|
|
|
|
|
|
|
|
|
Cu ochii la steaua kajam |
|
|
Text
postat de
Florentin Sorescu |
|
|
"cu ochii la steaua kajam"
La sfârșitul anului trecut am devenit moașă. De poezie, mă! Adicătelea am moșit un volum care mi s-a părut mie că iese din tiparele obișnuite și conține acel ceva pentru care poezia era nelipsită din casele noastre. Nu fasoane, nu ifose și, mai ales, nu strofocarea "intelectuală" cu care ne-am obișnuit de la un timp încoace.
Pe autoare o cheamă Artema Burn , alias Alexia Ema , iar din textele ei răzbate o poveste de viață cum nu îți este prea des dat să întâlnești. Ceea ce sare în ochi, însă, este prospețimea, vitalitate, naturalețea și, desigur, talentul care au făcut posibilă convertirea unei drame în literatură de cea mai bună calitate
Reacțiile nu au întârziat să apară și, probabil, vor tot continua, dar ceea ce importă mai mult și mai mult este că această carte este căutată și cumpărată, ajungând acolo unde trebuie să ajungă: la cititor.
Că nu m-am înșelat în ceea ce privește valoarea unei cărți stau mărturie aprecieri venite de la oameni care au cu adevărat ceva de spus, dar mai ales reacțiile cititorilor obișnuiți
Dar destul cu atâta introducere, ideea e că am scris postfața la carte pe care, iacătă, a venit timpul să v-o prezint:
"Postfață
nu trebuie să mă uit la ceas ca să știu
cât timp voi muri până mă întorc acasă
Am citit poezia Alexiei urmând ordinea aparițiilor cu începere din 2018, convins fiind că succesiunea cronologică este grila cea mai potrivită de lecturare în cazul poeziilor autobiografice, întrucât fiecare text devoalează, prin (re)trăire și (re)memorare în evoluția firească a vieții de zi cu zi, povestea din spatele autorului. Asta pentru că a venit vremea să-și publice volumul de debut și de ceva vreme mă tot gândeam când avea de gând să o facă.
Concluzia pe care am tras-o este că va fi un volum cu totul aparte.
Din toate poeziile pe care le-am citit în ultimii ani, poezia ei mi-a spus cel mai mult. De ce? Pentru că are în spatele ei o poveste de viață, una care nu îi este dată oricărui muritor.
Se spune că Dumnezeu îi dă fiecăruia cât poate duce. Și mă întreb așa: de unde a știut că o ființă atât de fragilă poate duce atât de mult în spate? Și de ce a ales-o tocmai pe ea?
În fine... Ideea e că poeziile Alexiei se împart în două mari categorii: cele prin care își exprimă revolta și cele din care răzbate drama.
Poeziile ei de revoltă lovesc, așa cum spunea cineva, ca un bici. De unde și aparenta lor vulgaritate, înjurătura având un rol terapeutic, eliberator. Prin ele, poeta denunță nu doar ipocrizia oamenilor, ci și mai ales a lui Dumnezeu. Cu El se ia, de fapt, la trântă ea, sau, și mai bine spus, cu absența Lui, pentru că nu poate să înțeleagă de ce a trebuit să moară tot ce a iubit.
Într-una dintre primele poezii, de fapt chiar cea care deschide volumul, aflăm, de fapt, drama care se ascunde în povestea ei: din cauza ta// beau cu băieții/ înjur joc fotbal mă scarpin în cur/ când merg pe stradă se pune pariu pe mine/ că flegma îmi trece dincolo/ de bordură/ am uitat eleganța mersului pe toc/ clipitul mărunt din gene/atingerea unei rochii vaporoase/ prietenii mă întrebă «ce faci coaie / vii la o skol?// când bărbații îmi privesc sânii/ nu simt/ nimic nicio tresărire/ mă întreb firesc dacă nu cumva/ ei sunt pe invers/ din cauza ta luna e doar un bec/ atârnat de noapte/ un întrerupător pe care apăs/ înainte să mă/ arunc în somn// cel mai greu mi-a fost / să fac pipi din picioare/ până la urmă am reușit/ dar tot rămâneam cu o mână în plus/ față de ei// particip la un raliu de seară/ și nu știu dacă va supraviețui/cineva în mine
V-ați pus problema cine este din cauza ta?
Ei, bine, nu tatăl, așa cum ar părea la o primă vedere, prin încercarea disperată de a-și perpetua moștenirea pe linie masculină, ci, parcurgând întregul volum, înțelegi în sfârșit mesajul transmis chiar de la început: soțul! Prin ce? Prin faptul de a fi murit lăsând-o să se bată cu viața de una singură. Aici este drama, adevărata dramă: Alexia a trebuit să devină și bărbat pentru a-și putea crește fetița, sugrumând femeia. De aici și textele prin care acuză feminismul de paradă dus până la ipocrizie. Voi, femeilor, nu știți ce înseamnă să ai un bărbat lângă tine, caută ea să spună. Atunci când va trebui să deveniți voi însevă bărbați, abia atunci veți înțelege.
În fapt, feminismul nu este, în opinia Alexiei, o luptă contra băieților, ci o luptă pentru copii. El nu înseamnă masculinitate, ci maternitate. Pentru că, nu-i așa? Femeia trebuie să rămână tot femeie, egalitarismul prost înțeles putând duce la o deturnarea a specificității noastre: (...) feminism este atunci/ când merg să duc tatălui tău un trandafir la mormânt/ deschid o bere și-i spun că pot iubi un alt bărbat/ și zâmbesc odată cu el dincolo de pământ// dar mai ales e feminism/ când tu ai ales ieri căciulița tricotată de mine/ și știu precis că am învins.. Feminismul pentru ea nu înseamnă o perpetuă luptă cu bărbații, ci recuperarea identității pierdute. Căci ce poate fi mai greu pentru o mamă decât să-și crească singură copilul, părtaș la tragedia care s-a petrecut, repetată, hipnotic, noapte de noapte, zi de zi? probabil te visez// altfel de ce aș face/ mai multă cafea dimineața/ ca și cum ai mai fi aici/ tu nu știi/ tu nu mai știi nimic / și cât te invidiez pentru asta/ fiica noastră își imaginează că ești o stea/ te numești Kajam / și încă te mai caută pe cer/ despre ce i-ar putea vorbi un copil unei stele.
A ales forma cea mai simplă de exprimare și o face cu naturalețe și talent. Una în măsură să-i transmită povestea, întrucât poezia ei rezidă în chiar povestea de viață. Cu riscul de a o supăra, voi spune eu: Alexiei i-a murit tot cine putea să îi moară: mama, mătușa, tatăl, primul copil, soțul, fratele. Copilul în preajma Crăciunului, mama, într-un accident de mașină chiar la cumpăna dintre ani, soțul, înecat, fratele, intoxicat cu bioxid de carbon într-un incendiu. Cum să nu te iei la trântă cu Dumnezeu? (
) sfârcurile îl priveau în ochi/ și ochii lui au privit pământul / i-aș fi strigat că nu acum/ trebuia să privească în jos/ ci mult mai demult/ și dintr-o dată mi s-a făcut milă de el// să fii dumnezeu/ înseamnă că tu nu poți avea un dumnezeu/ ești doar un tată fără tată/ și îngrozitor de singur/ mai singur decât mine mi-am zis// și am plecat/ am plecat să fumez / cu poeții
Iar pentru că aceste evenimente tragice i s-au întâmplat de tânără, pentru că a fost pusă de viață în ingrata situație de a trăi fără să trăiască, pe lângă ea trecând anii ca nori lungi pe șesuri, îndeamnă femeile să trăiască așa cum ar fi vrut să o facă, dar din terțe motive nu au putut: mai bine// fute-te femeie/ ai peste cinzeci de ani/ și atâtea dorințe tăinuite aiurea/ nu te-ai futut în tinerețe ca să faci temele cu pruncii/ ți-ai aruncat dorințele în oala de ciorbă/ lăsându-le să fiarbă la foc mic/ uneori le-ai ascuns sub mătură/ curățând casa când toți ceilalți dormeau/ le-ai șters de mii de ori cu mopul/ odată cu mizeria pașilor (...). Simplu, dur, direct, frumos și cât se poate de adevărat. Dacă Baudelaire ne-a adus estetica urâtului, îndrăznesc să spun așa: Alexia pare să inaugureaze un alt tip de estetică: cea a hulitului. Cuvintele licențioase capătă cele mai variate conotații, acestea neavând rolul de a epata, așa cum se întâmplă adesea în poezia contemporană, ci de a înfiera destinul implacabil, soarta așa cum i-a fost hărăzită. Numai că poezia ei nu se reduce la simple injurii, ci este construită din întrepătrunderea acestora cu pasaje de un lirism aparte, rezultatul generat de întâlnirea contrastelor fiind un tragism rar întâlnit în care poeta moare și renaște cu fiecare poezie.
În opinia mea, acest volum de poezie este o carte eveniment. Unii or s-o blameze, alții o vor lăuda. Dar va fi, cu certitudine, o carte de care se va ține cont.
Se pare că un mare compozitor ar fi murit în timpul unei furtuni aprige. La un moment dat, s-a văzut un fulger imens, urmat de o detunătură îngrozitoare, moment în care acesta ridică, pur și simplu, pumnul la cer. Cam asta e poezia Alexiei: un pumn ridicat împotriva vieții așa cum i-a fost dată. A veții, a destinului și a lui Dumnezeu: mâine // e sâmbătă știu/ mătușa mă obligă/ să merg la biserică/ mă trage de păr/ mă târăște/ mă aruncă/ mă îmbrâncește/ mă silește/ să-mi amintesc/ că am avut/ un frate/ un tată/ o mamă/ un copil/ un bărbat/ un dumnezeu // lumânarea mă-sii/ de viață/ eu dimineața mă fut
Dar cartea Alexiei este, înainte de toate, un poem de dragoste. Ce poate fi mai frumos decât o confesiune de dragoste pentru cineva care a dispărut de atâția și atâția ani? Asta într-o lume în care totul se naște și moare cât ai clipi: nu ți-am adus niciodată flori// deși îți plăceau atât de mult trandafirii/ e ca și cum ți-aș înapoia toate buchetele pe care mi le-ai oferit/ am lăsat pământul liber și din tine au răsărit cei mai frumoși ciulini/ sunt mai aproape de adevărul nostru// (poate nu știai/ dar de o vreme port ochelari și plânsul/ îmi întunecă mai mult privirea)// am adus ca de obicei o bere și un pachet de țigări/ nu trebuie să mă uit la ceas ca să știu/ cât timp voi muri până mă întorc acasă/ am aceleași întrebări și tot aceleași răspunsuri îmi dau/ zâmbetul îmbătrânit în colțul gurii rămas ca o cicatrice arogantă/ chiar de atunci/ când nu știam că și tăcerea/ e o floare ce răsare/ din pământ
Și totuși se insinuează, către finalul volumului, un misterios străin, poate o nouă dragoste cu reverberații în/dintr-o lume aparent iremediabil pierdută, amintind de niște rădăcini uitate, dar active, ușor active încă, așa cum ar spune autorul Zenobiei, sau doar un iubit imaginar urzit să o scoată pe poetă din infern asemenea lui Orfeu: (...) te voi găsi străine/ vocea ta îmi pare cunoscută / iar inima se-aude cumva/ și în trecut. Și nu putem să nu ne gândim la finalul atât de trist, dar aducător de catharsis al lui Sadoveanu din Ochi de urs:
Căci morții noștri, câtă vreme îi dorim, stau în noi și-n preajma noastră; iar când începem a-i uita, ne părăsesc; între ei și noi se așează nu numai moartea, ci și viața.
Cam atât.
A, și o poezie de... bine venit:
"nu ți-am adus niciodată flori
deși îți plăceau atât de mult trandafirii
e ca și cum ți-aș înapoia toate buchetele pe care mi le-ai oferit
am lăsat pământul liber și din tine au răsărit cei mai frumoși ciulini
sunt mai aproape de adevărul nostru
(poate nu știai
dar de o vreme port ochelari și plânsul
îmi întunecă mai mult privirea)
am adus ca de obicei o bere și un pachet de țigări
nu trebuie să mă uit la ceas ca să știu
cât timp voi muri până mă întorc acasă
am aceleași întrebări și tot aceleași răspunsuri îmi dau
zâmbetul îmbătrânit în colțul gurii rămas ca o cicatrice arogantă
chiar de atunci
când nu știam că și tăcerea
e doar o floare ce răsare din
pământ"
PS. Cartea poate fi comandată pe site-ul Editurii Brumar menționat mai jos:
https://www.brumar.ro/produs/cu-ochii-la-steaua-kajam-de-alexia-ema-burneci/ |
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Dacă, domnule Sorescu, nu ați ști cât sânge ecoliterar va fi curs, în pagina bleu, pe tema ecoliteraturii ar mai fi de înțeles. Dar dumneavoastră știți. Ați fost martorul războaielor! Și, iată, totuși, postați un text care încalcă regulamentul și redeschide un război ce părea încheiat.
Amicus Plato sed magis amica veritas.
Prin urmare, chiar dacă textul de mai sus este unul bun, am rugămintea de a-l face compatibil cu exigențele europeice. Adică, ori înlocuiți cu ... cele câteva cuvinte care încalcă regula ori scoateți textul.
Cum bine știți, chiar dacă voi rămâne să scriu singur în Europeea, nu voi renunța la caracterul ecoliterar al acesteia.
Mulțumesc. |
|
|
|
Postat
de catre
Emanuel Cristescu la data de
2021-02-20 00:56:01 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23945 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|