PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Transformatorul Text postat de Florentin Sorescu TRANSFORMATORUL Doamna noastră are pe cineva cu care se întâlnește la transformator. De câte ori vorbește cu el la telefon zâmbește altfel decât cu noi. Uneori vorbește într-o română din care nu înţelegem nimic și de care ne-a spus că este greacă. Aș vrea să pot vorbi și eu așa ca doamna ca să nu priceapă nimeni ce spun. De câte ori spun ceva mănânc bătaie. Oamenilor mari nu le place să vorbești cu ei. Noi facem parte dintr-o clasă specială pentru că în celelalte clase nu ne-a primit nimeni. Aici e mai bine decât în clasele normale unde copiii sunt foarte răi cu noi. Ei vin la școală cu pacheţele împăturite în șerveţele și mănâncă în pauze. Părinţii lor trec pe la școală de multe ori și vorbesc cu ei fără să se enerveze. De aceea nu tresar niciodată și se poartă de parcă totul ar fi al lor. Cuvântul pe care l-am auzit cel mai des până acum este dizabilităţi. Mi-a luat foarte mult până am reușit să-l pronunţ. Dizabilităţi e atunci când nu te vrea nimeni. Fiecare din colegii mei are ceva, chiar dacă uneori nu se vede. De aceea au făcut o clasă numai pentru noi, ca să nu-i deranjăm pe ceilalţi copii. Doamna noastră ne-a spus că și noi suntem copii normali, dar puţin diferiţi de ceilalţi copii. Ea știe cum să vorbească cu noi pentru că nu este normală. Când l-au adus pe Alex în clasă stătea tot timpul la geam și prives afară, de aceea toţi profesorii îl certau, ba de câteva ori chiar au încercat să-l dea cu forţa jos, spunându-i că este o mare neobrăzare să te uiţi pe fereastră în timp ce ţi se predă, dar el de fiecare dată s-a suit la loc. Doamna noastră l-a lăsat o vreme așa, după care s-a așezat lângă el pe pervaz. "Mă primești și pe mine lângă tine?"l-a întrebat ea. "Promit că nu o să te deranjez cu nimic. Ba, dacă vrei să-mi spui ce faci, poate intru și eu în joc. Numai dacă vrei". "Număr mașini", i-a răspuns el. "Ș eu le număram când eram mică", i-a răspuns ea. Parcă așa timpul trece mai ușor. Uite, îţi propun un joc: dacă sunt mai multe cele care vin înspre noi câștig eu, dacă sunt mai multe cele care se duc, câștigi tu, s-a făcut? .", după care nu au mai zis nimic. Zile la rând am stat cu ochii la ei și ne întrebam cât timp o să o ţină așa, căţăraţi în fiecare oră la geam și numărând mașini. Alex a fost primul care a coborât. A luat-o ușurel printre rânduri și s-a întors la banca lui. “Aţi avut noroc, i-a spus doamnei. Altfel nu câștigaţi”. Afară începuse să ningă. El este singurul dintre noi pe care părinţii nu l-au căutat niciodată, deși cei de la Centru spun că trăiesc și i-au rugat de mai multe ori sâ vină pe la el. Eu cred că tocmai de aceea stă mai tot timpul cu nasul lipit de fereastră, așa am văzut făcând și un căţel de pe-aici care așteaptă să i se-ntoarcă stăpânii cu boticul lipit de zăbrelele de la gard. Numele meu e Valentina numele meu e Valentina numele meu e Valentina numele meu e Valentina numele meu e Valentina numele meu e Valentina asta nu trebuie să uit niciodată dacă îţi uiţi numele nu mai știi cine ești odată am uitat cum mă cheamă si m-am gândit cu groază că mama nu o să mai știe pe cine vrea înapoi. Colegul meu de bancă are o fotografie pe care o ţine ascunsă în buzunar. Când și când o scoate de-acolo și se uită la ea pe furiș Sunt sigură că în poza aia este mama lui despre care ne-a spus că a murit atunci când el era mic. Până acum nu a vrut să-i dea nimănui poza să se uite la ea. Cu toţii suntem curioși s-o vedem și ne gândim că mama lui trebuie să fi fost foarte frumoasă. Când se uită la ea faţa i se luminează la fel ca atunci când soarele intră pe fereastră și clasa noastră, din murdărică cum e, începe să se însenineze deodată. Îl cheamă Ciprian, dar noi îi spunem Cipi. Uneori trag cu coada ochiului să văd ce mai face și de fiecare dată mi se pare foarte întunecat. Eu am rămas fără mamă tot când eram mică, doar că mama mea nu a murit, ci a plecat de-acasă. De aceea eu nu ţin ascunsă nicio poză cu ea. Dintre noi, el o iubește cel mai mult pe doamna noastră. Odată i-a adus un buchet de crini atât de mari că nici nu se mai vedea de ei. Pentru moment chiar am crezut că sunt colegă de bancă cu niște crini. Când a dat cu ochii de el în clasă, doamna a zâmbit atât de frumos că mi s-a părut și ea tot o floare. Ea este singura căreia i-a dat voie să se uite pe poza lui. Într-o zi s-a luat la bătaie cu Alex pentru că Alex l-a înjurat de mamă, iar ăsta e cel mai rău lucru pe care i-l poţi face lui Ciprian. Doamna a sărit imediat între ei și i-a despărţit. "De ce ai făcut asta, Alex?" l-a întrebat ea. "Pentru că și el m-a înjurat, i-a răspuns Alex.. Mi-a spus că sunt un amărât de la orfelinat pe la care nu vine nimeni.". "Foarte urât din partea lui", i-a răspuns atunci doamna, dar tu de ce i-ai răspuns, altceva nu găseai de făcut? Știi bine cât de mult îl doare când spui ceva de mama lui.". "Și pe mine mă doare, doamnă, tot atât de mult când mi se zice că pe la mine nu vine nimeni, a răspuns atunci Alex, ba poate și mai rău. E mult mai ușor să suporți știind că părinții nu vin pe la tine pentru că sunt morți, decât să știi că sunt vii și nu vor să te vadă". Pentru o clipă și mie mi-a apărut în faţa ochilor mama, dar imediat a și dispărut. Când mă voi face mare o să am și eu transformatorul meu. De-acolo doamna se întoarce întotdeauna fericită. Cel mai rău este de sărbători. Atunci vine o grămadă de lume și ne aduce dulciuri pe care le înghiţim până ni se face rău. După aceea pleacă și rămânem din nou singuri. Odată nu am mai vrut să înghit bomboanele lor, dar tot m-a durut burta. Pielea doamnei noastre miroase foarte frumos. Ea ne lasă să ne băgăm mâinile în mânecile ei ca să ne încălzim. De aceea mânecile de la haine i s-au lărgit până s-au făcut ca niște aripi. Odată Mihai l-a bătut pe unul în recreație foarte rău l-a bătut și când doamna a venit s-a uitat fix la el și i-a spus "De ce ai făcut asta, Mihai, cu unul mai mic decât tine?", apoi a ieșit și s-a întors cu un băiat de la clasele mai mari, unul mult mai înalt decât noi, nimeni n-avea curajul să-l privească în ochi și doamna i-a spus așa, "Dacă îl bați și pe el, Mihai, facem uitată povestea de azi, sigur o facem uitată, hai să te văd cât de bun ești, sunt tare curioasă", "Cum să mă bat, doamnă, cu el, a răspuns Mihai încet, nu vedeți cât de mare e?", "Ba da, Mihai, văd cât de mare e, dar am văzut și cum e cel pe care l-ai bătut, dacă ești tare te pui cu cei ca tine sau cu cei mai mari, asta înseamnă să fii tare, hai să te văd" și lui Mihai a început să-i tremure buza, să i se lase jos, abia mai putea vorbi, "E mai mare decât mine, doamnă, nu mă pot pune cu el" și doamna i-a spus celuilalt băiat să plece și Mihai a izbucnit în plâns, "Dar tata de ce mă bate, doamnă, dacă sunt mai mic decât el, si pe mama de ce o bate și pe fratele meu de ce îl bate că și el e mai mic și apoi ne pune să-i cumpărăm țigări", iar doamna s-a dus atunci la el si l-a strâns în brațe și i-a zis "Strânge-mă și tu cât poți" și Mihai a început să plângă înfundat și apoi a scâncit așa cum am văzut odată un pui de cățel care s-a rătăcit de mama lui și apoi l-a găsit după care nu au mai zis nimic. Eu sunt Valentina eu sunt Valentina eu sunt Valentina eu sunt Valentina eu sunt Valentina, să nu uiţi asta cu niciun chip. Doamna ne-a spus că transformatorul e atunci când întâlnești pe cineva și începi să vezi lucrurile altfel. Atunci te umpli de energie și începi să torci ca o pisică. Asta înseamnă că și ea este un transformator. Când avem lecţii cu ea toarcem toţi ca niște pisici. Mihaela nu vorbea deloc când a venit și ne-am mirat în momentul în care am aflat că pe ea n-a dat-o nimeni afară de la clasele normale doar că învăţătoarea îi vorbea foarte urât cu toate că ea are o mamă și mama ei este tot timpul prezentă în școală pentru că mama ei este femeia de serviciu și când vine să facă curat la noi Mihaela devine și mai tristă ea desenează tot timpul inimi uneori îi cad de pe bancă planând în zbor ca niște frunze uscate în momentul ăla toţi suntem numai ochi să vedem la cine se duce inima Mihaelei când mama ei vine să spele podeaua și mai găsește câte una pe jos o ocolește atent cu mopul apoi o ridică ușor și-o pune înapoi în pieptul Mihaelei. Nu ieși din banca ta nu ieși din banca ta nu ieși din banca ta dacă ieși de-acolo te pândesc cele mai mari primejdii dacă vorbești te pândesc cele mai mari primejdii dacă ieși din corpul tău te pândesc cele mai mari primejdii trebuie să te faci mic-mic-mic cât să nu te vadă nimeni că ești și tu acolo ăsta este singurul mod în care poţi supravieţui singurul mod în care te poţi ascunde singurul mod în care lucrurile pot trece pe lângă tine fără să te atingă. Laura este cea mai frumoasă din clasă. Când o vezi, ţi se taie respiraţia. Atât e de frumoasă, că nu poţi să-i spui ceva fără să te fâstâcești. Dacă aș fi băiat, m-aș îndrăgosti de ea toată. Vine rar la școală pentru că surorile ei nasc întruna și pe ea o cheamă sâ aibă grijă de copii. Ea se bucură de fiecare dată când e căutată. Eu nu cred că surorile ei o iau acasă pentru că o iubesc, ci doar ca să se folosească de ea. Laura știe acest lucru și totuși nu îi pasă. Mi-am amintit acum de ea văzând că a rămas un loc liber în clasă. Doamna noastră s-a născut dintr-o pasăre. În fiecare noapte o visez zburând. Ea vine la noi ca să ne iubească. De aceea ajungem la școală cu mult înaintea celorlalţi copii și suntem ultimii care plecăm. Când mă uit la colegii mei mi se par la fel de golași ca niște pui de pasăre. Primul semn de civilizație a fost înjurătura, asta ne-a explicat doamna când Alex l-a trosnit pe unul de la clasele normale într-o pauză, dar băiatul acela nu s-a plâns nici la părinți, nici la doamna directoare, ci a venit la doamna noastră exact așa cum te-ai duce la mama cuiva ca să te plângi, avea buza umflată și-i curgea sânge pe nas, iar doamna l-a rugat să ne ierte și l-a lăudat pentru curajul de a veni in clasă la noi să spună ce s-a întâmplat, de obicei copii din clasele normale se plâng la părinți și apoi iese un adevărat scandal pentru că părinții vin la școală și fac ditamai tărăboiul știind că noi n-avem pe nimeni și chiar dacă unii dintre noi au părinţi e ca și cum nu i-ar avea, uneori se întâmplă ca cei de la clasele normale să fie vinovați, dar asta nu contează când ai pe cineva care să vină pentru tine, așa că doamna noastră trebuie să răspundă pentru fiecare dintre noi și după ce băiatul ăla a plecat l-a întrebat, "Ce-ai avut, Alex, cu el, dacă te-a supărat cu ceva de ce nu te-ai apucat să-l înjuri, ci l-ai lovit fără nici cel mai mic avertisment, eu știu că sunteți tari la înjurături, de ce nu l-ai înjurat în loc să-l lovești, ăsta e primul semn de civilizație, când doi oameni, în loc să se bată, se iau la înjurat, dar tu te-ai crezut puternic pentru că faci sport de performanță, de-aia l-ai lovit, te-ai gândit că nu are ce să-ți facă, degeaba te-am învățat tot ce te-am învățat până acum, în loc să mergem înainte o luăm tot înapoi", și-atunci Alex s-a pus pe burtă în mijlocul clasei și i-a spus doamnei că nimeni n-o să-l mai scoale de-acolo, "Ba ai să vezi tu ce repede o să te ridici, singur o să te ridici", și l-a lăsat să stea acolo întins pe jos în timp ce noi ne-am continuat liniștiți ora, dar n-a durat mult și ne-am trezit cu doamna directoare în clasă îngrijorată că l-a văzut pe Alex culcat la podea într-un monitor de pe coridor, "Ce s-a întâmplat?", a întrebat ea, "Nimic, i-a răspuns doamna, Mihai l-a făcut KO pe Alex, nu credeam că-l bate așa de ușor", și-atunci Alex a sărit în picioare ca ars, "Cum să mă facă, doamnă, Mihai KO, cum puteți spune așa ceva?", și-atunci toți am izbucnit în râs fiindcă Alex a făcut exact cum spusese doamna că o să facă, singur s-a ridicat, iar doamna directoare a început și ea să râdă, "Îmi cer scuze, ne-a zis ea, că v-am deranjat, nu știam că sunteți la o partidă de box, văd că cineva tocmai a fost făcut KO, sper să fi învățat ceva din chestia asta", și-atunci Alex s-a întors la banca lui rușinat, în pauză ne-a spus c-a fost cea mai dură lecție la care a participat, nu-i venea să creadă că a fost pus la podea fără să ia nici măcar un pumn. Dacă am avea aripi mă întreb câţi dintre noi ar putea să zboare? Azi am văzut un pui de porumbel căzut care încerca să se ridice, dar nu putea. Am încercat să-l ajut, dar el tot n-a reușit să zboare. Oare și porumbeii se nasc cu dizabilităţi? Când i-am povestit doamnei, mi-a spus că poate l-au dat fraţii lui jos, ca să se poată ei hrăni mai bine. Se poate să-l fi dat afară din cuib și părinţii lui? Tanti Alina este ca un balon de care atârnă colegul nostru, Robert. Dintre toţi el este singurul cu adevărat ciudat și Tanti Alina trebuie să stea tot timpul aproape de el ca să nu se enerveze. Locul ei este la ușă pe coridor unde stă și croșetează iar când Robert începe să urle vine fuga la el ca să-l liniștească. Ea este singura mamă care vine aici de drag și fiecare dintre noi ne gândim în secret că dumneaei este mama noastră de care atârnăm ca de un balon și poate că o dată chiar o să zburăm cu ea afară din clasă. Robert face niște socoteli foarte complicate pe care niciunul dintre noi nu le pricepe dar toate lucrurile simple pe care noi le înţelegem ușor pentru el sunt foarte complicate. Uneori se duce în spatele clasei și vorbește cu niște voci pe care doar el le aude. El și doamna noastră care uneori vorbește și ea cu acele voci și le spune ce trebuie să facă Robert. Robert face ce le spune doamna vocilor să facă și atunci Tanti Alina este foarte mulţumită și chiar mai luminoasă decât înainte. În recreaţie Robert aleargă după frunze și noi îl urmărim cu coada ochiului să nu facă vreo prostie și doamna ne urmărește cu coada ochiului pe noi și pe el și atunci Tanti Alina începe să se ridice deasupra ca un balon de care clasa noastră atârnă ca o nacelă. La cămin avem o căţelușă blânduţă care a făcut cinci pui. De câte ori îi iau ca să mă joc cu ei, ea vine la mine să și-i ia înapoi. Se ridică cu labele din față pe pieptul meu și-i apucă delicat cu botul de ceafă după care îi duce la loc în culcuș. O cheamă Missy. Unuia dintre pui i-am pus numele Ina. *De la Valentina. Când îi linge, aceștia scâncesc așa cum facem noi în somn când visăm. "Ce-ai păţit, Mihai, de data asta?”, l-a întrebat doamna pe Mihai când a venit vânăt la un ochi într-o zi și l-a văzut cum încerca să se poarte de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, iar Mihai i-a răspuns prompt, “M-am lovit de colţul canapelei, să știţi, altceva nu a fost”, nici măcar noi nu puteam înghiţi o gogoașă ca asta, darămite doamna, știam deja că o mai ia pe coajă de la tatăl său, când se întâmpla așa lua o faţă de om degajat de parcă toată lumea ar fi fost a lui, dădea explicaţii amănunţite fără să-l întrebe nimeni, ba uneori și fredona ca să vedem noi cât de nepăsător e, odată a ieșit ditamai tărășenia pentru că doamna a anunţat protecţia copilului și Mihai a stat cu inima cât un purice de teamă să nu-l ia de-acasă și să-l aducă la orfelinat, el măcar are o familie, tot mai bine decât nimic, chiar dacă uneori taică’său se îmbată și îi ia pe toţi la omor, când ne povestește de căsuţa lui parcă i se luminează faţa, îţi dorești și tu să ai una la fel care să te facă așa fericit, odată ne-a arătat niște poze și am rămas mută de uimire, nu era decât o coșmerie în care cu greu putea locui un om, darămite o întreagă familie, dar nu am vrut să vadă cât sunt de surprinsă, camerele noastre de la cămin sunt mult mai mari, ca să nu spun mai drăguţe, și totuși l-am invidiat pe Mihai și după aceea, ba am visat în continuare la căsuţa lui, chiar dacă acum știam cum e, spre deosebire de el eu nu pot spune niciodată că mă duc acasă, la orfelinat nu te așteaptă nimeni pentru că ai conta cu adevărat, ci doar pentru că trebuie să respecţi programul, uneori mi se pare că și un tată ca al lui Mihai este mai bun, chiar dacă îţi mai învineţește ochii, măcar el nu l-a abandonat așa cum au făcut-o părinţii mei, de câte ori îl caut pe tata se plânge că nu are bani, deși nu i-am cerut niciodată, uneori îl sun și nu vorbesc nimic, doar îl ascult cum strigă în telefon întrebând cine e, apoi închid și mă gândesc că asta sunt eu pentru el, un număr necunoscut, “Tot ca data trecută te-ai lovit, Mihai?”, a continuat doamna zâmbind cu subînţeles căci mai venise o dată cu ochiul umflat după ce tatăl lui azvârlise cu sticla în el, atunci când cu protecţia copilului, “A, nu, doamnă, a răspuns el cu aerul cel mai nevinovat, data trecută m-am lovit la celălalt ochi”, iar doamna a rămas o clipă descumpănită după care a izbucnit în hohote, a fost pentru prima dată în viaţa mea când am văzut pe cineva râzând și având totodată lacrimi. Azi m-a sunat tata. N-am vrut să-i răspund, dar până la urmă n-am rezistat. Vocea lui tremura de emoţie. M-a ïntrebat ce mai fac. "Bine!', i-am răspuns. "Nu te cred!" a urmat el ușor încurcat. Asta era ceva nou. Niciodată nu mi-a mai spus așa până acum. "Mi-am făcut o nouă prietenă", îi spun. O căţelușă. "Ce frumos! îmi răspunde el. Și eu eram prieten cu un căţel când eram mic. Cum o cheamă?". "Missy". "E un nume frumos Missy". "Da, îi răspund, e un nume frumos. Are și pui. De ce m-ai sunat?". "Te-am sunat pentru că...", și tace. Tac și eu. După care zice: "Vreau să te iau acasă!". "Acasă?" îl întreb. "Da, acasă" Simt cum mi se gâtuie vocea. "Soţia ta ce zice?". "Vrea și ea" îmi răspunde el. Trebuie să-ţi faci bagajele". Tata e un om bun. Sunt convinsă că nu el a fost cel care a vrut să mă lase la orfelinat. Am știut-o dintotdeauna. "Ești sigur?" îl întreb aproape șoptit. "Cât se poate de sigur!" îmi răspunde el. "O să mi le fac cât pot de repede, atunci. Când vii?". "Zilele astea, îmi răspunde el. Poate chiar mâine". "Pot să iau și un pui cu mine?" îl întreb. E foarte cuminte, n-o să vă deranjeze niciun pic.". "Mi-ar plăcea, dar nu se poate", zice el. După care adaugă fâstâcindu-se: "Vei avea un frăţior. Asta voiam să-ţi spun". Apoi tace. Tac și eu.. E o tăcere dintr-aia, ciudată, în care nu se mai aude nimic, de parcă totul în jur a murit. Eu sunt Valentina. Eu sunt Valentina. Eu sunt Valentina. Simt că nu mai am aer. Privesc la locul gol pe care l-a lăsat Laura și încerc să mă agăţ cu disperare de el. "M-am răzgândit, îi răspund. Nu mai vin. Aici mi-am făcut o grămadă de prieteni, nu se face să-i las singuri" Doamna îmi răspunde de câte ori o sun, odată am apelat-o de pe număr ascuns și tot m-a recunoscut. Ea ne știe la toți numele. Când vorbim la telefon cel mai mult îmi place să-i ascult respirația. De multe ori tac dinadins ca să o pot auzi. Doamna tace și ea. Stăm așa mult-mult fără să spunem nimic. Chiar și după ce închid telefonul o aud cum respiră. Așa îmi imaginez eu marea. *Nu știu de ce, la ultimele cuvinte întodeauna mă bâlbâi. Ar fi să vorbesc din ce în ce mai puțin. Poate așa nu o să mai mi se consume nici cartela. Haludi ne-a făcut să ne simțim cu adevărat speciali, iar asta pentru că ea a fost cea care a vrut să vină la noi, nu pentru că a certat-o domnul învățător sau pentru că ceilalți copii ar fi fost răi cu ea, ci pentru simplul fapt că aici s-a simțit ca acasă, acest lucru ne-a luat cu totul pe nepregătite, nu eram obișnuiți ca cineva să se uite la noi ca la niște copii normali afară de doamna noastră, asta te face să te simţi puţin mai altfel, ţi se pare că ai și tu colţișorul tău pe care îl râvnește cineva, nu ești chiar de aruncat, ea a venit dintr-o clasă de copii foarte deștepți cu care domnul învățător făcea numai exerciții grele ca să obțină performanțe, numai că Haludi vrea să învețe lucruri simple așa cum învaţă orice copil, când doamna a întrebat-o de ce vrea să rămână la noi a răspuns simplu și firesc, "Pentru că vreau să fiu o fetiță normală", asta ne-a lăsat pe toţi muţi, chiar și pe doamna noastră, aproape că nu ne venea să credem urechilor, tatăl ei are o brutărie în care face niște pâinici subțiri și rotunde ca niște farfurii numite lipii, uneori Haludi ne aduce și nouă câteva pe care le împarte în mici bucăți, când gustăm din ele încă se simte dogoarea cuptorului și căldura unei familii normale. Hello, este cineva care să mă audă? Eu sunt o fetiță invizibilă în viaţa de zi cu zi, poate un picuț de tot ridicaţi privirile din pământ ca să mă vedeţi și pe mine. "Ce-i cu treanţa asta pe tine, Marius, pe o vreme ca asta?", l-am întrebat doamna pe un fost elev când l-am întâlnit într-o zi pe o căldură de se topeau și pietrele, iar el i-a răspuns, "Nimic, doamnă, alta nu am avut, de când a venit protecţia copilului nu mai are cine să-mi calce cămășile și nici cine să-mi dea să mănânc", "Aiurea, măi, băiatule, asta să i-o spui lui mutu, nu mie, tu sigur ascunzi ceva, un tricou cu mâneci scurte poţi găsi oricând, nu întâmplător ești îmbrăcat așa, dar dacă nu vrei să-mi spui, n-am să insist, ia spune, ţi-e foame? ai reușit să te angajezi? vrei să-ți iau ceva să mănânci?", aflasem deja de întreaga grozăvie, toată școala vuise atunci, când s-au dus cei de la protecție acasă la el alertaţi de un vecin care nu mai putuse suporta să vadă chinurile la care îl supuneau părinţii lui, îl găsiseră legat de un piron exact ca pe un căţel rebegit, stătea lângă cușcă și molfăia o bucată de pâine, probabil masa pe o întreagă zi, o dumica încet, ca să țină cât mai mult, precum bătrânii care nu mai au dinți și atunci îți dau senzația că mestecă în gol, asteptând să se topească mâncarea în gură pentru a o putea înghiți, așa cum făcea și bunica mea, sărâcuţa de ea, înainte de a muri, "Nu mi-e foame, doamnă, demult nu îmi mai e și nici de angajat nu m-am putut angaja, cine să se uite la unul ca noi?", a răspuns el cu voce scăzută, apoi și-a suflecat mânecile incet și atent, cât să vedem niște crestături făcute pe tot corpul cu lama, "M-am tăiat ca să nu mai simt durerea, uneori este atât de greu de suportat, m-am gândit că așa pot scoate răul din mine, numai așa", "Poate totuși ți-e foame, băiatule, a continuat doamna atunci cu o voce și mai scăzută decât a lui, atât de rău te-a durut sufletul? Spune dacă totuși pot să te ajut cu ceva", "Pe mine nu mă mai poate ajuta nimeni, doamnă, i-a răspuns el, nici măcar dumneavoastră, poate doar dacă mi-aţi întinde o frânghie, doar așa", eu mă uitam ca hipnotizată la tăieturile alea, unele erau mai vechi, altele proaspete, semn că răul ăla de care vorbea nu putuse fi scos, formau niște cercuri concentrice și se apropiau din ce în ce mai mult de inimă sau poate tocmai de acolo au început. Doamna mi-a zis ca atunci când sunt tristă să mă gândesc la ceva frumos din viața mea: N-am. Am rugat-o să mă ia și pe mine la transformator, dar mi-a zis că mai întâi trebuie să trec pe la observator ca să-mi dau seama cine mă va putea face fericită. Când ne-au dus cu clasa la Observatorul Astronomic m-am uitat cum am putut mai bine prin telescop, dar nu am văzut pe nimeni afară de niște stele care erau puțin mai mari. Doamna mi-a zis că acel cineva se află chiar pe una din ele, dar acum e prea mic ca să-l văd. Atunci când mă voi face mare o să știu cine e pentru că lângă el voi fi ca picată din lună și de-abia atunci o să înteleg ce este un transformator. Unele lucruri pe care le spune doamna nu le înțeleg, dar tot îmi plac. Oare cum o să coboare dumnealui de pe stea și de ce ar veni aici? Mai bine mă duc eu la el dacă steaua aia, așa mică cum e, ne poate ține pe amândoi. Și luăm și transformatorul la noi. ☆ Nu știu unde să-mi pitesc trotineta ca să nu mi-o fure careva când sunt plecată din cameră. Am încercat s-o bag sub saltea, dar n-am reușit s-o îndes. Doamna mi-a zis că a fost a unui copil care s-a dus pe o stea și mi-a lăsat-o mie în dar. Oare cu el mă voi întâlni la transformator când mă voi face mare? Alex a făcut-o lată, dar rău de tot, atât de rău, că până și doamna s-a înfuriat și ne-a spus că o să-i facă o educație din aia, cu bătaie lungă, ca să o țină minte, "Chiar așa de tare o să-l bateți?", am întrebat-o noi uimiți, "Chiar așa!", a răspuns ea privindu-l pe Alex țintă în ochi, după care și-a recăpătat calmul și a continuat pe un alt ton, "Eu niciodată n-am bătut un copil, de-abia atunci m-aș socoti cu adevărat învinsă", "Dar eu nu o să mă supăr, a zis Alex atunci, chiar vă rog să-mi trageți o mamă de bătaie pentru ce am făcut",, iar doamna l-a țintuit din priviri și i-a răspuns așa, "Să crezi tu că o să scapi așa de ușor", "Dar ce a făcut atât de grav?", a întrebat-o atunci Gabi Roșu, "Asta este o întrebare pe care trebuie să i-o puneți lui, nu mie, să vedem dacă are puterea să recunoască așa cum face un adevărat bărbat", dar el a tăcut mâlc, se vedea cât de colo că îi este rușine, se făcuse mic, mic de tot, abia dacă se mai putea zări din bancă, după ore a venit ca să vorbească cu doamna fratele lui, Samir, singurul din familie care se îngrijește de Alex, și el a fost în Centru, dar după ce a terminat școala s-a angajat la un service unde vulcanizează roți, spre deosebire de Alex este mult mai firav, n-ai zice că dintre ei doi el este fratele mai mare, când trec pe drumul de centură și văd un șir de tiruri imense așteptând cuminţi lângă pod știu că mogâldeața care cară roțile alea uriașe în spinare este chiar el, fratele lui Alex, chiar și acum, în timp ce îl văd vorbind cu doamna profesoară, nu pot să nu observ cum încearcă să-și ascundă la spate mâinile negre și umflate de bătături de parcă ar fi niște aripi de plumb uriașe care îl împiedică să zboare și mă întreb cum de reușește să-i dea lui Alex mereu niște cămăși atât de curate Și eu am un frăţior, să știţi! Nu cel de care mi-a spus tata, ăla nu e fratele meu adevărat. Ci unul al meu și numai al meu pe care chiar eu l-am născut. Dacă cei de la Centru vor afla o să îl mute în altă cameră și voi rămâne din nou singură. Aici fetele nu au voie să stea împreună cu băieţii ca să nu facă prostii. Nu este adevărat că frăţiorii sunt aduși de barză, asta e o minciună. O barză nu și-ar lăsa niciodată puii. Am văzut cu ochii mei cum se ocupă de ei, avem aici un cuib. În fiecare primăvară vin ca să facă ouă pe care se așază ușurel cu fundul și le încălzesc ... De la căldura lor ies puii și sunt cam urâţi la început, dar berzele vin și așa la ei. Ca să le dea să mănânce și să îi drăgălească. Și de la drăgălitul ăsta ei se fac frumoși și capătă pene cu care învaţă să zboare. Iar când vine toamna pleacă împreună cu ei, nu-i lasă aici. Sunt sigură de asta, le-am urmărit în fiecare an și niciodată, dar niciodată nu și-au lăsat puii. Oamenii nasc când sunt singuri și nu au cu cine vorbi. Într-o pauză doamna ne-a arătat un bătrân, stătea singur pe bancă uitându-se la vrăbii cum ţopăie vesele în jurul lui căci le dădea frimituri să mănânce și ele îl iubeau și nu aveau nicio teamă, "Uitaţi-vă bine la domnul acesta, ne-a spus, știţi voi cine e?" Bineînţeles că niciunul din noi n-a știut ce să răspundă, era un bătrân ca toţi bătrânii, poate doar puţin mai blând, arăta exact așa cum ţi-ai dori să fie un bunic, "Cine e, doamnă? - a întrebat-o Alex atunci - Nu l-am mai văzut niciodată pe-aici, n-avem de unde să știm", "Un copil ca și voi", i-a răspuns doamna, iar noi toţi am izbucnit în râs, "Cum să fie, doamnă, copil, râdeţi de noi? uitaţi-vă cât de alb are părul, cum să fie copil?", "Ba așa e cum vă spun eu, ne-a răspuns doamna, uneori trupul tău îmbătrânește, dar în suflet rămâi tot copil, însă nu asta voiam să vă spun, ci că el a fost când era mic chiar la acest Centru, de-aia vine aici când și când", asta pe mine m-a mirat mult, de câte ori mă gândesc la ce va fi după ce voi ieși de-aici nu văd nimic, ca și cum mi s-ar pune un văl, sunt momente când nici nu cred că voi mai crește vreodată ca să pot pleca din acest loc și mi se pare că voi rămâne toată viaţa aici, "Și acum la ce orfelinat e?", a întrebat-o Haludi, iar doamna a dat să spună ceva, dar a tăcut, și-atunci Alex i-a zis, "Tu, Haludi, chiar nu pricepi nimic, orfanii când cresc și termină școala ajung pe străzi, iar apoi într-un azil de bătrâni, pentru că nu-i vrea nimeni, înţelegi?", "Nu, Alex, nu este adevărat ce spui", a vorbit atunci doamna, odată veţi avea și voi familia voastră, ai să vezi, iar copiii pe care îi veţi crește o să vă iubească exact ca pe niște copii, uneori așa se întâmplă în viaţă, te naști bătrân, iar apoi începi să întinerești, până devii copil, totul e să găsești pe cineva care să te iubească și să te bage în inima sa", și, ca un făcut, nici n-a apucat bine să termine de vorbit doamna că la acel bătrân de pe bancă a venit o fetiţă, avea în mâini o inimă mare pe care i-a întins-o lui. Dacă ar fi fost să trăiască buna, sigur nu m-ar fi lăsat aici. Ea mă ducea chiar și la cofetărie. Oare acolo, la Doamne-Doamne, or fi și prăjituri? Când vrea să-și cumpere una, cine-i trimite ei pensia? Și cu cine se duce? O fi găsit pe cineva cu care să stea sau a rămas singurică? Pe ea o visez cel mai des. Stăm pe un norișor alb și împărţim amândouă o sticlă de suc. Când mă trezesc, încă îl simt cum mă înţeapă la limbă. Mi-e dor de tine, mămăiţă! Să știi că tot timpul mă gândesc la tine. Azi doamna mi-a scris "te iubesc". Am întrebat-o dacă n-a greșit cumva mesajul, mi-a răspuns că nu l-a greșit deloc. Nimeni nu mi-a mai spus asta până acum, nici măcar Haludi care ne trimite inimioare la toți. L-am salvat in memoria telefonului ca să-l am și pentru mai târziu, să mai țină. Exact ca bomboanele pe care le pui sub limbă ca să se topească cât mai încet și le simți până târziu gustul. Poate că într-adevăr mie mi l-a scris, doamna niciodată nu m-a mințit, de ce ar fi făcut-o acum? Trebuie să-l mai salvez și-n alt loc, nu cumva să-l șterg din greșeală. Mă simt ca un pui de porumbel căzut din cuib căruia mama îi suflă în aripi ca să-l ridice înapoi. Încet-încet am să învăț și eu să zbor. Numele meu e Valentina. Numele meu e Valentina. Numele meu e Valentina. Astăzi m-am hotărât în sfârșit să ies din banca mea. Doamna a zâmbit și m-a primit lângă ea. Dar cel mai fericit a fost Alex. - Îmi pare bine, zice, că nu sunt singurul care a pierdut. - ‎Și mie îmi pare bine, i-am răspuns, că nu ești singurul care a câștigat. Apoi am râs toţi de ne-am prăpădit. (Se dedică Doamnei Profesoare Medeea Mathe și clasei de copii speciali pe care îi păstorește și care au fost protagoniștii acestor întâmplări: Valentina Mihai, Laura Niţă, Roșu Alin Gabriel, Troancă Alexandru, Apostolea Mihai Iulian, Ilie Mihaela Cristina, Anghel Georgiana Elena, Al-Shummari-Hlud (Haludi), Slave Robert Mihai, Petre Mihai, atât de reali încât par a fi ireali, și lui Costică Gligore, copilul bătrân de pe bancă) Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Mulţumesc, Radu, mulţumesc, Reche! Observaţie corectă, Gheorghe! Mi-au sărit și mie în ochi câteva exprimări incompatibile cu gândirea unui copil când l-am trecut în word, pe ordinator, ca să-i fac corectura. Mai ales către final. O să mai intervin pe ici, pe colo, unde voi considera că este necesar, dar în esenţă ăsta este, mai cu seamă în ceea ce privește structura.   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2018-04-27 02:23:25               nu e rău, dar parcă ceva nu se leagă bine, între limbajul naiv al copiilor cu dizabilităţi şi bucăţile lirice în care se simte un pic vocea ta!   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2018-04-26 09:05:08               Poemul este postat astfel cum s-a transformat prin introducerea unor povestioare publicate separat, dar care fac parte din el.   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2018-04-25 17:08:41	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE