|
|
|
|
|
|
|
|
|
... |
|
|
Text
postat de
Daniela Luca |
|
|
Credem cã suntem doar doi atunci când privim un autoportret. El, pictorul, tu, privitorul. Pentru a-ºi picta chipul, el are o oglindã, indispensabilã, nici mãcar o fotografie nu i-ar fi îndeajuns, cu atât mai puþin amintirea propriului chip din ochii deformaþi ai minþii.
Întâi îºi priveºte oglindirea, care frânge într-un fel portretul în imagini descompuse, desfãºurând un joc de ape dinspre trecut înspre ce ar mai putea fi. În jocul desfãºurãrii chipului se întrepãtrund oglindiri de alte chipuri aºternute pe un gând, pe o simþire: un chip al mamei, prima oglindire, un chip al unui tatã necesar sã fie, un chip al primilor copii jucãuºi, un chip al iubitei… chipurile trecãtorilor oameni sau chipuri nicicând trecute. Nesfârºitã înlãnþuire reflectatã poate nu doar de expresiile privirii, cât mai ales de cum îºi contureazã buzele în cuvinte rostind fiece chip întâlnit pe propriul chip.
Însã oglindirile devin din ce în ce mai ambigue. Cum sã poatã trasa pânã ºi cea mai definitorie linie, cum sã poatã gãsi acea nuanþã care sã surprindã intensitatea vie a atâtor priviri care i-au copt privirea? Cum sã alunece pe o pânzã surâsul sãu sau încruntarea, când în faþa oglinzii, privindu-se, el strãvede fiecare afirmaþie, fiecare interogaþie, fiecare pieritoare clipã, fiece prãbuºire… În faþa oglinzii, chipul se vede pe sine însuºi, acel sine recompus cu fiecare secundã trãitã, din experienþa vieþii sale, a celorlalþi.
ÃŽn ce moment al luminii sau întunericului sã priveascã oglinda, oare? Când îi este chipul mai viu, mai aproape de autenticul sãu sine-însuºi, ca sã poatã spune: „Acesta sunt euâ€, pe o pânzã. Cãci în faþa oglinzii apare neîncetata îndoialã: acesta sunt eu? Acesta? Care eu? Ce întrepãtrundere, ce armonie, ce finã legãturã s-ar þese între aceastã reflectare de chip în oglindã ºi Eu? ÃŽn faþa oglinzii, uneori identitãþile se pierd, se sparg limitele corporale, se fac þãndãri imagini din tine, de tine. Cum sã surprinzi în autoportret aceastã cãdere de tine în sine ºi reîntoarcerea înspre alt eu?
Un autoportret fãrã oglindã sau o oglindã fãrã autoportret, dincolo de orice reflectare. Sau poate doar o reflectare de sine în sine, schiþând pe pânzã miºcarea liniilor îmbibate de culori din adâncuri, numai culorile tale, distilate de culorile lumii… Nu, nu se poate picta un chip fãrã chipul lumii, nu se poate aºterne sau puncta o culoare, o impresie, un abstract, o renaºtere fãrã un chip al lumii. Oglinda este alta, de fiecare datã este o oglindã, un caleidoscop de oglinzi în care pictorul se pierde la început pentru a-ºi desprinde propriul portret ºi a-l aºterne pe o altã oglindã de pânzã în care privitorul îi va regãsi chipul. Îi va surprinde chinurile desprinderii de chipurile lumii.
Credem cã suntem doi atunci când privim un autoportret. Tu, privitorule, te desprinzi de lume, încercând sã descoperi portretele de dincolo de chipul pictorului de pe pânzã. ªi de aici se deschide o lume. Privirea ta se cufundã în privirea lui, pierzându-se în alte lumi. ªi aºa mai departe. Credem cã suntem singuri. Doar credem…
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Elena, multumesc pentru profunzimea cuvintelor tale, desprinzi din "portrete" ceea ce este greu vizibil privitorului, la prima asternere a irizarilor de sine pe pinza de paianjen a oglindirilor.
