de primire. Ati putea sa ne spuneti unde sa vina un coleg de al meu cu el? O sunasem dis de dimineata, sperand ca astfel ar fi putut cadea in capcana mai usor, buimaca, ceea ce si facu, caci imi raspunse intr-un tarziu, ca si cand ar fi facut eforturi sa se concentreze. Imi dicta adresa pe care am notat-o febril pe o bucatica de hartie, si m-am trezit apoi privind creionul fara varf ce lasase in urma un scris gros, apasat, de tipar, care insa nu cuprindea cuvintele “te iubesc”, nici “ailăviu”, ci “splaiul unirii 46, bloc M, scara 1 apartament 13”. -Bucuresti? intrebasem -Bucuresti. M-am dus in aceeasi seara si am sunat la usa fara nicio ezitare, fara emotie, parca fara ganduri. Nu am primit niciun raspuns. Ce-ar fi de spus in legatura cu o fata de douazeci si sase de ani care poate a murit? Ca era frumoasa. Si obosita. Ca la saisprezece ani ii murise tatal si se departase de maica-sa.Ca mergea cu metroul si fuma Kent. Ca intr-o noapte se culcase cu mine si ca de atunci ma locuia. Si ca azi dimineata, la prima ora, cand m-am intors la usa ei dupa cateva zile, batand puternic minute in sir, nu am primit in continuare raspuns, iar asta m-a dezarmat complet. Mi-am lasat bratele sa atarne a lehamite si m-am asezat pe o treapta a scarii de beton privind in gol. Plecase din nou, trebuia sa o iau de la capat, sa o sun iarasi pe numarul de telefon, inventand poate un alt pretext, la fel de stupid ca primul, sperand ca de data aceasta nu am sa mai fiu contra timp. De ce o fi plecat? ma intrebam fara a fi in stare sa caut vreun rapsuns, cu mintea blocata, inotand intr-un vid cognitiv. Am auzit pasi pe scara si m-am ridicat, cobora o femeie, isi ducea resturile menajere la ghena de gunoi din spatele blocului. Am intrebat-o daca stie ceva de la apartamentul treisprezece si mi-a raspuns privindu-ma curioasa: -Nu stiu domnule toti vecinii, nu pot sa spun. Multi stau cu chirie in blocul asta, si mai sunt si destule firme pe aici. -Poate stiti cum arata, am insistat, si i-am descris-o in cateva cuvinte. S-a oprit cu galeata de gunoi in mana, o tinea nefiresc, ridicata mai mult decat trebuie, parca nu se hotara ce sa faca cu ea. Apoi mi-a zis cu o mina trista, Sunteti sigur ca asa arata? -Da, sunt sigur, de ce ma intrebati? -Si nu stiti nimic de ea? -Nimic, am zis. Ce imi puteti spune? -Uitati ce e, zise punand incet galeata jos. Acum cateva zile aici a murit o tanara. Venise de putin timp in bloc, statea cu chirie si arata cum mi-ati descris-o dumneavoastra. Insa nu stiu daca statea sau nu la apartamentul treisprezece, tot ce va pot spune este ca a iesit din scara, a vrut sa traverseze strada - alerga, am vazut-o pe fereastra, intamplator. Si a fost lovita in plin de o masina mare, din aceea de teren, care nu are ce cauta oricum in Bucuresti. A aruncat-o pur si simplu in aer, iar cand a cazut, s-a facut fernenita. Au curatat sangele dupa ea doua zile. A venit salvarea, a dus-o la spital, dar a murit pe drum, a dat si la stiri, nu ati vazut? -Nu… am murmurat ingrozit. Nu am vazut… -Imi pare rau ca nu va dau vesti bune. Insa, repet – nu stiu daca este persoana pe care o cautati, caci nu stiu unde statea. -Multumesc, am baguit si am iesit ametit afara. Puteam afla daca a fost sau nu ea, nu mi-ar fi fost greu. As fi sunat-o, iar daca nu ar fi raspuns, as fi mers din nou la maica-sa, care ar fi stiut. As fi vazut doliul in usa, o cruce alba pe un material negru, si as fi gasit-o cu lacrimile siroind, deschizandu-mi usa larg, mie, prietenului presupus al fiicei sale acum moarta, ultima persoana cu care discutase despre ea si care venise sa ii aduca un ultim omagiu. Dar daca lucrurile erau neschimbate, daca mama ei mi-ar fi deschis vesela, caci stia cine sunt, invitandu-ma din nou la o cafea, bucuroasa ca am revenit, intrebandu-ma cum de o vizitam a doua oara intr-un rastimp atat de scurt, as fi stiut ca fata moarta in drum spre spital, cu sangele siroindu-i din obrajii rupti, cu ochiul stang atarnad afara din orbita, exact ca Stefaniei, nu ar fi fost ea, nu ar fi fost femeia pe care o cautam de aproape o luna de zile, ci altcineva, o nefericita care apucase sa isi faca, poate, planuri de viitor, insa care niciodata nu se va putea bucura de ele. Stau pe malul Dambovitei langa un pod si privesc apa murdara, aici, unde acum cateva zile a murit o fata. In spatele meu, la cativa metri distanta, soseaua inca este patata de sange. Un sange innegrit care se confunda cu asfaltul, si care nu se va curata niciodata de acolo. Un sange ca cel al Stefaniei, care a ramas pentru totdeauna parte din soseaua ce rupe si acum satul in doua. Femeia din bloc ma priveste o clipa de la distanta, cu galeata goala in mana, inainte sa intre in scara. Nu stie daca sa ma compatimeasca sau nu. Nici eu nu stiu. Insa ceva stiu cu siguranta – ma voi opri aici. Nu voi mai continua cautarea, nu voi incerca sa aflu daca murise ea sau altcineva, nu voi incerca sa aflu daca Stefania murise a doua oara. Ma urc in masina, pornesc motorul si aprind radio-ul. Canta Led Zeppelin, Babe I’m Gonna Leave You. Nu trebuie sa fugim de himerele noastre, ci sa invatam sa convietuim cu ele, zambesc trist si apas acceleratia. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Vero, ca de obicei ma flatezi. Nu cred ca sunt chiaar atat de bun ;) Mai ales ca nu m-a publicat nimeni si nici nu vad cum sa o faca - nu cunosc pe nimeni in bransa editorilor ;) Finalul - dap, ca de obicei, scartaie. O sa il schimb, peste un timp cand am sa revin pe text Mersi mult pentru lectura! Mai ales ca e ditamai textul George   Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2008-10-29 13:16:21               George, Am citit ambele parti si mi s-a parut o proza de mare calitate. Are toate elementele care dau valoare: bine scrisa, cu sensibilitate, un suspans credibil, amanunte bine alese si gradat prezentate, constructie interesanta cu alternari trecut-prezent, final bine ales. AS fi lasat, in fraza fimnala, numai ultimele 4 cuvinte, restul le-as fi suprimat. * la ambele parti. Splendid!!! VPL.   Postat de catre Veronica Pavel la data de 2008-10-28 19:30:02               Mda, din pacate e prea mare pentru Europeea. A trebuit sa il rup in 2. Multumesc pentru intelegere. George   Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2008-10-28 19:02:20	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23958 Comentarii: 120087 Useri: 1426
ADMINISTRARE