PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Să nu ucizi Text postat de Florentin Sorescu Să nu ucizi! - Dar animalele or blestema, domnule avocat? mă întreabă Doru după ce ieșim din sala de judecată și mergem pe o terasă să bem o cafea. Mă privește întrebător, vizibil muncit de un gând. - Poate vă vine a râde, dar mă tot gândesc de câtăva vreme la treaba asta... - Cum adică să blesteme un animal? îl întreb, nu mai știu sigur dacă doar în gând sau cu voce tare. - M-am tot gândit de ce mi-a dat Dumnezeu încercarea asta... Să-mi moară băiatul în pușcărie, iar eu să stau atâta vreme acolo pentru o crimă pe care nu am comis-o... Oare de ce m-o fi pedepsit Ăl de Sus? Că de băut n-am băut, de fumat nici atât și, iertați-mi vorba păcătoasă, nici de curvar nu am fost curvar... Afară de femeia asta a mea nu am mai cunoscut pe nimeni. Mă trezesc din somn si mă tot întreb de ce mi s-au întâmplat lucrurile astea... Să fie blestem de cal? Dau să îi spun ceva, dar nu apuc, că el își continuă vorba ros de un gând care nu îi dă pace. - M-am tot gândit de ce a venit blestemul ăsta asupra mea și brusc mi-am amintit că, să fi fost nici trei săptămâni înainte de a veni nenorocirea peste noi, mi-am dat calul să-l taie la abator. Era unul bălan, ca la 15 sau 17 ani. L-am avut de mic, dar acum îmbătrânise. Nu mai putea mânca, slăbise rău de tot. Abia de se mai ținea pe picioare. Și i-am zis la nevastă, „Fă, Mirelo, ce să facem cu el? Că uite, moare aici, în curte!”. „Păi hai să-l slobozim în pădure!” mi-a zis ea și treabă bună făceam. Femeia mai deșteaptă decât mine, că, dacă mă luam după ea, bine era. Da' eu, prost! Atât m-a dus mintea. „Păi poate-l sfâșie fiarele! i-am zis, că e bătrân și nu poate să se mai apere.”... Rămâne dus pe gânduri după care începe să vorbească din nou, cu glas tremurat. - A fost un cal bun, nu-ți ieșea din cuvânt. Singur venea de la pădure, nu trebuia să stai lângă el. Uite-așa avea blana când era tânăr, numai pete albe și negre. O frumusețe de cal. Cu el mi-am crescut copiii, pe toți trei i-am crescut. L-am dat pe Vasile la școală, apoi pe ăl mic, prin care a venit blestemul, pe Laur... Apoi pe soru-sa, Laura… Pe câteștrei i-am îmbrăcat și i-am încălțat. Și școala de șoferi tot cu spinarea calului ăsta am putut s-o plătim. Și uite că a îmbătrânit și nu mai mânca și ce mi-a venit în mintea asta proastă, că, decât să moară acasă, să putrezească în curte, mai bine să-l dau la un abator ca să-l taie. Dar mai multă minte a avut femeia asta a mea... - Păi ce să facă cu el cei de la abator? îl întreb mirat. Înțeleg că era un cal bătrân… - L-au luat să-l dea de mâncare la pești! răspunde Mirela, nevastă-sa, care este și ea cu noi, alături de fiul lor cel mare, Vasile. Că pe-aici sunt multe păstrăvării, iar peștii ăia cu ce să-i hrănească? Că n-au cu ce! După care adaugă: - Nu știu ce să mă mai fac cu omul ăsta al meu! Nu închide un ochi toată noaptea, numai stă și se frământă. Acum ne omoară pe toți că ăsta e blestem de cal. - Poate ar fi cazul să-l duceți la psiholog! îi spun. V-aș putea da un număr de telefon… - O să-l ducem, domnule avocat, sigur o să-l ducem, că așa nici el n-o s-o mai ducă mult, nici noi! O să înnebunim de tot până la urmă. Că și Vasile, n-ați văzut? A început să se bâlbâie, nici două cuvinte nu mai leagă ca lumea. Dar de, nu-i treabă ușoară să stai atâta la pușcărie. Și pe deasupra și nevinovați. Drept e, nici frati-su nu trebuia să facă ce a făcut, dar ei ce vină au? Că n-au nicio vină. Și uite, acum i-a nenorocit și pe ăia de s-a dus peste ei, ne-a nenorocit și pe noi. Le-a luat lor viețile, dar și pe noi ne-a lăsat fără suflare. Și doar i-am zis de-atâtea ori să se potolească, chiar dacă se țineau tot timpul de capul lui. Să-și fi văzut de treabă, nu să se ducă peste ei să-i omoare. Dar când își bagă dracul coada… Are dreptate bărbatul ăsta al meu, parc-am fi fost blestemați! - Și-am sunat la un telefon, revine Doru brusc, tăindu-i neveste-sii vorba, ca să vină să-l ia cu mașina! Ne dase cineva un număr. Un om de la noi, de-acolo. Mi-a răspuns o voce de bărbat. „Ce doriți?” m-a întrebat. „Avem și noi un cal! i-am răspuns. E bătrân și nu mai mănâncă, dar a fost un cal bun. Puteți veni aci să-l luați? Că nici de mers nu prea mai poate să meargă…”. Chiar era bătrân, domnule avocat… Atât de bătrân, că albise de tot. Se făcuse bălan, nu mai avea nici urmă de pată neagră. Ca oamenii când se gârbovesc și li se albește părul. ”Cam multe pretenții pe capul vostru!” mi-a răspuns domnul acela. „Dar hai că vin!”. - Doamne, ce ne-am mirat! intervine și Vasile în discuţie. Au venit cu o mașină hodorogită de ziceai că are să cadă tablele de pe ea, nu alta! Și făcea un zgomot… mamă-mamă. Credeam că o să ne fie greu să-l urcăm acolo, că era un cal cam sperios. Cum auzea zgomot de metal, odată îl vedeai că se înfige pe picioarele dindărăt și refuză să mai meargă. Ne gândeam cum o să facem ca să-l împingem acolo... El nici pe poduri nu prea suia, darămite într-o mașină. Trebuia să-l iei așa, mai cu binișorul. Cal de pădure, de! Că acolo, la noi, așa e: de jur împrejur numai lărgime... Când colo, ce să vezi? Singur s-a urcat în remorcă. N-a trebuit să facem nimic, de parcă ne-ar fi înţeles gândul. Niciun pic nu s-a speriat. Doar și-a întors o dată capul și ne-a privit lung. Ziceai că e privire de om, așa s-a uitat. Parc-ar fi știut unde-l ducem. Apoi mașina s-a pornit hurducăind și-a luat-o la vale. - Nici trei săptămâni n-au fost de-atunci, îi ia vorba Doru din gură proptindu-și capul în mâini, de parcă ar fi stat să-i cadă. Și-apoi a venit nenorocirea. Și m-am gândit că asta trebuie să fie, ne-o fi blestemat! Ne-o fi blestemat calul că nu l-am lăsat să moară acasă. Că bine făceam eu dacă mă luam după capul muierii... Să-l fi lăsat slobod în pădure, așa să fi făcut. Sau să rămână acasă, cu noi. Și, când era să nu mai aivă zile, îi făceam groapă și gata. Ca la câinele lui Laur... C-a fost, săracul, cu noi ca un om. Așa trebuia să facem... Să-l fi lăsat să moară acasă, nu singur, printre străini... - I-a dat și pomană! domnule avocat, intervine Mirela cu glas răspicat. Auziți și dumneavoastră ce i-a dat prin cap! S-a dus la un om de peste deal cu un sac de grăunțe și trei baloți de ovăz. Unul de avea un cal de semăna cu al nostru. La câteva zile după ce a ieșit din închisoare, atuncea s-a dus. - Când m-a văzut omul ăla la el cu sacul de grăunțe și ovăzul, îi ia Doru vorba din gură, ce s-a mai mirat... „Ce te-a găsit, Dorule, să vii cu ele aici? Așa de rău aţi ajuns?! Ia zi, cât îmi ceri pe ele? Că nici eu nu stau prea bine cu banii, dar poate oi putea să te ajut cu ceva...”. „Păi ți le dau pe degeaba, sau nu vrei să primești?”. „Ba primesc, cum să nu, dar tot nu pricep ce te-a apucat ...”. „Uite-așa, m-a apucat! Ce să mai vorbim... M-am gândit să le dau ca pomană pentru calul ăla bălan de l-am dat ca să-l taie. Ăl de albise de tot... Știu că ai și tu unul la fel. Să știe că nu l-am uitat. Poate el m-o fi blestemat de au venit toate necazurile astea peste mine, cine știe? Și animalele astea sunt tot suflete, ba uneori chiar mai cuminți ca noi. - Și omul ce-a zis când v-a auzit? Îl întreb eu încercând să schițez un zâmbet. - Păi ce să mai zică... Și-a făcut cruce și gata! De trei ori s-a închinat, nu o dată. Dar de luat, le-a luat. „Bine, Dorule! zice. O să le dau la calul meu de pomană pentru calul tău. Și, când ţi-oi lua și tu unul, am să-ţi aduc și eu un balot de fân, că așa e frumos...". Preţ de câteva momente s-a lăsat liniște, că Doru cam începuse să se șteargă la ochi cu dosul mânecii. Și nici de vorbit nu prea mai putea vorbi... - Nu-și mai revine omul ăsta al meu! intervine Mirela ștergându-se și ea la ochi cu colțul basmalei. Vă zic eu că nu-și mai revine. Și ce casă frumoasă aveam… Nu exista în tot satul o casă mai frumoasă ca a noastră. Era cea mai frumoasă casă din Valea Nandrii. De-aia ne și pizmuia femeia aia de la care s-a tras nenorocirea. Că băieții ăștia ai mei erau vrednici și cuminți, cu nimic nu-mi ieșeau din cuvânt. Atâta știau: muncă și iar muncă. Nu să stea ca ei, la furat... Dar nici Laur nu trebuia să facă ce-a făcut. Cu niciun chip nu trebuia să facă așa ceva. Ar fi trebuit să-mi dau eu seama mai demult că avea probleme la cap. - Schizofrenie sub formă cronicizată! îi spun. Așa sună diagnosticul. Nu cred că știa prea bine ce face, ar trebui să-l iertați. V-ați dus până la urmă la mormântul lui așa cum v-am rugat? - Nu ne-am dus încă, domnule avocat, îmi răspunde Doru abătut, că muierea asta a mea sub nicio formă nu vrea. Zice că nu mai este copilul nostru după toate cele câte s-au întâmplat. Dar eu nu-l văd atât de vinovat. Că pe unde îl prindeau, pe-acolo îl băteau. El ce putea să mai facă? La poliție a fost, la la parchet a fost… și nu doar o dată. Nimeni nu l-a băgat în seamă. Încă și la biserică se ducea să se roage, dar tot degeaba. Până și-a ieșit din minți și… Dar noi ce vină-am avut? Că n-am avut nicio vină. Dormeam cu toții în casă, de unde să știm ce-o să facă? Că, dacă știam ce-are de gând, nu-l lăsam. El sta la cealaltă casă cu femeia lui, nu cu noi. Și-apoi ne-a trezit din somn și era plin de sânge și ne-a zis ”Hai să fugim, că m-am dus peste ăia și-acum or să vină peste voi să vă omoare!” și uite așa am ajuns în pușcărie nevinovați. - Inima aș scoate-o din mine să arăt că spunem adevărul! intervine și Mirela cu năduf. Că oamenii ăștia nu vor să vadă. Cum se poate așa ceva, domnule avocat? AND –ul l-au făcut și a ieșit că n-au fost oamenii ăștia doi. Telefoanele le-au dus la percheziție și tot nimic. Urme de la ei nu s-au găsit. Iar pe mine cum de nu m-au acuzat? Că și eu tot împreună cu ei am fost! Cu nimic nu diferă situația mea de a lor. Se iau după nenorocita aia care spune c-au fost toți trei… A zis așa ca să se răzbune! Ei chiar n-au ochi să vadă că minte? Poate doar Dumnezeu, numai El, sărăcuțul, să vază adevărul. El și cu domnul judecător care ne-a judecat prima dată. - Ce să vadă Dumnezeu!... intervine și Vasile țâfnos. El nimic nu vede. Dacă vedea cu adevărat, noi nu ajungeam aici. - Taci, măi prostule, nu mai vorbi așa! îi ia vorba din gură Doru, după care continuă cu un glas blajin: Adevărul e, domnule avocat, că și eu mă supărasem pe Dumnezeu. M-am gândit într-o noapte să-mi iau zilele, să mă duc la El și să-I spun așa: „Doamne, poate domnul procuror nu a văzut; domnii judecători nu au văzut; dar Tu știai! De ce ne-ai lăsat așa?”. - Numai nenorocita aia e de vină!... intervine și Mirela cu năduf. Arză-o-ar focul să o arză, că aia nu e om, e Satan! - Vă spun eu, revine Vasile răspicat, că nici domnul judecător, nici domnul procuror, nici Laurențiu nu sunt de vină. Singur doar Dumnezeu e vinovat! - Eu cred, totuși, că de la cal ni se trage nenorocirea asta, conchide Doru la fel de blajin. Ăsta a fost blestemul lui pentru că nu l-am lăsat să moară acasă după ce atâta amar de vreme ne-a slujit. Sunt și animalele astea tot suflete, și ele pot blestema. Parcă-i văd și-acum privirea aia cu care s-a uitat la noi atunci când l-am suit în remorcă și l-au luat... - Dar cum îl chema? Îl intreb după ce, preț de câteva momente, s-a lăsat tăcerea. Mi-aţi tot povestit atâta de el, da' n-am auzit să-i fi spus numele. Cum îl chema pe cal? Și dintr-o dată îl văd pe Doru cum se cutremură, de parcă ar fi căzut tot cerul peste el: - Îi dasem nume de sfânt, îmi răspunde el cu glas sugrumat. Îi ziceam așa: Moise! NB. Această poveste se inspiră dintr-un caz real. După o primă soluție de achitare, instanța de apel i-a condamnat pe Doru Durleci la 15 ani de închisoare, iar pe Vasile, la 20, cu încălcarea a tot ce se numește dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil. Probele științifice, inclusiv expertiza AND, nu indică decât un singur autor: Laurențiu Durleci, mort în condiții suspecte în Penitenciarul de Maximă Siguranță Colibași. În prezent , plângerile acestora au fost admise în principiu la CEDO, aflându-se în așteptarea unei decizii în cauzele Durleci vs România. Florentin Sorescu Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Am mai citit acest text. Care te face pe tine, cititor, să-ți pui întrebări asemenea personajului ”Doru” al acestei povestiri. Scriere în stil clasic, gândul m-a dus la Agârbiceanu. Autorul, pe post de observator-narator, surprinde trăirile și comportamentele unor oameni simpli asupra cărora, parcă din senin, s-au abătut o serie de nenorociri, Spovedania lor, aparent liniară, problematizează și aduce în discuție aspecte cu greu explicabile și, mai ales, greu de înțeles, pentru aceste personaje intrate, fără voia lor, în vârtejul unor întâmplări nefaste. Sigur, personajele își trăiesc și conștientizează drama, în fapt tragedia vieții lor și, da, sunt importante în economia textului. Însă, în opinia mea, personajul principal nu este de față. El însă este prezent în permanență și pare a le ocupa gândurile. Și, captează și interesul lectorului. Acest personaj, cu nume de sfânt, este calul. Umanizat în text și adus la stadiul de ”generator” de destine. Un text bun!   Postat de catre Elena Stefan la data de 2021-02-03 00:46:46 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE