|
|
|
|
|
|
|
|
|
... |
|
|
Text
postat de
Silviu Encica |
|
|
Taci.
Taci!
Soare greu. Sutele de zile alimenteaza rictusul gurii strambe, lipind expresii pe un chip indesat, balot putred de la arsuri oranduite pana-n capul Pajurei.
Un baiat zdrangane o chitara din strabuni pe undeva, una cu manivela... parca baiatul s-a schimbat – poate a crescut. De ce nu l-au invatat mai multe cantece, e a mia suta oara, a sase sute saizeci si cincea zi cand lira-ntalneste peste campuri ranjetul perplex, storcandu-i afectat devierile in menghina propriilor note. Se cunosc, doua fire impletite cu scame ce si-au dat din dar zestrele de simplitate, peste prima aplecare, strangere de brat, primul suvoi de transpiratie. Acum sunt cu totul o singura minte, un cui mufat numai intre, pentru si din ei. Culturile s-au impartit, gustat, vandut si cumparat, din fructe au ramas purpuriul, un contract in carje, doremi. Odihna santului se catraneste de asteptarea-i fara cap si sorti. Pajura a iesit din fisa postului. A venit hiena, peste recolte, culoarea pielii... angajament. Roaba lui Dumnezeu... insectele sunt superioare pana si la ultimul capitol. Ochii infundati cu fum de vata umplu narghileaua pastoritului fat din mama buna, nuantele orizontului se despica... randuri printre randuri defileaza in ritm de Tsunami cu influente latino. Acelasi rictus. Hai, acum, taci. Taci! taci taci...
Din motive de ordine interioara, nu se rup frunze pe motiv de sudoare in exces. Ar trebui o aerisire de organe, pranzul din rucsac striga-n gol, catre acelasi rictus – aparent – mai batran de data asta, prin oarece eroare de calcul. Viermii din batista s-au oprit din semnalizare, maselele au cedat, dar acum haurile se simt usor licentiate din functie. Foamea lor de suplinitori e o senzatie de catalog al unei alte ere. Roaba lui Dumnezeu zbenguie in continuare fara frane, purtand hiena sofisticata, omul alb, departe... aici se lucreaza. Visina tocmai s-a scumpit pe piata neagra. Memo: zero-zero. Casa de piatra, din prima zi, ca-n prima zi, cu fiecare rotatie, mai aproape de cartea verde a santului cascat, cu maruntaie din aliaj impenetrabil.
In jur, surzii nu recunosc defel melodia care pasamite a fost noua candva.
Candva. Am sa plec de-aici, inapoi, unde-aveam o sora care m-astepta. Cu gura dreapta ii voi da cel mai innorat suras, dupa atatea palarii arse inegal, in ton cu aplecarea de grumaz, pentru ea, pentru noi.
Fiindca radacinile sunt dat din dar, iar pulsul orientat, gratis.
-Bine-ai venit. Multe torente m-au calcat si prespalat, deci, fii la tine-acasa, la mine, sari. Taci. Lasa-ti roata, burta, doua toarte si balamalele. Si pentru ca tot sunteti impreuna, da-mi Hiena.
-Voi avea buna grija de ea.
Una. Brazdele bombate pe harta fruntii arse danseaza pe frecventele unei melodii neauzite. Totusi, mai multe.
Omul cu pielea maslinei cade de sus pe racoarea randului din care s-a hranit cu sperante. Surzii se pastreaza-n tempo. Mai au o zi de terminat aici. Pamantul parca refuza sa protesteze, desi pe cararile lui urmele se deslusesc dintr-o data mai apasate.
Corpul demiars e aruncat intr-un sant cu o ridicare de umeri, peste o roata si niste toarte vechi. Roata, diadema noua. Goliciunea-si acopera rusinea cu gandaci verzi, praf uns cu sclipici, ii poarta privirea-n adancurile elastice muncilor incinse de transpiratie, suvoaiele sunt toate perfecte. Dumnezeu traieste.
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23953 |
|
|
Comentarii:
120073 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|