PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Sînt o babă pesedistă (1) Text postat de Gheorghe Rechesan 1. Da, am fost printre acei români care au urmărit revoluţia în direct, la televizor. Eram la maică-mea, la ţară, ca s-o ajut să facă rost de un porc, fiindcă ea, săraca aşa apucase, de un Crăciun fără cîrnaţi, jumări, piftie şi sarmale nici nu putea fi vorba. Pînă la urmă porc n-am mai găsit, dar am tăiat un curcan mare şi gras, de vreo zece kile, din care am făcut şi piftie şi sarmale, numai cîrnaţi n-am putut face, că cine dracu a mai văzut cîrnaţi din carne de curcan. Da’ să mă-ntorc la revoluţie...era în douăzeci şi doi decembrie, după-amiaza, terminasem pregătirile, piftia şi sarmalele din piept de curcan fierbeau în oala mare din lut pe aragaz, iar noi ne uitam la televizor. Fiică-mea era mică, n-avea nici doisprezece ani şi se juca cu doi pisoi pe sub masă, ce-avea ea habar de revoluţie, era un copil, cînd deodată au apărut Caramitru şi cu Dinescu la televizor. Întîi am crezut că-i o piesă de teatru, vreo scenetă satirică, dar cînd am văzut ce zic, cum strigă şi se agită mi s-a oprit inima în piept de spaimă dar şi de bucurie. Pe urmă, a apărut Iliescu pe ecran şi mi-a venit să strîng televizorul în braţe de fericire, fiindcă îl cunoşteam, fusesem în urmă cu un an-doi la editura tehnică pentru nişte cărţi şi-l văzusem pe holuri. Maică-mea şi-a făcut cruce, că la televizor nu apărea decît ceauşescu şi nici ăla întotdeauna în direct, iar eu am sărit şi am îmbrăcat un pulovăr din lînă, o fustă din stofă în carouri, alb cu negru pe care o purtam numai la serviciu, mi-am tras cizmuliţele noi din piele întoarsă şi am îndesat într-o sacoşă nişte şosete groase, o bluză şi două-trei perechi de chiloţi. „Unde te duci, Sorano, mamă?” a întrebat maică-mea speriată. „ Tu stai aici, liniştită şi ai grijă de Andreea, că eu mă duc la Bucureşti, să apăr televiziunea!” am strigat eu. „ Doamne apără şi păzeşte, dar ce să cauţi tu, femeie, acolo? Nu-s destui bărbaţi în putere şi cătane care s-o apere?” „ Trebuie să mă duc, nu pot sta, aşa, cu mîinile în sîn, că-i vorba de libertatea noastră şi de viitorul copilului meu!” La Bucureşti n-am ajuns decît în seara zilei de douăzeci şi trei, că n-am avut legătură, de la Titu spre Bucureşti nu mai circula niciun tren, pînă la urmă m-a luat o autoutilitară care transporta nişte muncitori înarmaţi cu bîte şi ciomege la platforma industrială de la Căţelu, s-o apere de terorişti. Şoferul m-a lăsat la dracu-n praznic, pe cîmp şi numai eu ştiu cum ajuns acasă pe jos, plină de noroi şi udă pînă la piele de zloată. Cizmuliţele mele noi erau praf, se desprinsese tălpile şi se scorojise pielea de la umezeală, puteam să le arunc, dar eram în al nouălea cer, aflasem că ceauşeştii fugiseră şi fuseseră arestaţi, de-acum eram liberi să facem ce vrem. L-am văzut, din nou, pe Iliescu la televizor, erau şi alţii acolo, toţi în pulovere ca ăla pe care-l purtam eu, ne îndemna la calm şi ne cerea să apărăm valorile democraţiei. Zîmbetul lui, de ce să mint, mi-a inspirat încredere, vorbea liber, nu se bîlbîia şi nu se agita ca ceilalţi revoluţionari, care mai de care mai nervoşi şi mai exaltaţi, ce nu ştiau ce vreau şi dădeau din gură, numai aşa, să-i audă lumea că-s şi ei, acolo, în focul confruntărilor. Crăciunul l-am petrecut la televizor, ca mulţi români, cu o conservă de fasole cu cîrnaţi, şi aia sleită că se luaseră gazele şi un pahar de spumos dinainte, atîta aveam în casă şi mi-era ciudă că nu luasem de la maică-mea nişte sarmale de curcan să simt şi eu că-i zi de sărbătoare.Cred că n-am dormit mai mult de oră-două în noapte aia şi-n zilele următoare, că se transmiteau încontinuu ştiri, auzeam împuşcături dar nu mai conta nimic, simţeam că mă nasc a doua oară, atît eram de fericită. Vica, vecina mea din curte, strîmba din nas, ea fusese tot timpul, cică, o dizidentă, de parcă numai ea ascultase cu toate uşile şi ferestrele închise, radio europa liberă în fiecare seară. „Iliescu, tot comunist rămîne, oricît ar zîmbi şi ar da el din gură!” „Pînă una alta, e singurul care ştie ce vrea, ceilalţi vor numai privilegii şi se zbat să-şi primească înapoi moşiile şi averile !”i-am replicat eu. Mi-am ars carnetul de partid, nu mi-e ruşine să mărturisesc asta, fiindcă nu fusesem niciodată comunistă adevărată, intrasem în p.c.r. ca să nu mă dea afară din serviciu după ce Gelu, bărbatu-miu fugise din ţară. Odată cu cererea de primire în partid, înaintasem şi acţiunea de divorţ, c-aşa erau vremurile, nu puteai să ocupi nici măcar un post de bibliotecară la biblioteca tehnică dacă aveai soţul plecat în occident. I-am dat foc, conştientă că se terminase cu comunismul, asta spuneau toţi, Iliescu şi Petre Roman, numai cutra de Brucan făcea pe scepticul, proroocind că tranziţia va dura pe puţin douăzeci de ani. Pe vremea aceea habar n-aveam ce-i aia tranziţie, ştiam, însă, că vroiam o viaţă nouă, fără restricţii, fără lipsuri şi fără mizeria în care ne ţinuse „nea nicu plumbuitu”. Da, l-am votat din toată inima pe Iliescu, fiindcă în ’90 majoritatea îl stimam şi-l iubeam, era singurul care inspira încredere poporului. Vica a sărit cu gura pe mine c-ar trebui să-i votez pe liberali şi pe ţărănişti, că numai partidele istorice sunt valabile dar cine se uita în gura ei, toată viaţa fusese o corcolită şi-o fandosită, nu muncise un ceas, nu crescuse un copil şi nu îngrijise un bărbat, totu-i venise fără efort. După alegeri de-abia ce mai vorbea cu mine, ne certasem la cuţite, mă făcuse inconştientă şi cripotcomunistă, ceea ce era o prostie, că doar nu eram o toantă să cred tot ce scria în ziare. În piaţa Universităţii, la miting, am fost o singură dată, aşa, numai ca să mă conving cu ochii mei de ce se strînsese lumea acolo şi zbierau din balcon tot felul de lideri, unul mai dubios ca altul, lozinci anticomuniste. N-am înţeles ce aveau de împărţit cu f.s.n.ul şi cu Iliescu, care se angajase să scoată ţara din dezastrul lăsat de comunişti, nimeni nu dorea reinstalarea comunismului şi reîntoarcerea la porcăria dinainte de’89, cînd erau atîtea de făcut la toate nivelurile. Poate că , într-adevăr, erau drogaţi şi plătiţi de duşmanii ţării ca să zăpăcească şi să dezinformeze oamenii, iar sosirea minerilor în capitală a fost singura soluţie ca ţara să nu alunece în anarhie şi-n haos. Nu mi-a plăcut că au fost bătuţi oamenii pe stradă dar aşa se întîmplă cînd intervin forţe anarhiste, destabilizatoare din afara ţării care provoacă dezbinare şi ură. Am tras o spaimă grozavă fiindcă Andreea ieşise de la şcoală şi se dusese cu alte colege să caşte gura la mineri. Cînd am ajuns eu în piaţă se instaurase liniştea, se făcuse curăţenie şi, într-adevăr, nişte mineri, în salopete noi-nouţe, plantau nişte flori, cred că erau niște panseluţe sau petunii. Păreau paşnici, nişte bărbaţi tineri şi veseli, nici vorbă de brutele care se zice că i-ar fi bătut pe studenţi şi pe huligani. Bineînţeles