Te astept cu drag,
Azur |
|
|
|
Postat
de catre
Daniela Luca la data de
2005-02-07 17:26:37 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Singuratate si cunoastere
Un frumos poem dedicat artistului si artei sale. Si temerilor sale. Si tehnicilor sale. Un poem care depaseste picturalul devenind un fel epistemologie a cunoasterii picturale. Si nu numai. Pentru ca "nu se poate picta un chip fr chipul lumii, nu se poate aterne sau puncta o culoare, o impresie, un abstract, o renatere fr un chip al lumii". Iar lumea insasi privindu-se in oglinda, devenita un imens autoportret metafizic, are ca determinari fundamentale adevarul, certitudinea si indoiala. Cu care, ca parti componente, cu sau fara oglinda, cu sau fara talent pictural, fiecare dintre noi ne identificam in incercarea noastra permanenta de a cunoaste si a ne cunoaste. Prin reflectie si autoreflectie. Astfel incat, chiar si atunci cand parem a fi singuri, apartinem acestui "autoportret" crezand, doar crezand cum spune autoarea ca suntem singuri. |
|
|
|
Postat
de catre
Elena Stefan la data de
2005-02-07 17:21:10 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Multumesc, Nicolae, pentru aceasta buna primire.
Cind pe chip ti se astern si chipurile celor ce nu i-ai putut intalni, privirile care te-au sters, incruntarile indoliate, umbre, umbrele ce curg din arborele vietii prin seva vinelor tale, atunci cum ar putea oare pictorul sa isi surprinda liniile, culorile, expresiile, nuantele, luminile intunecate sau obscurul sclipind? Pe acel sine insusi purtind in el atitea chipuri... Unde este el insusi?
te mai astept cu drag, sa mai aduci o nuanta mie.
Azur
|
|
|
|
Postat
de catre
Daniela Luca la data de
2005-02-01 23:17:25 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
se ntreptrund oglindiri de alte chipuri aternute pe un gnd, pe o simire: : un chip al mamei, prima oglindire, un chip al unui tat necesar s fie, un chip al primilor copii jucui, un chip al iubitei chipurile trectorilor oameni sau chipuri nicicnd trecute. Nesfrit nlnuire reflectat poate nu doar de expresiile privirii, ct mai ales de cum i contureaz buzele n cuvinte rostind fiece chip ntlnit pe propriul chip.
Daca as fi portretul, ar insemna ca sunt cate ceva din fiecare: tata pe care nu-l cunosc, trecatorii pe care i-am sau nu i-am intalnit (de ce nu ale iubitelor pe care le-as sau nu le-as fi meritat), o fiinta umana complexa, un chip al lumii in care se amesteca aluatul dulce al memoriei umanitatii cu al fiintei divine. Omul. Impreuna cu ce vad si ce simt, cu ce tac, mai ales cu lacrima. Se amesteca, se amesteca si da ceva, eu inspre ce as mai putea fi, surprins chinuindu-ma sa ma desprind de chipurile lumii, cu cea mai definitorie linie, recompus cu fiecare secund trit, din experiena vieii sale, a celorlali.
Sa pot spune fara indoiala: da acesta sunt eu, cu culorile mele.
Care eu?
Cum s surprinzi n autoportret aceast cdere de tine n sine i rentoarcerea nspre alt eu?
In pictura, ca si poezie, realitatea se face tandari pentru a se recompune coapta de sine, si-atunci nu mai e nevoie de oglinda, totul se recompune, ranan doar impresiile, amintirile..
Si-ar fi destula lumina si intuneric? !
Si as fi oare destul de singur?
Bine ai venit, Ela. Sa reconstruim cu toti, acesti dragi nu numai tie, portretul cuvantului, reflectat de oglinzile agoniei si extazului
|
|
|
|
Postat
de catre
nicolae tudor la data de
2005-02-01 14:13:28 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23953 |
|
|
Comentarii:
120074 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|