PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
COLOMPEEA (pseudomonografie) - 1 Text postat de Gheorghe Rechesan ~ 1 ~ Situată pe malul stîng al bătrînului Danubiu, la 43° 49' latitudine nordică și 25° 49' longitudine estică,localitatea Colompeia este o aşezare rurală tipică acestei zone a Cîmpiei Române: case pitorești cu un singur cat, cu zidurile construite din chirpici și cu acoperişul din paie sau din maldăre de stuf, uliţe strîmte, pietruite de mîntuială, care primăvara, cînd rîurile dau afară din matcă, se transformă în canale mocirloase făcînd ca satul să semene cu o mică Veneţie ad-hoc, o biserică în stil eclectic, jumătate brîncovenesc, jumătate oriental, cu turla din tablă zincată şi o piaţă centrală care joacă rolul de agora, generos umbrită de un gard din salcîmi bătrîni. Locuitorii se îndeletnicesc, aşa cum este de aşteptat avînd în vedere caracteristicile pedo-climatice, cu cultura păioaselor. Mai precis, femeile colompeiene ară ogoarele, călărind utilajele agricole ca nişte vajnice amazoane moderne, seamănă grîul sau alte cereale de sezon, îl curăţă de buruieni, îl seceră, îl treieră, strîng boabele în saci, îl duc la moară, apoi cară făina acasă şi frămîntă pîinea necesară traiului zilnic. În timpul acesta, bărbaţii lor le oferă consultanţa potrivită tuturor muncilor agricole şi tot sprijinul logistic necesar în crîşma din piaţa centrală sau în cea de lîngă biserică a cărui proprietar este paracliserul din sat. Surplusul de grîne este utilizat la creşterea păsărilor domestice, îndeobşte găini, curci şi raţe leşeşti, ocupaţie care cade tot în sarcina femeilor, bărbaţii preferînd să taie frunze pentru hrana cîinilor care păzesc gospodăria sau să se dedice pescuitului sportiv, stînd ore în şir cu băţul în apă pe malul Gogoşiţei, gîrla care împarte satul în două. Nimeni, însă n-a putut să aducă dovezi concludente că-n apa aceea curgătoare ar fi trăit vreodată alte vieţuitoare acvatice înafara broaştelor şi a lipitorilor. Aşezarea datează din vremea celui de-al doilea război daco-roman şi se zice că a fost întemeiată de centurionul Flavius Pejanus Ventrix, care, trecînd călare prin partea locului, s-a lăcomit să culeagă un pumn de corcoduşe. Fie că fructele nu erau coapte, fie vrăjmaşul le stropise preventiv cu zeamă de omag, sau poate că vajnicul ostaş latin avea colonul iritabil, destul şi bine că l-a apucat o durerea de mațe cumplită şi-a trebuit să descalece neîntîrziat. După ce s-avindecat de pîntecariță Pejanus a ridicat aici un pagus, ale cărui urme se văd pe malul sudic al Gogoşiţei, pe care l-a numit Colonia Pompeea Peianea în amintirea şi spre cinstirea iubitei sale soţii. Alţi istoriografi sunt de părere să numele satului ar proveni de la altă Pompee, una poreclită Fastidia Meretrix, o curtezană obraznică, rea de gură dar şi de muscă, binecunoscută în provinciile imperiului. Pațachina asta s-ar fi destrăbălat cu toţi legionarii din garnizoanele de pe limesul sudic al Daciei, de la valul lui Traian pînă la Păcuiu lui Soare. În urma acestor repetate acuplări ea ar fi odrăslit o jumătate de duzină de prunci, trei băieţi şi trei fete, toţi şase cu caracteristici rasiale tipic mediteraneene: bruneţi, mărunţi de statură, păroşi, crăcănaţi la umblătură şi cu nasul ca un plisc de pasăre răpitoare. Din aceste progenituri ai Pompeei se pare că se trag toţi cei de baştină din sat. Retragerea aureliană n-a provocat niciun fel de emoţie în inimile colompeienilor, la urma urmelor ce le păsa lor cine-i conduce, atîta vreme cît ei reuşeau cu multă abilitate să se sustragă de la plata impozitelor şi taxelor instituite de administraţia de la Roma. Lucrurile decurgeau, de obicei, cam aşa: ori de cîte ori iscoadele suite în salcîmii de la marginea satului vedeau venind pe cărare un perceptor imperial urlau ca lupii şi, deîndată, toţi locuitorii, cu mic cu mare ascundeau grînele în gropi pregătite din timp şi mînau vitele şi orătăniile în baltă, ca să nu le dea de urmă lacomii funcţionari romani. Valul popoarelor migratoare n-a lăsat urme în gena, în viaţa sau în tradiţiile culturale ale autohtonilor. Nici goţii, nici gepizii, bastarnii, alamanii, avarii, hunii, găgăuzii, pecenegii, cumanii, tătarii ori altă naţie nomadă nu şi-au amestecat sîngele cu cel colompeian. Explicaţia ar putea fi lipsa de vino-încoa a femeilor din partea locului, toate păroase, măslinii la piele, crăcănate şi rele de gură ca şi strămoaşa lor, matroana Pompeea. E de înţeles că niciunui un migrator cu scaun la cap, după ce a călărit neîntrerupt o săptămînă, hrănindu-se cu ce apuca, ostenit şi hămesit odată ajuns în partea locului, nu-i mai ardea să le coţăie îndurîndu-le şi flecăreala pe deasupra. În perioada otomană Colompeia a fost numit Saman köy (satul de paie) și a făcut parte din Kaza Yergöğü (raiaua Giurgiului). Nici perceptorii Înaltei Porţi, aidoma celor romani, n-au avut parte de succes cînd venea vorba de colectarea haraciului şi a peşcheşurilor. Exasperat de manevrele băştinaşilor, care ascundeau orice bun material pe care-l aveau, însuşi Ismail Deli Eșek bey, paşa de la Giurgiu ar fi cerut sultanului de la Ţarigrad să emită un firman care să-i scutească pe locuitori de orice obligaţie bănescă. “ Ghiauri pîrliţi, nici după ce să bea apă nu au, canci para, ioc haraci, prealuminate padişah” scria paşa în epistola sa. Socotind că, totuși, e musai să-i aducă pe calea dreptei credinţe a lui Mahomet pe aceşti necredincioşi, Ismail-bey a vrut să ridice în Colompeia o frumoasă geamie, însă locuitorii i-au dejucat planul mînînd o turmă de rîtani pe locul ales să se înalţe falnica clădire cu minarete şi semilună-n vîrf. După încheierea păcii de la Adrianopol, cînd raialele dunărene au fost alipite la Ţara Românească, în băştinaşi s-a deşteptat sentimentul patriotic. Dacă pînă-n acel moment habar n-aveau dacă-s rumâni, bulgari, ismailiţi sau dintr-altă naţie, dintr-o dată s-au trezit şi ei ai cuiva de pe lumea asta, chit că n-aveau niciun merit. Gurile rele spun că evenimentul ar fi coincis cu instalarea în sat a primului alambic şi descoperirea importantă că din corcoduşe, perje, mere mălăieţe şi alte poame se poate fabrica rachiu. Prinzînd curaj şi văzînd cum bate vîntul schimbărilor, ei şi-au trimis un reprezentant de seamă la Adunarea de la Islaz. Cronicarii vremii au consemnat numele acestuia, Nică Rîlă a lu Drojdie şi scurta sa alocuţiune în faţa poporenilor strînși să-şi clameze drepturile: “ Bă, amărăștenilor, numa gura-i de voi… tre să punem mina pe par şi să le muiem oasele muhaialelor, veneticilor şi viniturilor pripăşite în ţară …atît vă zic, că mai multe nu-mi vin pe limbă, fir-aţi a dracului de bagabonzi, care mi-ați ascuns plosca cu rachiu?!” Colompeienii şi-au adus contribuţia şi la marele război pentru întregirea ţării. Cînd ofiţerii recrutori ai armatei române au descins în sat n-au găsit înafara bătrînilor, muierilor şi copiilor de ţîţă decît pe Laie a lu Peşte-Verde, care dormea fără griji la umbra unui salcîm. Patriot convins sau poate prea leneş să se ascundă în baltă, acesta a fost înţolit îndată în straie ostăşeşti dar fiindcă era ceacîr nu i-au dat pușcă și l-au trimis să conducă un atelaj care căra făină pentru pita oştenilor. Cînd a trecut un pod peste gîrla Argeşelului asupra lui a început să plouă cu obuze nemţeşti de cincizeci de ocale. Văzînd că se îngroaşă gluma, a lu Peşte-Verde a răsturnat căruţa în gîrlă ca să nu pună laba duşmanul pe făina românească şi a tulit-o cu multă determinare îndărăt. N-a apucat să ajungă la ai săi, fiindcă a fost capturat de o patrulă de cuirasieri bavarezi. În prizonierat i-a mers bine, fiindcă ştia să doinească din frunză şi din solz de peşte, fiind invitat la toate agapele friţilor să-şi demonstreze talentul. S-a întors acasă la sfîrșitul războiului, mai gras şi mai rumen decît fusese înainte. În pofida faptului că fusese recompensat cu o medalie oarecare pentru faptele sale, oamenii din sat l-a întîmpinat cu neîncredere, că prea păşea ţanţoş pe uliţe fudulindu-se cu decoraţia lui şi, pesemne, pentru că pielea şi straiele îi mirosea a săpun nemţesc, de unde i s-a tras şi modificarea cognomenului, din Peşte-Verde în a lu Spălatu. A trăit singur-cuc, fără nevastă și copii pînă la nouăzeci de ani, fiindcă nicio muiere nu s-a încumetat să-l ia de bărbat, că prea se spurcase trăind printre nemți. În perioada interbelică, Colompeia a cunoscut o perioadă de progres fără precedent : s-a construit prima cișmea, a fost pietruită ulița principală și a fost adusă în sat prima batoză deși băștinașii au privit cu neîncrederea utilajul străin manevrat de un neamț cu șapcă de biciclist și ochelari de soare, preferînd să treiere după metoda tradițională, cu îmblăciul și furca. Tot atunci a fost cumpărat și primul patefon, o invenție care i-a lăsat cu gura căscată pe toți sătenii. După slujba la biserica s-a adunat toți, cu mic, cu mare în ograda celui care-l cumpărase de la oraș, Pompiliu a lu Pleavă să-i asculte pe Jean Moscopol și pe Zavaidoc cîntînd aivea. Numai un țînc, Neluțu a lui Pai-Uscat, poreclit așa fiindcă moșu-su șterpelea de pe miriște paie din clăi și le căra cu o cotigă prin sate spre vînzare, a cîrmit din nas : „ Mare scofală, iaca colea nește țîgani borîți care behăie și zbiară ca apucații de streche !” Popa Boștină i-a dat dreptate și-n duminica următoare i-a afurisit și i-a amenințat cu chinurile veșnice ale iadului pe cei care și-ar pleca urechea la lucrarea diavolului care s-a întrupat în blestemăția de ”pativon ”. Despre Nelu a lu Pai-Uscat se povestesc mai multe pățanii, care mai de care mai uimitoare. Nu-i mijise îîncă musteața cînd îi fugeau ochii după partea femeiască și citind el din scripturi despre Facerea primilor oameni ce s-a gîndit : „mai că m-aș încumeta și eu la asemenea ispravă !” S-a dus pevezenghiul la rîpă, a luat niște humă și s-a apucat de treabă dar, oricît s-a muncitt el să plămădească din lut o muiere tot un gogoloi din lut, fără viață, i-a ieșit. Rîdeau și curcile de el, iară țîncii se țineau pe urmele lui, cîntînd în batjocură, așa: „ Foicică de potbală / Făcuși fată din imală / Cu țîțele din noroi / Și dosul dintr-un pietroi / La amiază s-a uscat / Mîndruța s-a-mprăștiat / Soarele a scăpătat, Unde ți-i mîndra Pai-Uscat ? ” Într-un rînd, flăcău fiind de-acum, pe cînd rătăcea teleleu prin luncă i-a ieșit în cale o joimăriță. Chipeșă făptură, din creștet pînă-n călcîie, înaltă la stat, frumoasă la boi și cu o pereche de ochi negri lucind ca tăciunii în vatră. A lui Pai-Uscat a rămas cu gura căscată, iar joimărița i-ar fi spus : „ Ce stai așa, ca vițelul la poarta nouă, zi-mi ceva de dor și-alean, că am chef să petrec !” Iar el, nătărăul n-a găsit altceva de făcut decît să boscorodească pierit, că tocmai ce-nvățase la șicoală niște stihuri : „ Atât de fragedă, te-asameni / Cu floarea albă de cireş, / Şi ca un înger dintre oameni / În calea vieţii mele ieşi… Cât poţi cu-a farmecului noapte / Să-ntuneci ochii mei pe veci, /Cu-a gurii tale calde şoapte, / Cu-mbrăţişări de braţe reci.” „ La vorbe de liubov îmi pari meșter… acu, ia dă-ți jos nădragii să văd cît ești de bărbat !” l-ar fi îndemnat ea. Ce să facă amețitul ? I-a făcut joimăriței pe plac și și-a desfăcut brăcinarul, însă aceasta a început a rîde văzînd ce-a văzut. „ Bre, flăcăuaș, văd că ești tare puțintel la vlagă, iară putirința bărbăției tale nu-mi pare pe măsura vorbelor ! Ia, piei de-aici, pînă nu-ți otînjesc o scatoalcă, scofîlcitule și nevolnicule !” Din această întîlnire mari necazuri i s-au tras fiindcă, ori de cîte ori se însoțea c-o femeie îi veneau în cap ocara joimăriței, iar vlaga i se muia ca ceara lumînării și dorința îi pierea ca fumul. Cînd în sat a intrat primul comisar bolșevic, cu stea roșie la căciulă, colompeienii au înțeles și ei că războiul se sfîrșise și că, de-acum intraseră la mare înghesuială. Nu le mai mergea cu șoșele și momeli, tactica ascunderii grînelor în gropi și fuga în baltă nu-i mai scăpa de belele. Balaurul roșu a luat în stăpînire tot satul, de la ăl din urmă boboc de rață pînă la firul de trestie ce mijea din mîlul Gogoșiței ! Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Zegheşane, nă-i fi tu un Marques de nuanţă ceva mai tuciurie decât originalul? Ăi fi, mai ştii?   Postat de catre ioan peia la data de 2018-03-24 16:50:18               Bine, mă răduleo, eşti bun! Totuşi, n-ai putea să te duci şi-n centrul evchi, să pozezi armata aia de drogaţi, care stau cu paiu-n gură şi seringa-n venă, ca să pună ţara la cale? Că am înţeles că sunt camarazii tăi de idei haştagiste.   Postat de catre ioan peia la data de 2018-03-24 16:49:12               că veni vorba, acu niște ani am oprit în urbea maestrului să-mi iau ceva dintr-un spațiu comercial numit, cu modestie, market. la plecare, am făcut o poză cu două fermecătoare doamne care beau cafea de la dozator și fumau țigară de tutun. una avea și mobil (surprinzător, nu cea în adidași). am văzut căruțe, dar și autoturisme. am văzut case, iar casele aveau garduri. după garduri, am văzut gospodării cu câini, găini și curci. iată deci că e pe bune.   Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2018-03-24 16:44:57               ce sat, Peia, despre ce vorbești??eu am descris o localitate imaginară, tipică și oleacă fantastică, ca-n Macondo. dacă nu e adevărat de ce te inflamași? tîlcul e altul, dacă ai citi cu atenție ai afla și n-ai sări cu gura suduind ca la ușa cortului!   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2018-03-24 15:35:31               A, şi citind pe sărite, văzui că aruncaşi alte aberaţii în glumiţa ta nesărată: cum că au casele "acoperişul din paie sau din maldăre de stuf, uliţe strîmte, pietruite de mîntuială," - s-o crezi tu, ţigane! Capul tău e plin de paie! "femeile colompeiene ară ogoarele, călărind utilajele agricole", alt cretinism absolut! "bărbaţii lor le oferă consultanţa potrivită tuturor muncilor agricole şi tot sprijinul logistic necesar în crîşma din piaţa centrală". Nu, bă cioară văpsită!... la cârciumă, din cca 20-30 de ţigani ai satului, mai mult de-un sfert sunt la cârciumă. Daaacă dai de-un român, şi ăla venit cu şleahtă ţigănască, din aceeaşi mahala. În rest, nici nu m-am mai obosit să urmăresc zărgheala ta de cârâitoare proptită-n par!   Postat de catre ioan peia la data de 2018-03-24 14:28:40               Nu te potoleşti, va zică, Zgheşanie! Bine, te-aşteaptă un nou episod din Ţiganiada. Relativ la căcărezele de mai sus, numai în capul tău de şătrar risipit pe unde nu-ţi dă-n gând puteau să încolţească! Invenţii complet alăturea cu adevărul. Oftică de haştagist concediat. Întreabă-l pe fratili tău siamez, că trece destul de des prin localitatea aia, dacă vreo descriere imbecilă, din ce dracului ai bălmăjit tu mai sus, corespunde realităţii. Satul are uliţele astfaltate, racord la apă şi canalizare, n-ai să găseşti cât ai să cauţi casă din chirpici, afară doar dacă nu faci tu o confuzie idioată între chirpici şi păiantă. Dar cine se leagă de chestia asta, totuşi!! Unu'n care s-a născut şi a trăit în cort!!! Nu e totuşi ironia sorţii?!... Sau chiar dacă nu chiar el, că a zburat din Altcum, aberăm fără limite? Dacă nu dădeai astfel de detalii cu pretenţii de monografie (pseudo e mintea ta!) şi te limitai la a mă muşca pe mine de bumb, mai treacă meargă. Şi, oricât de greu ţi-ar veni să crezi, satul este atestat de la 1446, când nici nu intraseră turcii-n Constantinopol. Fraierii ăia de la GoogleMap au rămas în urmă, dar asta nu e vina sătenilor. Imaginile sunt de acum vreo 7-8 ani, cred. Dar, apropo, şatra ta nu e dată pe GoogleMap? Sau e atâta strânsură şi-ntuneric în jur că, potrivit unui principiu fizic, nici lumina nu poate evada de-acolo? E o gaură neagrrrrră, neagră, tată!   Postat de catre ioan peia la data de 2018-03-24 14:03:08	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE