FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Sînt o babă pesedistă (4)
Text postat de Gheorghe Rechesan
4.
Fiică-mea avea dreptate, venise vremea să îmi văd de ale mele, viața îşi urma cursul firesc, indiferent de cine era la putere, iar eu trebuia să-mi găsesc un rost. Mi-era tare greu să mă descurc fără ajutorul partidului, numai cu un salariu amărît de secretară dar nu puteam să las baltă slujba de la primărie, chiar dacă Tănăsescu migrase spre cei aflați la putere ca să-și scape pielea de pîrnaie. Cu toate dificultățile care-mi stăteau în cale, eram nevoită să găsesc o cale de ieșire din impas. Mamaia mea avea o vorbă. Ori de cîte ori, în copilărie făceam o boacănă sau mi se întîmpla ceva neplăcut, ea zicea așa: „lasă, maică, că tăt rău’ îi spre bine!” Și mare dreptate avea mamaie, pînă la urmă după rău mi-a ieșit binele în cale, fiindcă am cunoscut un bărbat special care mi-a schimbat cursul existenței.
După alegeri, am rămas pe post, chiar dacă începuse degringolada schimbărilor și migrația spre partidele aflate la putere. Mă ocupam cu treburile obișnuite unei secretare, trimiteam și recepționam corespondența și, pe deasupra, fiindcă nimeni nu dorea să facă o muncă în plus, mă ocupam și cu rezolvarea reclamațiilor primite de la cetățeni. Într-o dimineață, chiar înainte de Florii, în biroul meu a năvălit un bărbat, nu prea înalt dar vînjos, îmbrăcat într-un suman sur din aba, cu părul cărunt și vîlvoi ca o creastă de cocoș pe cap, care mi-a trîntit un dosar pe birou zicînd:
„ Ia şi citește, cucoană, și lămurește-te la ce abuzuri şi nemernicii se dedau ticăloșii cu care-s vecin, gard în gard!”
Așa l-am cunoscut eu pe Ion Pleavă, un om dintr-o bucată, impulsiv şi clonţos, căruia greu îi puteai ține piept. Am răsfoit dosarul, am citit repede cele cîteva foi și i-am spus:
„Înțeleg că sunteți nemulțumit fiindcă vecinii dumneavostră vă tulbură liniștea!”
A sărit ca ars înroşindu-se la obraz ca guşa unui curcan:
„Nişte jigodii ca toţi tuciurii de pe la noi...toată ziua cîntă manele, beau, se bat între ei, fac larmă pînă şi puradeii de ţîţă zbiară de-ţi vine să-ţi iei cîmpii...vede-i-aş pe toţi spînzuraţi cu capul în jos şi afumaţi cu şfară de ardei iute!”
Am vrut să-mi dovedesc calităţile diplomatice încercînd să-l calmez:
„Haide, nu mai fiţi atît de intransigent! Sunt sigură că putem găsi împreună o soluţie!”
El s-a strîmbat de parcă ar fi mestecat un ou clocit:
„Pe ce lume trăieşti, cucoană? Ia-n să te văd io, pe dumneata, ce-ai face dacă ţi-ar urla muzica aia de degeneraţi toată noaptea, la ureche şi n-ai putea să pui geană pe geană! Da, ar fi o soluţie:să-i strîngă pe toţi, grămadă şi să-i exporte în Indii, că de-acolo li s-a prăsit sămînţa blestemată, mama lor de cocălari!”
Curioasă să aflu cu ce se îndeletnicea, l-am iscodit pe îndelete şi am aflat că fusese electrician de forţă la uzina de utilaj greu, făcuse apoi postliceala la seral desîvîrşindu-şi studiile şi muncise pe brînci confruntîndu-se cu numeroase dificultăţi, iar după 89 fiindcă era citit şi rău de gură intrase în branşa ziariştilor. Scosese singur un ziar, se numea „Glasul Teleormanului” dar, fiindcă lovea fără fereală în toate partidele, în dreapta şi-n stînga spectrului politic, dăduse faliment. Acum locuia singur cuc, pe un teren în extravilan, unde îşi ridicase o casă şi se îndeletnicea cu fabricarea ambalajelor, confecţionînd cu mîna lui tot soiul de lădiţe din şipci şi cutii din carton. După propria lui mărturisire îşi cîştiga în mod cinstit pîinea, şi-şi croise propriul său drum prin viaţă, fără să aştepte nimic de la alţii. Ce mai încolo şi-ncoace, îmi plăcea omul şi, profitînd de situaţia creată i-am propus să-i fac o vizită acasă ca să evaluăm la faţa locului problema reclamaţiei. El a fost de acord şi, în ziua următoare, m-am trezit cu el la primărie. Purta acum o pufoaică decolorată, o pereche de cizme de cauciuc în picioare, o căciulă îmblănită, cu urechi pe cap şi ţinea în mînă un bici cu codirişca împodobită cu panglici tricolore. M-a măsurat de sus pînă jos, eu îmi îmbrăcasem taiorul cel mai bun din stofşoară bleumarin cu dunguliţe albe şi încălţasem o pereche de ghetuţe maro din antilopă noi-nouţe şi a mormăit:
„Gata de drum, cucoană? Păi, atunci, hai să-i dăm bice!”
Credeam că folosea o figură de stil, ca să zic aşa, dar Ion Pleavă m-a condus la un vehicul ciudat, de fapt o şaretă vopsită în verde, cu două roţi mari din cauciuc trasă de un asin. După ce m-a ajutat să urc, a plesnit din bici strigînd:,, diii, mă Platon, diii afurisitule” şi atelajul s-a urnit din loc. Nu prea mă simţeam în largul meu să defilez pe uliţe sub privirile ironice ale locuitorilor din Mogoşoaia într-o cotirigă trasă de un măgar, însă, după ce am ieşit pe cîmp, aerul proaspăt şi curat, mirosind a iarbă încolţită m-a înviorat. Contemplînd peisajul subcolinar primăvăratic i-am spus tovarăşului meu de drum:
„Ce frumoasă şi pură este natura în starea ei nealterată!”
Se pare că vorbele mele i-au deşteptat sensibilitatea fiindcă a început să recite cu mult patos:
„ Suflă adînc o boare caldă / Toţi cireşii-au înflorit / Şi în rouă iar se scaldă / Ghiocelu-nmugurit / Gîze roşii ca mărgeanul / Se adună-n iarba deasă / Cucu-şi cîntă rar aleanul / De natură cui îi pasă?”
N-am vrut să-i las impresia că sunt o îngrămădită incultă şi l-am întrebat:
„ Minunat! De cine-s versurile: de Alecsandri, de Eminescu sau de Arghezi?”
El a rîs cu poftă, apoi m-a lămurit:
„Eu le-am scris...cîteodată, mai ales noaptea cînd nu pot s-adorm, îmi revărs amarul pe hîrtie...scriu, aşa cum alţii respiră, din preaplinul inimii mele de om obidit...n-am pretenţii că-s mare literat însă, fără falsă modestie, aş putea să dau lecţii tuturor ameţiţilor ălora cu caş la gură şi urdori la ochi, nişte bezmetici fără minte ce-şi zic poeţi şi bălmăjesc tot felul de boscorodeli şi scorneli numai, aşa, ca să se audă parlînd!”
Din vorbă în vorbă am ajuns în dreptul unei case măricele, din bolţari de beton, cu ferestre mari şi acoperită cu şindrilă din tablă zincată. În vîrful acoperişului flutura un steag tricolor, iar intrarea era încadrată de o boltă mare din viţă-de-vie. Pleavă m-a ajutat să cobor din brişcă, a deshămat măgarul priponindu-l lîngă o grămadă de coceni şi m-a invitat în casă. Trebuie să mărturisesc că am fost impresionată de interiorul locuinţei. Încăperile erau spaţioase şi luminoase, peste tot mirosea a var şi a binale proaspăt geluite, iar podelele luceau de curăţenie. Mobilă avea puţină, o canapea şi două fotolii vechi, însă pe toţi pereţii camerei de zi atîrnau rafturi şi etajere pline doldora cu cărţi. Nu văzusem în viaţa mea atîtea cărţi şi am exclamat:
„ Dumneata posezi mai multe volume decît în toate bibliotecile din Alexandria, Videle sau Roşiori la un loc!”
El a fost măgulit de aprecierea mea şi m-a lămurit:
„ Sunt peste cinci mii..le-am strîns cu destulă caznă, renunţînd la multe din plăcerile vieţii...aici, în stînga am lucrările tuturor marilor filosofi ai lumii de la Platon şi Aristotel pînă la Descartes şi Heideger...în dreapta îs aşezate chestiile pozitive şi existenţiale: agronomia, botanica, zoologia, zootehnia, psihologia, chimia îngrăşămintelor, geofizica şi taofizica, iar pe mijloc poezia...am opt metri de volume de poezie şi le-am parcurs pe toate, cu multă atenţie!”
N-am putut să-mi ascund admiraţia şi l-am întrebat:
„Nemaipomenit! Şi le-ai citit pe toate?”
A oftat şi şi-a trecut mîinile prin părul cărunt şi înfoiat ca o creastă de cocoş:
„Din scoarţă în scoarţă, unele chiar de trei-patru ori...cine se hrăneşte din înţelepciunea literelor este scutit de dezamăgirea vieţii urîte care-l înconjoară!”
Pleavă nu era doar un mare devorator de cărţi dar şi un amfitrion excelent. M-a servit cu un păhărel de ţuică de corcoduşe preparată în alambicul propriu şi nişte ţîri săraţi prinşi cu mîna lui în bălţile Colentinei. După ce a băut trei-patru ţoiuri de „corcoduşată” a devenit melancolic şi a început din nou să-mi recite:
„ M-am luat la trîntă cu ispita şi fost-am biruit / Din sînu-ţi dalb ca caşul făcut-am un potir / Şi sucul dulce al cărnii cu poftă l-am sorbit / De-a ta desăvîrşire mă-mbucur ca un zbir / În vreme ce-n pădure cerboaicele-şi plîng dorul / Eu te pătrund amarnic de gînduri pustiit / Ce mai rămîne-n urmă cînd dat-am cu piciorul/ Iubirii făr’de seamăn...un suflet chinuit?
Am fost adînc impresionată de poezia lui. El se înroşise la obraz şi-i luceau ochii în cap ca jarul dar, las'! că şi eu mă încălzisem bine, îmi ardeau obrajii, chit că soba din încăpere era rece. Mi-am scos taiorul şi mi-am descheiat doi nasturi de la bluză fiindcă simţeam că mă înăbuş atît de năvalnic îmi curgea sîngele în vene. El a observat tulburarea mea şi s-a tras mai aproape pe canapea zicînd:
„ Sorano, tu eşti o muiere pe gustul meu...fără ifose şi izmeneli femeieşti deşarte...de aia, înainte de a ne cunoaşte mai bine în sens biblic, trebuie să te avertizez: nu aştepta de la mine mai mult decît îţi pot oferi...viaţa îi prea scurtă, hai să ne bucurăm, dară, de ea, pînă n-ajungem ţărînă în ţintirim!”
Trec cu pudoare peste amănuntele intime ale primelor ore petrecute cu Ion Pleavă dar, din onestitate, fiindcă şi el fusese atît de direct şi sincer cu mine, trebuie să precizez că nu era un amant prea grozav. Prea era nerăbdător să termine cît mai repede, poate că virilitatea lui fusese iremediabil afectată de condiţiile de muncă sub tensiune, alea şepte mii de volţi îi atacaseră într-un fel bărbăţia şi nici prea tandru nu s-a arătat, căci nu m-a ţinut în braţe nicin minut după ce i-a sleit vlaga. Simţeam totuşi că ţinea la mine şi, pe viitor puteam să mă bazez oricînd pe un umăr puternic de bărbat adevărat.
La plecare a făcut un gest neaşteptat de generos. A luat din rafturile bibliotecii un volum cartonat şi mi l-a întins:
„Poezii de Adrian Păunescu, un om şi-un artist pe care-l apreciez enorm...ţi-l împrumut să-l citeşti dar ai grijă de el, e un exemplar rarisim, cu autograful autorului!”
Poezia nu era punctul meu forte, aş fi preferat un bucheţel de brebenei, că tocmai ce înfloriseră pe pajiştea din dosul casei, dar i-am mulţumit în timp ce el murmura cu mîna mea între mîinile lui bătătorite de muncă:
„Nădăjduiesc că am să te mai văd, cît de curînd...eşti o femeie desăvîrşită, ferice de cel cu care te vei însoţi!”
Mi-a năvălit iar tot sîngele în obraji şi-mi stătea pe limbă să-i spun: „ de ce nu ai fi tu acela, Ioane!?” dar m-am oprit la timp. Aveam destulă experienţă de viaţă ca să ştiu că pe bărbaţi nu-i bine să-i îmboldeşti prea tare ca să facă un pas important, ci trebuie duşi, uşurel, cu zăhărelul, pe calea aleasă de femeie, sugerîndu-le că, de fapt, e hotărîrea lor.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23972
Comentarii: 120095
Useri: 1426
 
 
  ADMINISTRARE