PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
LA POMUL LĂUDAT (1) Text postat de Gheorghe Oncioiu La pomul lăudat „ ... şi când veţi auzi sunetul de trâmbiţă, atunci tot poporul să strige cu glas tare deodată.“ Iosua Navi 6, 5 Staţia de amplificare funcţiona de mult, aducând critici şi dând sfaturi. De la o vreme însă pusese în circulaţie un zvon alarmant: «Pomul a început să se usuce.» Principala emisiune era difuzată seara. Noaptea e un sfetnic bun. Au hotărât să cerceteze. - Domnu’ profu’ de bio’, unde creşte pomu’? - Pomu’ creşte pe lângă casa omului. Voi aveţi casă? - Avem. Tot poporu’ are o casă. Au pornit într-acolo. Pe drum s-au întâlnit cu un ins. Ăla ducea în mână un sac, pe care îl învârtea când într-un sens, când în altul. L-au chestionat. - Uite, vedeţi voi sacul ăsta? Îl vedeau. Ei bine, în sac el avea nişte şoareci. Ce făcea cu ei? Păi uite ce făcea: când îi învârtea aşa, îi organiza; când îi învârtea în sens invers, îi dezorganiza. Ca să nu-i roadă sacul. - Phiii! E dăştept. Ăsta-i bun de conducător. Io l-aş vota. - Şi io. - Şi io… L-au votat toţi. Vocea profului de română s-a înălţat baritonal peste murmurele de admiraţie şi de adeziune: «Trăiască-n fericire/ Şi-n linişte păstorul,/ Trăiască-n nemurire / Şi-n veci conducătorul!» Profu’ de muzică a dat tonul. Chitarele au zdrăngănit înălţător. Ei au aplaudat prelungit şi au scandat. - Putem să-i vedem şi noi? a îndrăznit cineva. A desfăcut puţin sacul la gură. Şoarecii i-au observat, dar nu le-au dat nicio atenţie. Unul dintre ei edita o carte: «Capcană pentru pisici – Ediţie prescurtată şi adăugită.» Când a terminat-o, a desfăcut-o în fascicule şi i-a dat fiecăruia câte un capitol. După ce l-a citit, fiecare l-a schimbat cu vecinul, apoi cu vecinul vecinului şi aşa mai departe, semn că toţi trebuia să le citească pe toate. Aaa, da văd că sunt cuminţi. Cred că sunt nişte soareci de bibliotecă. - Pă dracu’! Sunt nişte proşti. - Da’ ce-au făcut? - Păi, după ce s-au îmbuibat cu pâine de regim, s-au apucat să roadă la temelia casei poporului. Acum sunt cuminţi pentru că le-am dat să citească «Alimentaţia raţională.» - Da’ de ce plimbă ei foile alea numa-ntre ei, dându-le din mână-n mână? Alimentaţia raţională ar trebui cunoscută de întregul popor. - E criză de hârtie. - Atunci să folosească şi ei metoda aia – «Citeşte şi dă mai departe.» - Ar folosi-o, dar nu pot. Stau prea aproape unul de altul şi n-au cum să dea mai departe. - Aaa… Da’, cel puţin, crezi că-nţeleg ceva din ce citesc? Vocea profului de română a răsunat din nou: «În toate-i un subînţeles,/ Nu cartea-i baza temeliei,/ Că doar cititul în exces/ Îi dăunează grav prostiei.» Au aplaudat din nou cu şi mai mult sârg. Cei mai mulţi au şuşotit între ei, spunând că n-au înţeles nimic. Insul s-a uitat în ochii profului de muzică. Din corzile chitarelor a irumpt «Oda bucuriei.» L-au lăsat şi şi-au continuat drumul. - Domnu’ profu’ de bio’, ce-i un pom şi ce vrea el în fond? - Un pom este un arbore, un copac. Copacul face parte din lumea vie. - Vie..! a murmurat cineva, rămânând cu ochii aţintiţi asupra dealurilor, pe care se întindeau terasele cu vie. Iar dintre dealuri, ecoul i-a răspuns: «A ruginit frunza din vii…» S-au uitat unii în ochii altora cu nostalgie, dar şi cu speranţă. Profu’ de muzică i-a privit cu înţelegere şi a dat iar tonul. Corurile reunite au înterpretat «Ţăranul e pe câmp.» Ei, la rândul lor, au cântat «Cine a pus cârciuma-n drum» şi «Bun îi vinul ghiurghiuliu.» Apoi au dansat «Calabreaza», «Calapietroasele», «Calablăjani» şi au încheiat cu «Hora staccato» şi «Sârba în căruţă.» După ce tulburelul s-a limpezit, au plecat mai departe… - Dar de fapt care sunt cauzele uscării pomului? au continuat ei să întrebe. - Multe, le-a răspuns profu’ de bio’. Şi, de obicei, acestea trebuie căutate la rădăcină. - De ce? - Pentru că pomul de la rădăcină creşte. - Cum? - Dacă pui o sămânţă în pământ, ea încolţeşte. - Pe cine? - Pe nimeni. Încolţeşte, adică germinează şi răsare. - Cum? - Cum răsare şi soarele. Puţin câte puţin. - Aa-şaaa! Şi? - Şi din ea ia naştere rădăcina. Din rădăcină creşte apoi tulpina care se ramifică şi dă ramurile. Profu’ de română a improvizat la repezeală: «Din rădăcina lui de lemn,/ Copacul se înalţă demn.» Profu’ de desen tocmai terminase de schiţat evoluţia pomului de la stadiul de sămânţă la cel de îndivid adult, cu ramurile îmbrăcate în frunze şi încărcate cu fructe, iar alături, un copac desfrunzit. - Iar ăsta? - Asta e un copac uscat, un copac mort, le-a explicat el. S-au uitat. Nu înţelegeau de ce pomul mort este în poziţie verticală. - Da omu’ nu moare în picioare? - Nu. Numai copacii mor întotdeauna în picioare. - A-haaa! - Adică, dacă înţeleg io bine, pomu’ ăsta să naşte invers faţă de om, a intervenit cineva. - Ba nu. - Ba da. Că omu’ când vine pă lume, c-am întrebat io pă doctor, la naştere, care mi-a zis că normal copilu’ vine mai întâi cu capu’ şi pă urmă cu restu’. Da aici văd că pomu’ vine cu rădăcina întâi… - Aşa-i. Are dreptate. - Că pomu’ după ce creşte, rădăcina-i coada şi vârfu-i capu’. Înseamnă că, întâi şi-ntâi, pomu’ dă din coadă. - Eeee! Să gudură şi el pă lângă nou’ stăpân, i-a răspuns o voce din mulţime, cu o convingere perfect logică. - Buuun. Să considerăm că pomul a crescut deja, şi-a a reluat profu’ de bio’ ideea, încercând să depăşească momentul donchişotesc. El, prin rădăcină, se hrăneşte. Au amuţit… - Vezi, mă? Pomu’ să hrăneşte pă partea ailaltă. Ceva nu-i curat aici… Da de-nmulţit, cum să-nmulţeşte? - Prin flori. - Şi alea unde-s? - Pe ramuri. - Mhm. La vârf. Adică la cap. Adică pomu’ să-nmulţeşte pă la cap…V-am zis io? La ăsta totu-i pă dos. - Să lăsăm înmulţirea şi să ne întoarcem la hrană, a revenit profu’ de bio’. - Sigur. - Aşa-i. N-ai hrană, nu poţi munci. - E! Aici aţi înţeles bine. Când rădăcina nu mai are de unde sau nu mai poate să tragă seva, pomul începe să se usuce. - Ş-atuncea, aşa stând lucrurile, se va mai face bine vrodată pomu’ nostru? Şi când? - Când va fi curmat răul care i s-a pricinuit. - Minte, dom’le. Nu i-a făcut nimeni niciun rău. Aşa spune ea ca să nu muncească. Le ştiu io p-astea. Umblă numa cu certificate medicale. - Şi dacă totuşi e bolnavă? - Dom’le, dacă e bolnavă, la spital, Dacă nu, la muncă!… Dacă vrea parte egală cu noi. Eee! Da cine să crede ea?! - Despre cine vorbiţi? - Despre rădăcină. - Ce-i cu ea? - N-auzişi? I se făcu rău. - Aşaaa! Păi să curmăm rău’ din rădăcină. - Ia stai aşa, dom’le! Da cine-i rădăcina asta, pân-la urmă? A văzut-o cineva? O cunoaşte careva? Ă? - Rădăcina este valoarea necunoscutei dintr-o ecuaţie, a intervenit profu’ de mate’. Au rămas cu gurile căscate. I-au cerut să fie mai clar. - Ori-ce e-cu-a-ţi-e a-re o ne-cu-nos-cu-tă. Ori-ce ne-cu-nos-cu-tă a-re o va-loa-re. - Fugi, dom’le, d’acilea! Nevastă-mea, când am cunoscut-o io, era tot o necunoscută. Şi n-avea nicio valoare. După ce ne-am luat amândoi, n-aveam nici măcar ce da de mâncare la copii. A trebuit să muncim pă brânci până ne-am cumpărat o capră, ca s-avem şi noi vacă-n curte. - Aşa-i. Are dreptate. - Da asta cum are, dom’le? - Ce, dreptate? - Nu. Valoare. - O fi având vrun amant bogat, că la sapă n-am văzut-o. - Am văzut eu odată o necunoscută. Săpa la rădăcina pomului. Zicea că se află într-o acţiune umanitară. - Şi? - Şi i-a turnat şi ceva la rădăcină. - Ce? - Ea a zis că apă. Da’ cine ştie! S-au uitat reciproc unul la altul. S-au tras deoparte. - E o lucrătură la mijloc. Între noi e un sabotor. S-au privit iar, bănuitor. Au devenit pe rând obiect de cercetare. Toţi pentru unul şi unul pentru toţi… Niciunul nu avea la mijloc vreo lucrătură specială… Privirile le-au alunecat către picioare. Cel care văzuse necunoscuta era încălţat cu o pereche de saboţi. - Hoopaaa! Ăsta-i! S-au năpustit asupra lui. - Staaaţi! Staţi! Nu-i ăsta, dom’le. - Pă ce te bazezi, ca să zic aşa? - În primul rând, că p-ăsta-l cunosc io. Iar în al doilea, că sabotorul e o necunoscută. Deci, o sabotoare. Care, pă deasupra, mai are şi o anumită valoare… Păi ăsta-i om muncitor, dom’le. E un om de treabă, care a trudit toată viaţa cinstit şi, dacă e s-o luăm aşa, agoniseala vieţii lui, vă spun io, ce-i pă el e şi-n şifonier. Vedeţi voi la ăsta vreo valoare? I-au dat roată. Au organizat chiar o recunoaştere în grup… - Aşa-i… Deci între noi, ăştia, nu poate fi un..? - Nnnuuu… Au rămas pe gânduri. S-au uitat la profu’ de mate’. - Şi… ziceţi că necunoscuta are sigur o valoare? - Sigur. S-au privit iar între ei… - Cam cât o fi având? - Cine ştie!… - Auzi, bă! Când a fost treaba aia cu săpatu’? - Ooo! Demult. Era pă când nu să vedea… - Mhm. Cred că ăsta are dreptate. - De ce? - Dacă necunoscuta are o valoare, înseamnă că la rădăcina pomului se afla o comoară. De-aia a şi săpat ea atunci. Ochii le-au lucit întrebător… - S-ar putea ca vrun haiduc să fi luat averile de la niscaiva ciocoi şi, cum potera o fi fost pă urmele lui, le-o fi îngropat. Au ridicat din umeri, şi-au schimonosit feţele şi au dat din capete a nesiguranţă şi a neştiinţă. - Sau, poate, chiar a sfârşit în ştreang. - Săăă-racu’..! Li s-au umezit ochii. Unora le-au curs şi lacrimi… - Măcar dacă am şti şi noi pă unde i-or fi putrezit oasele. Ne-am duce, l-am dezgropa şi l-am îngropa şi pă el creştineşte… Părintele Clocotici i-a făcut slujba de reînmormântare. Ei au primit pomană. Au zis «Bogdaproste» şi «Fie-i ţărâna uşoară!» Şi-au şters ochii… - Da’ dacă a scăpat de poteră şi s-a-ntors şi le-a dezgropat? Ă?!? - Şi le-a folosit el şi s-a făcut şi el ciocoi? Li s-au lungit feţele. - Extraordinar! Dacă l-am prinde noi… Mm? Ce-ar merita? Vocea profului de română s-a făcut iar auzită: - «Ia-l pe ciocoi, ca hreanul, şi dă-l pe răzătoare.» Citat închis. Le-au scânteiat ochii de ură, iar urechile le-au fost umplute de hârşâitul hreanului, ale cărui şuviţe săreau din răzătoare precum solzii când cureţi peştele. Din ciocoi n-a mai rămas decât un cotor mic. L-au luat şi l-au aruncat… - Dom’le, şi dacă o mai fi trăind ş-acuma? La asta s-a gândit cineva? - Fugi bă, cu ursu’! Cum să mai trăiască?! - Noe avea şase sute de ani când s-a abătut potopu’ asupra pământului, le-a explicat părintele, spre care se îndreptaseră privirile lor pline de speranţe. Iar de toate, zilele lui au fost nouă sute cincizeci de ani, le-a mai dezvăluit Sfinţia sa. - Ă-hă! Ş-a mai făcut şi trei copii până la potop, a completat cântăreţul, ducând într-o mână cădelniţa, iar în cealaltă găletuşa, în care se aflau aghiasma şi sfeştocul. - Are dreptate părintele. S-ar putea să mai trăiască. A ajuns el omu’ pă Lună, d’apăi… Cu tehnica de azi e posibil orice… - Aaa! Am găsiiit! S-au întors toţi către sabotor: - E?! - Necunoscuta, care săpa atunci, a fost, fără doar şi poate, vro urmaşă a haiducului. Cred c-a şi scos comoara. - Fii bă, serios! E o supoziţie, bănuiesc. - E. Da’ nu iese fum fără foc. Li s-au alungit din nou feţele. S-au întors către profu’ de mate’: - Poate fi calculată valoarea necunoscutei? - Bineînţeles. - Cum? - Prin extragerea rădăcinii. S-au tras iar deoparte. - Ăsta ţine cu necunoscuta. Dacă-i extrage rădăcina, pomu’ nostru să usucă de tot. Trebuie să găsim o soluţie… S-au întors la profu’ de bio’. - Lumea vie, şi-a continuat acesta o idee începută anterior, este formată din alte două lumi: lumea animală şi lumea vegetală. Lumea animală este lumea asta, lumea în care trăim noi. Lumea ailaltă, lumea vegetală, este lumea plantelor. - Şi ce diferenţă-i între ele? - Cum să vă spun eu?… Lumea asta, adică lumea animală, este o lume rea. Noi, oamenii, ne mâncăm între noi. Ne certăm unii cu alţii. - Bine, bine, da’ aşa fac şi animalele. - Da, fac. Dar noi ne mai şi învinuim unii pe alţii de diverse fapte pe care nu le-am comis. - Atunci unde-i superioritatea omului faţă de animal? Că să zice că omu’ are raţiune. Profu de bio’ a rămas pe gânduri… - Are. Însă raţiunea i-a fost dată omului tocmai pentru a putea încălca mai uşor legile lumii animale. De aceea noi, oamenii, beneficiind de raţiune, ar trebui să ne înţelegem între noi; să nu ne mai învinuim bilateral şi să nu mai transferăm reciproc vina de la unul la celălalt. Ci dimpotrivă. - Da-n lumea ailaltă, a plantelor, cum îi? - Ooo! Acolo nu există aşa ceva. Plantele nu se mănâncă între ele. - Ba… io am auzit că există plante carnivore. - Taci bă… supozitorule! au sărit ei, aţintindu-şi privirile înspăimântate asupra lui. Tu iar faci supoziţii? - Aaa, i-a liniştit profu’ de bio’, plantele alea carnivore pot fi considerate o eroare a naturii, sau nişte organisme modificate genetic. - Mănâncă şi oameni? - Nu. Doar insecte care fac imprudenţa să se aşeze pe frunzele lor. - Să ne rugăm pentru izbăvire, a zis părintele. Au îngenunchiat şi s-au rugat. Cuvioşia sa a binecuvântat poporul, mulţumind cerului. Apoi, închinându-se, a îngenunchiat şi el şi a bătut trei mătănii. Lângă el, supozitorul s-a descălţat şi s-a scărpinat în tălpi… Îl mâncau plantele. Profu’ de ştiinţe sociale l-a observat şi a meditat, cugetând adânc şi cu voce tare: - Excepţia confirmă regula. Iar părintele a completat, privindu-l cu blândeţe: - Dar să nu ai a te teme, fiule. Acolo viaţa e o plăcere. Acolo e loc luminat, e loc cu verdeaţă. Iar dacă tu o mai şi colorezi încă de pe acum cu fapte bune, acolo chiar că nu există nici întristare, nici suspin. - Ce-a zis, mă? a întrebat supozitorul pe un vecin. - A zis ceva de colărezi. Cred că părintele are de gând să ne servească o masă caldă. - Mamăăă! Profu’ de bio’ a încercat să reia, însă supozitorul l-a întrerupt: - Da-i adevărat că plantele fac copii din flori? - Da, a confirmat el. - Înseamnă că lumea lor e o lume imorală. - Ba nu. E o lume morală. - Cum aşa? - Aşa bine. Copiii din flori sunt, de fapt, rodul plantelor. - Aa-haaa! A mai şuşotit ceva cu vecinul lui, apoi a pus capul pe umărul acestuia şi nu i s-a mai auzit glasul. Profu’ de bio’ a aşteptat să se stingă rumoarea produsă de imoralitatea plantalor şi ca ei să-şi înghită saliva ce li se strânsese în gură şi i-a întrebat: - Voi pe ce lume aţi vrea să trăiţi? - Păi…, s-au pronunţat ei după un timp de gândire, dacă ziceţi că e mai multă linişte p-acolo şi mai puţină imoralitate, iar plantele alea nu mănâncă oameni, noi am vrea să trăim pă lumea ailaltă. Părintele Clocotici a oficiat chiar o slujbă de afurisire a plantelor carnivore şi de preamărire a moralităţii vegetale… Fragment din volumul SIC TRANSIT, 2011 Va urma Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23977 Comentarii: 120097 Useri: 1426
ADMINISTRARE