că Vica, acră ca de obicei, n-a putut să-şi ţină gura: „ Aş fi vrut eu să văd cît de buni şi de patrioţi îs minerii dacă te violau şi pe tine şi pe fiică-ta!” „ De ce să ne violeze, că n-am făcut nimic rău, n-am fost cu huliganii din piaţă, nu ne-am drogat şi n-am strigat minciuni împotriva lui Iliescu!” Ea a rîs cu dispreţ: „ Las’ c-ai să vezi tu ce-o să ne facă Iliescu şi emanaţii lui, o să te saturi tu de comunismu ăla cu faţă umană!” Pînă la urmă toţi fuseserăm nişte comunişti, unii mai şmecheri, alţi mai fraieri, aşa că n-avea rost să mă-ntind la vorbe cu ea, aveam destule griji pe cap, mie nu-mi ajungeau banii să cumpăr tot ce ne trebuia, acum că gemeau magazinele de marfă şi se găsea tot ce-ţi dorea inima. Gelu, bărbatu-miu, ne-a trimis din Germania un pachet cu fleacuri, dulciuri şi o păpuşă mică din plastic pentru Andreea, un pachet de cafea şi două perechi de ciorapi din nylon, una roz şi una din plasă neagră, de parcă de ciorapii lui din plasă aveam eu nevoie! Postul meu de bibliotecară de la institut se desfiinţase şi nu ştiam încotro s-o apuc, copilul meu avea nevoie de haine, de mîncare şi trebuia să plătesc facturile din ce în ce mai mari. Mitroi, unul din referenţii tehnici şi fostul secretar b.o.b. de la institut mi-a zis să am răbdare, că se face o restructurare şi voi fi reangajată dacă depun cerere, dar pe mine mă apăsa grija zilei de mîine, nu puteam să aştept nici măcar o oră. O vreme am lucrat într-un bar, dar nu-mi convenea să stau cîte 8 ore în picioare, în fumăraie cu toţi beţivii care-mi făceau avansuri şi vroiau tot timpul să mă pipăie, pe urmă am vîndut ziare pe stradă, nu mi-era deloc ruşine să muncesc orice într-o societate în transformare în care valorile nu se decantaseră. Eram încă tînără, n-aveam decît patruzeci de ani şi nu mă dădeam la o parte de la niciun efort. Nu făceam prea mulţi bani cu ziarele, de-abia cît să trăim de azi pe mîine, eu şi fata, în plus toate fiţuicile alea, pe care le răsfoiam în treacăt mă zăpăceau şi am înţeles destul de repede că ideea de presă liberă era o vorbă în vînt, inventată de ziarişti ca să-şi vîndă minciunile. În ’92, sătulă de atîta umblat cu ziarele-n braţe pe străzi, deşi unii, mai isteţi, vindeau de-acum presa la tarabă, m-am privatizat. Vine vorba, privatizat, am făcut şi eu ceea ce am văzut că făceau alţii. Plecam în Turcia, într-o excursie de două zile la Istanbul cu autocarul şi veneam cu înapoi cu marfă turcească pe care o vindeam în piaţă. În Turcia căram porţelanuri, tacîmuri ieftine şi mai ales piese de maşină, cel mai bine se vindeau rulmenţii, iar la întoarcere aduceam acadele, jucării, gablonţuri, tricouri, chiloţi, geci de trening din fîş, adidaşi contrafăcuţi, carpete şi alte fleacuri. Aur nu prea îndrăzneam să aduc că turcii erau şmecheri şi foarte pricepuţi să falsifice bijuteriile. Am reuşit să pun deoparte opt mii de dolari, mi-am luat mobilă nouă, am pus parchet pe jos, mi-am cumpărat televizor color, frigider şi maşină de spălat noi-nouţe dar, după doi ani eram la capătul puterilor, nici nu mai ştiam pe ce lume sunt dormeam în autocar, mîncam ce apucam şi mă deşelasem cărînd sacoşele cu rulmenţi şi piese auto. L-am votat şi a doua oară pe Iliescu, din convingere, fiindcă mi se părea singurul care putea asigura linişte şi stabilitate în ţară, orice ziceau unii şi alţii la televiziune şi-n ziare. Ce-mi păsa mie de defăimări, de lupte şi de polemici politice , cînd Andreea trebuia să termine liceul şi să dea la o facultate bună, la medicină sau la drept, trebuia să-i plătesc meditatori s-o ajute să intre, că aşa era sistemul, mie-mi păsa numai de soarta copilului meu şi eram hotărîtă să-i asigur un viitor cu orice preț, acum că-n România situaţia se schimbase. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   pînă la urmă am înțeles, neluțo, îi teribila jaluzie care te roade!   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2018-02-13 23:14:22               Mersi de lecturare, ştefane, care mă trimiteai la glumeţi, mai acuş ceva vreme! Dar acu, după cum vezi, ne gîdilim reciproc la ud şi ne preamărim, ca nişte gogoloaţe scoase din nas şi alipite, pentru a preamări marele monument al frăţiei haştagiste!   Postat de catre ioan peia la data de 2018-02-13 21:59:32               typo,scuze. "mi se pare potrivite" - mi se par.   Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2018-02-13 20:48:15               merci de lecturare, Ștefane, cam așa am vrut să sune. va urma...să-ți dau un pont, stricînd surpriza? în episodul trei apare Peione, ca personaj!   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2018-02-13 20:28:49               Neluțule, s-avem pardon, ești pe lîngă subiect, pupa-te-ar Dan Lungu și mai ales Șolohov pe intelighenție.pe urmă, zău, te pricepi la proză cam ca găina la turnatul clopotelor.de hazoasa și previzibila acreală nu mai zic, acușica îi depășești pe pușcă și pe moș buric.bref, te-ai băbit complet, ce mai tura-vura!   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2018-02-13 20:24:17               Nu de floricele vorbeam, dar ce să discuţi cu nişte lecturanţi de romane poliţiste şi sefeuri răsuflate!   Postat de catre ioan peia la data de 2018-02-13 19:54:42               stilul liniar al naraţiunii şi limbajul lipsit de floricele stilistice mi se pare potrivite. la urma urmei, întâmplările s-au petrecut acum 28 ani, emoţiile s-au decantat, iar povestitorul e un om obişnuit. un jurnal trebuie să fie autentic, din perspectiva asta e ok. să vedem mai departe.   Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2018-02-13 19:46:15               merci de observații peione, nu ți-a scăpat nimic din esențial, inclusiv chestia cu haștagismul. nemaivorbind că ești mai previibil decît o țarcă într-o miriște. .nea buric, matale, ești într-adevăr un moș comunist care n-a citit nimic în viața lui înafară de broșurele alea de științele calculatorului sau știința calculatoarelor. cu cît te plătește peione că-i duci trena? uc-n tranzistor și-o cinzeacă?   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2018-02-13 18:47:29               Dupa scrijeliturile de pe Europeea credeam ca esti un mos, nu o baba pesedista!   Postat de catre Mihail Buricea la data de 2018-02-13 18:15:22               O groază de amănunte inutile, naraţiune gratuită, poveste leneşă, bună pentru cocoanili care au absolvit liceul şi se laudă, la o cafea de clacă duminicală, cu lecturi particolere. Sunt sute de cărţulii cu astfel de blăblăieli lejere, pentru creiere comode. Nicio urmă de limbaj ceva mai sclipitor, niciun fel de dificultate de receptare, nici urmă de stil, de originalitate, ci doar o banalitate repetitivă, fadă, insipidă, amorfă. Ca să nu mai pun tematica premeditat partizană, deci destinată lecturilor de cenacluri haştagiste. Pe scurt: vax literturnic!   Postat de catre ioan peia la data de 2018-02-13 18:03:42	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE