Cui protest?

Motto:
„La seule façon de mettre les gens ensemble,
c'est encore de leur envoyer la peste.”
(„Singurul mod de a-i uni pe oameni rămâne tot acela
de a le trimite ciuma.”)
„La seule façon de lutter contre la peste,
c'est l'honnêteté.”
(„Singurul mod de a lupta împotriva ciumei
este cinstea”)
Albert Camus - Ciuma

1. Teza (și concluzia)

Referindu-se la evenimentele din iunie – iulie 2012, în cursul cărora s-a încercat fără succes demiterea preşedintelui, H. R. Patapievici folosea sintagma oximoronică “lovitură de stat legală”. În opinia sa, în acele vremuri tulburi, instituţii ale statului încercaseră să răstoarne cu brutalitate – folosind legea împotriva legii – alte instituţii ale statului. Deşi nu sunt în totalitate de acord cu argumentaţia (mai ales când se trece din sfera conceptelor abstracte la realităţile româneşti), ea este perfect aplicabilă şi pentru a demonstra că astăzi ne aflăm în faţa unei situaţii similare. Dacă în urmă cu aproape cinci ani preşedintele fusese asediat de cele două camera ale Parlamentului (cu participarea unor instituţii secundare), de curând Preşedintele a fost cel care (susţinut din umbră de alte instituţii) a atacat Parlamentul şi Guvernul.

(Notă: În treacăt fie zis această situaţie conflictuală a fost făcută posibilă prin extinderea mandatului preşedintelui la 5 ani (prin modificarea Constituţiei), fapt ce a permis ca, în urmă unei desincronizări absolut normale, să ajungă să coexiste un Preşedinte şi un Parlament/Guvern din spectre politice diferite. În practică – cel puţin până acum – s-a dovedit că neutralitatea şi rolul de mediator al preşedintelui sunt doar poveşti, iar conflictele sale cu Parlamentul/Guvernul – inevitabile. (Vezi Cap 4.7))

2. Rolul de mediator al preşedintelui

Teoria echilibrului puterilor în stat, (elaborată de Locke, Montesquieu şi James Madison) a fost îmbunătăţită de gânditorul francez Benjamin Constant în perioada imediat următoare Revoluţiei Franceze. Dacă în varianta iniţială Legislativul, Executivul şi Justiţia aveau şi rolul de a se controla una pe cealaltă, Benjamin Constant propune o a patra putere – Puterea Regală (sau Puterea Prezidenţială) – o putere extraordinară (de rezervă) care să intervină doar în anumite situaţii – atunci când celelalte puteri nu funcţionează sau echilibrul lor este afectat.

Este important pentru demonstraţie să se înţeleagă că Preşedintele nu are doar dreptul de a sta de vorbă cu actorii politici, cu instituţiile şi cu societatea civilă sau de a intermedia discuţii între aceştia. Instituţia președinției, chiar şi într-un regim parlamentar, este una foarte puternică, (mai ales în anumite situaţii excepţionale). Astfel Preşedintele este îndreptăţit (de Constituţie): (1) să dizolve Parlamentul şi să convoace noi alegeri, dacă Parlamentul nu poate să legifereze şi (2) să primească demisia prim-ministrului, dacă Guvernul nu poate să Guverneze. (Vezi cap. Surse)

În concluzie, dacă Preşedintele (1) are culoare politică, (2) are duşmani politici în Parlament/Guvern şi (2) nu înţelege să îşi respecte rolul atribuit (de spiritul Constituţiei) el poate, în cadru constituţional (adică speculând litera Constituţie), să profite de puterea extraordinară pe care o are la îndemână în (şi pentru) situaţii excepţionale. Situaţii pe care le poate genera chiar el… (vezi cap. 3 şi cap. 11)

3. Litera legii versus Spiritul Legii

Matematicianul Godel a sesizat incompletitudinea oricărui sistem legal (ca un corolar la binecunoscută sa teorema de incompletitudine), iar Wittgenstein a stabilit că există limite insurmontabile ale limbajului folosit pentru a legifera. Există astfel o înţelegere comună a faptului că legislaţia (textul legii) este un simplu algoritm, infinit perfectibil, (ce trebuie să îndeplinească rigorile unui algoritm: să fie complet, predictibil şi non-contradictoriu) dar care nu va putea niciodată surprinde fără rest spiritul legii, intenţia sa ultimă, umană. Interpretarea unui legi – pentru a rămâne lege – nu trebuie să se mărginească la textul (la litera) legii. Altfel, “se pot imagina secvenţe perfect legale care pot duce la situaţii legale de contradicţie cu spiritul limbajului legal”. “Litera […], dacă e tratată doar că litera, poate trăda spiritul; ba, cu ingeniozitate, dacă e animate de un spirit contrar, îl poate învinge”. (H.R.P.)

După cum prevederile Constituţiei Americane – după cum era convins Godel - nu exclud posibilitatea apariţiei unei “dictaturi legale”, tot astfel şi Constituţia României nu ne poate apăra (ea singură) Democraţia de intenţii malefice şi de crize politice generate chiar de instituţiile statului. Altfel spus, instituţiile statului şi relaţiile dintre ele constituie un sistem a cărui funcţionare nu poate fi descris în totalitate şi ţinut în echilibru prin legi generate din interiorul sistemului. Deşi prezenţa unei Curţi Constituţionale este uneori salutară, nici ea nu poate rezolva definitive situaţia. (Notă: Dacă ne amintim “lovitură de stat legală” din 2012 a atârnat de o decizie a C.C.R.-ului).

Realitatea vine să confirme vulnerabilitatea ipotetică a Constituţiei. În perioada Ianuarie - Februarie 2017, a existat un divorţ total între spiritul legii şi modul în care preşedintele Johannis a ales să acţioneze (în litera legii). Deşi nimeni nu a sesizat în cazul său C.C.R.-ul şi putem presupune că nu sunt probleme de ordin legal, preşedintelui i se pot aduce acuzaţii de ilegitimitate şi imoralitate, de atac la adresa statului de drept cu solide argumente faptice (vezi cap. 11) …

4. Statul de drept şi Democraţia

Definiţia Statului de Drept ca fiind statul în care legea este respectată şi aplicată – indiferent de circumstanţe sau persoane – este extrem de răspândită şi de clară pentru toata lumea. Consider însă necesară prezentarea unor corolare ale acestei definiţii şi a unor principii ale statului de drept, pentru a elimina unele viitoare neclarităţi…

4.1. Politica penală a statului este elaborată de Guvern şi Parlament.

4.2. Într-un stat de drept legile nu sunt nominale, dar pot face referire la anumite categorii sociale, de încadrare în munca, etc…

4.3. Deşi toţi se supun legii, nu toţi beneficiază de aceleaşi facilităţi/pedepse din lege. (de exemplu: pentru aceeaşi infracţiune funcţionarii primesc o pedeapsă cu o treime mai mică decât funcţionarii publici)

4.4. Pedepsele se dau doar pentru infracţiuni dovedite pentru care există hotărâri ale unor judecători (în cadrul unui proces).

4.5. Este de preferat să scape 10 infractori, decât să fie pedepsit un singur nevinovat.

De remarcat că toate Democraţiile solide şi stabile au un sistem judiciar bazat pe domnia “oarbă” a legii. Completez cu un alt set de principii la fel de indispensabile pentru maturitatea ţării (atât de clamată şi deplânsă).

4.6. Instituţiile care gestionează cele trei puteri sunt construite/populate democratic (măcar unele dintre ele). (Notă: Democratic – adică prin vot cu largă participare).

4.7. (Corolar) Instituţiile care sunt construite/populate democratic ar trebui să beneficieze de un capital de încredere mai mare decât instituţiile care nu sunt construite/populate în mod democratic. În fond ele reprezintă poporul şi voinţa sa. (Ce se întâmplă când se găsesc pe poziţii antagonice două instituţii perfect democratice?)

4.8. Niciuna dintre cele trei puteri principale ale statului nu poate interveni în vreun fel în sfera de responsabilitate a unei alte puteri.

4.9. Oamenii îşi pot manifesta opiniile contrare sau susţinerea faţă de declaraţiile sau acţiunile Guvernului, Parlamentului, Preşedintelui în mod liber.

5. Preliminarii

Evenimentele petrecute la începutul anului 2017 mai surprind pe cineva doar prin dimensiune şi doar în măsura în care nu pot fi corelate cu alte evenimente recente. Forţele politice (şi sociale) care au ajuns să se confrunte într-un mod brutal şi cu urmări atât de dăunătoare pentru ţară (interne şi externe) nu au apărut din neant; ele şi-au făcut simţite prezenţa, şi-au anunţat intenţiile şi s-au tatonat cu ceva timp înainte.

În primul rând eram deja avertizaţi încă din timpul campaniei din 2014 în privinţa luptei actualului preşedinte cu “penalii” şi “corupţii”(Vezi Cap 15), (luptă ce continua lupta lui Traian Băsescu cu alte periculoase mori de vânt: “comuniştii” şi “mogulii”). Întâmplător sau nu, “penalii” şi “corupţii” – adică răii – erau tocmai adversarii politici ai viitorului preşedinte. Tema maniheistă simplă, uşor de transpus în sloganuri pline de ură sau ironie, s-a dovedit a fi (într-o prima rundă) o strategie câştigătoare. Deşi iniţial s-a crezut că această temă nu este decât una benignă, menită să stârnească emoţii şi să polarizeze votanţii, s-a dovedit mai apoi că ea poate fi o armă politică teribil de eficientă şi după alegeri. Victor Ponta i-a căzut victimă – împreună cu întregul sau Guvern - la sfârşitul anului 2015. Lacrimile vărsate după tragedia din clubul Colectiv s-au transformat repede – sau au fost transformate – în “Corupţia ucide!” şi apoi în “Jos Guvernul!”; se căutau ţapi ispăşitori, iar ei erau la vedere în fruntea ţării. Preşedintele i-a arătat cu degetul (direct sau indirect). A fost primul pas. Al doilea pas a fost instaurarea unui guvern tehnocrat – “Guvernul Meu” după cum l-a numit Johannis – cu complicitatea unui Social nervos şi a unui Politic slab (Parlamentul) sau obedient (alte instituţii). Anul 2016 a fost anul guvernului tehnocrat şi al ascensiunii P.S.D.-ul sub conducerea unui “penal”: Liviu Dragnea.

Tema “penalilor” şi a “corupţilor” a revenit în Campania din 2016 pentru alegerile Parlamentare cu virulenţă. A fost singurul refren al opoziţiei PSD, fie ea legitimă – PNL şi USR sau ilegitimă: Cioloş (din postura de prim ministru neangajat în politică) şi Johannis (din postura de Preşedinte “neutru”). Din păcate (sau din fericire) doar o anumită parte a Socialului a mai fost permeabilă la această idee, în ciuda unei imense campanii de denigrare (a Politicului în general şi a P.S.D.-ului în special). Al treilea pas a fost un eşec pentru Preşedinte Johannis; partidul său (şi Guvernul său şi Instituţiile sale de forţă) au pierdut alegerile cu un scor (jenant de) mic. Nu pentru că subiectul moralităţii a devenise unul minor pentru Societate sau pentru că nu (mai) exista corupţie în România, ci pentru că ipocrizia preşedintelui (el însuşi “penal” şi “corupt” – vezi scandalul “prima casă din cele şase”) era din ce în ce mai vizibilă. Şi (poate şi) pentru că PSD-ul îşi construise conştiincios Campania în mod pozitiv şi curat (chiar dacă pe alocuri ipocrit) pe un proiect (fie el şi rocambolesc).

Anunţarea rezultatului alegerilor a fost momentul declanşării unui război rece, de uzură între preşedinte şi reprezentanţii coaliţiei câştigătoare (PSD + ALDE). Scenele s-au desfăşurat cu rapiditate: (1) mai întâi Preşedintele a dus o serie de negocieri cu toate partidele (inclusiv ALDE) în speranţa că poate crea o majoritate anti-PSD şi (2) i-a comunicat lui Tăriceanu că va duce un război total cu social-democraţii în viitorul apropiat. După ce a înţeles că nu poate convinge un “penal” – pe Tăriceanu - să trădeze, (3) s-a întors împotriva lui Dragnea afirmând că nu este dispus să nominalizeze un premier “cu probleme penale”, (de dată asta apelând şi la un argument legal – o mai veche O.U.G. dată de un alt “penal” - Adrian Năstase). În faţă provocărilor prezidenţiale, PSD-ul a ales să bată în retragere şi s-o propună ca prim-ministru pe dna Servil Saiadeh. Fie că PSD-ul şi ALDE se aşteptau ca Johannis să tragă de timp şi să mute împotriva lor, fie că l-au forţat să o facă (pasându-i un cartof fierbinte), cert este că (4) abia după câteva zile de “investigaţii” şi “deliberări” Johannis a respins prima propunere a prim ministru, fără alte explicaţii. O mişcare în limitele constituţiei, dar nu în spiritul ei. (5) A două propunere de prim-ministru (nici Dragnea, nici Sevil Saiadeh, ci un cvasi-necunoscut: Sorin Grindeanu) a acceptat-o în bătaie de joc, printr-un scurt SMS: ”Succes” (de remarcat că preşedintele este un om ce oscilează între Succes şi Ghinion) şi fără o conferinţă de presă (după o cum cer uzanţele şi un minim bun simt).

Nici odată cu instalarea noului Guvern şicanele Preşedintelui nu au încetat. Următorul front pe care l-a deschis a fost cel legat de (6) buget. După ce o prima variantă a bugetului a fost refăcută (ca urmare a unei bâlbe a ministrului de Finanţe) şi publicată pe 26 ianuarie, (cu un buget diminuat pentru SRI şi Administraţia Prezidenţială), Johannis a luat din nou poziţie. Desigur – împotrivă. Declaraţiile date de Johannis în acea perioadă sunt lămuritoare: “cu securitatea naţională nu are voie să se joace nimeni, nici măcar cei care au impresia că ei conduc acum lucrurile (sublinierea îmi aparţine), fiindcă dacă intrăm în zona de revanșisme politice, de tăieri de bugete numai aşa, să arătăm cine are ultimul cuvânt, cred că am face o mare, mare eroare.” În afara declaraţiilor, Preşedintele nu a putut face însă nimic altceva decât să tergiverseze procesul aprobării bugetului. În primul rând a cerut 5 zile pentru a obţinerea avizul CSAT-ului pe proiectul de buget şi alte 5 zile după ce legea bugetului a ajuns din nou pe masa sa de lucru pentru promulgare. În condiţiile în care şi Guvernul şi Parlamentul au lucrat la buget cu celeritate – un termen la modă – acţiunile şi declaraţiile Preşedintelui în această privinţă, deşi legale, nu denotă decât rea-voinţă.

Luate separat toate aceste fapte pot fi considerate fie accidente, fie deraieri politice minore, inerente într-o democraţie ce îşi caută încă matca. Dacă le însumăm însă, ajungem să înţelegem foarte bine contextul în care a izbucnit scandalul ordonanţei: lupta pentru putere dintre două alianţe de partide – USR şi PNL versus PSD şi ALDE şi dintre Președinție (secondat de (o parte a) Justiţiei) şi Parlament/Guvern. Într-o astfel de situaţie tensionată între vectorii politici, era de aşteptat ca orice flamă să aprindă atât Politicul cât şi Socialul. Mai mult, este evident că oricare dintre faptele enumerate mai sus (cel puţin cele petrecute după alegeri) ar fi putut să fie ea însăşi o flamă. S-a întâmplat însă ca flama să poarte numele Ordonanţa 13… (vezi cap 13)

6. Cele două ordonanţe

[…]

7. Strada, Preşedintele şi Guvernul

Socialul a fost implicat şi în trecut în conflictul politic pe care l-am denunţat mai sus. Episodul Colectiv – mai exact acţiunile ce au urmat tragediei şi au condus la căderea Guvernul Ponta – este binecunoscut. Deşi mişcările de stradă au fost în esenţă paşnice şi relativ reduse ca prezenţă şi durată (poate şi din pricina demisiei rapide a Prim-Ministrului), ele au avut un element de noutate îngrijorătoare. A fost primul caz (serios) din ţara noastră în care mobilizarea socialului s-a realizat aproape exclusiv folosind reţele de comunicare online (în special Facebook-ul), iar revolta – dacă o putem numi astfel - a căpătat şi o dimensiune virtuală. Ceea ce până la un moment dat a acţionat doar ca o memorie externă şi o modalitate de a păstra legături cu prieteni şi cunoştinţe – Facebook-ul – a devenit o monstruoasă conştiinţă (Vezi Cap Surse) – de sine stătătoare – şi un generator şi amplificator de emoţii negative şi pozitive, un perfect mecanism post-modern. În fond sintagma „tânăr, frumos şi liber” (TFL) emanată în acele zile descrie exact profilul unei persoane prinse (sau predate fără discernământ) mediului online, ale cărei valori sunt noul şi anarhia (deghizată în democraţie). Nu vreau să fiu înţeles greşit. Răul – dacă încercăm un diagnostic – nu este faptul că Socialul şi-a găsit noi instrumente de expresie, ci faptul că aceste instrumente au fost invadate de forme maligne ale marxismului cultural şi au ajuns să ofere viziuni distorsionate asupra realităţii şi în final scopuri politice. Nimeni însă nu a învăţat nimic şi nu a reacţionat în niciun fel. „Vox Populi, vox Dei” a devenit „Vox Facebook, vox Dei”.

Tema aleasă în campanie de (sau pentru) Johannis – malefică, eficace şi verificată în istorie – nu a fost una întâmplătoare şi a ţinut seama (şi) de evoluţia culturală a societăţii spre (şi prin) sălbaticul mediu online. Dacă pe vremuri poporul – Socialul – avea nevoie, pentru a fi calm şi mulţumit, de pâine şi circ, (pentru că războiul era regula), în modernitate, (unde pacea este regula), nimic nu uneşte mai trainic Socialul şi nu îi stârneşte reacţii mai puternice decât prezenţa unui inamic. (Notă: Ca să fim corecţi până la capăt, trebuie să recunoaştem că la circ romanii beneficiau uneori de spectacolul unor execuţii exemplare ale diverşilor duşmani: barbari, sclavi răsculaţi, creştini, etc…, iar astăzi prezentarea – şi lupta - cu inamicii ia deseori forma unui spectacol grotesc). Din România dispăruseră comuniştii (ruşinaţi de „Condamnarea comunismului”) şi mogulii (prin puşcării: vezi cazul Voiculescu, Adamescu şi Măricel Păcuraru – patronul Realitatea), însă pericolul nu trecuse. Rămânea alt rău – întruchipat de corupţi şi penali, iar Johannis şi-a declarat încă de la început dorinţa de a asana politicul de acest rău. Tocmai pentru a-şi atrage de partea sa Socialul. A reuşit; foarte repede mediul online a devenit o tribună a luptei politice mascate împotriva Politicului (plin de corupţi şi penali).

Chiar dacă în momentul ordonanţei 13 s-a depăşit o barieră, acumularea de energie s-a făcut treptat, iar punctul de la care nicio întoarcere nu a mai fost posibilă putea fi intuit şi chiar prevenit. (1) Lupta politică se acutizase – după cum am arătat, (2) existau pârghiile de manevrare a Socialului ((2.1) scopul – lupta cu penalii şi corupţii şi (2.2) mijlocul – mediul online) şi (3) fuseseră făcute deja exerciţii operative (Colectiv) ce creaseră o serie de sinapse în interiorul Socialului uşor de reactivat. Nu este însă suficient să avem în vedere contextul. Complexitatea situaţiei este dată şi de faptul că au existat trei fire distincte ale evenimentelor şi trei viziuni – una a Preşedintelui, una a protestatarilor şi o a treia a Guvernului – care s-au împletit într-o mod nefast. Chiar dacă totuşi firele evenimentelor şi cele trei viziuni s-au influenţat reciproc, în cadrul lor au existat dorinţe, voinţe şi forţe separate. Problema care se ridică este aceea a legitimităţii acestor dorinţe, voinţe şi forţe…

8. Istoria protestelor din Ianuarie/Februarie 2017

Revenind în prezent, mişcările de stradă se împart în două: cele ce au precedat şi cele ce au urmat emiterii ordonanţei 13. Separarea nu este făcută însă doar de episodul emiterii ordonanţei în sine. Deşi plângerile şi strigătele Pieţii au fost eterogene, în general ele au fost expresia unor nemulţumiri punctuale. Până pe data de 31 Ianuarie o parte a Socialului a fost preocupată de proiectul de ordonanţă a graţierii (sora mai mică a ordonanţei 13) şi abia după emiterea OUG 13 atenţia a fost îndreptată asupra problemei modificării codului penal. Destul de ciudat ţinând seama de faptul că amândouă au fost propuse în acelaşi timp…

Primele ieşiri în stradă s-au produs după aterizarea forţată şi neanunţată a Preşedintelui – unii analişti politici au numit acţiunea preşedintelui „descălecare” – în şedinţa Guvernului din dimineaţă zilei de 18 Ianuarie. Motivul invocat: încercarea Guvernului de a aproba 2 ordonanţe de o importanţă covârşitoare pentru România, pentru statul de drept şi pentru Societate într-o formă toxică şi într-o manieră absconsă. Una dintre ele viza modificarea Codului Penal şi cealaltă – graţierea şi amnistia. Câtă vreme la momentul şedinţei Guvernul nu publicase agenda reuniunii Guvernului, se ridică întrebarea de unde ştia Preşedintele ce avea de gând să discute Guvernul. Indiferent de răspuns, cert este faptul că la scurt timp după şedinţa de guvern Ministerul Justiţiei a publicat proiectele de ordonanţă pe saitul său şi le-a trimis instituţiilor judiciare relevante pentru consultare. Răul fusese însă deja făcut. Îngrijorarea Preşedintelui a fost preluată de mediul online şi mai departe de Social sub forma: „Scapă infractorii” şi “Politicienii îşi dau legi pentru a scăpa de închisoare”. 5000 de oameni au protestat faţă de intenţiile Guvernului în seară de 18 ianuarie. Pe parcursul zilelor următoare protestele din Piaţă Victoriei au continuat, iar Guvernul – (1) preocupat cu bugetul şi (2) slăbit de plecarea lui Grindeanu şi a lui Dragnea în America – a făcut greşeala de a nu le da importantă cuvenită.

Odată cu prezenţa în stradă printre manifestanţi a Preşedintelui Ţării (în dată de 22 Ianuarie) strada a căpătat un suflu nou. De dragul cauzei – (1) oprirea eliberării din puşcării a „violatorilor” şi a „corupţilor” şi (2) a eventualei imposibilităţi de recuperare a „prejudiciilor” – strada nu a amendat comportamentul preşedintelui, ba dimpotrivă. Raţionamentul străzii a fost simplu: România este victima unui abuz, deci nu numai manifestarea paşnică, dar şi abuzul (şi chiar forţa) sunt arme permise; este mecanismul psihic şi metafizic al fiecărei revolte. Preşedintele a întărit cel puţin o parte a acestui raţionament scriind pe pagina sa de Facebook: „Am fost în Piaţa Victoriei alături de miile de români că să-mi arăt indignarea. O gaşcă de oameni politici cu probleme penale vrea să schimbe legislaţia din România, vrea să slăbească statul de drept”. Chiar dacă am putea face apel la explicaţii ce ţin de (1) raportarea la lege a mentalului colectiv românesc (pervertit de ani de comunism), de (2) lipsa de claritate morală în alegerea mijloacelor pentru atingerea scopurilor, nu putem găsi o vină străzii. Fisura dintre cei ce protestau şi Guvern s-a transformat după intervenţia preşedintelui într-o falie peste care dialogul nu mai putea crea punţi; vocile care acuzau nu numai imoralitatea ordonanţelor, dar şi faptul că acestea aveau beneficiari din rândurile politicienilor (din PSD în general şi Dragnea în special) au inundat şi piaţă şi mediul online.

Guvernul – buimac şi lipsit de fermitate – s-a arătat totuşi dispus să caute soluţii (cu jumătăţi de măsură). (1) A hotărât să trimită în Parlament proiectul de lege a graţierii (modificat în urma unor consultări ce mai mult au agitat opinia publică). Şi (2) în acelaşi timp să forţeze – total neinspirat – aprobarea ordonanţei ce modifică codul penal (în dată de 31 Ianuarie, cu o zi înainte de încheierea vacanţei parlamentare). Din acel moment acţiunile străzii au reizbucnit (în toată ţară), Guvernul Grindeanu fiind acuzat că a încercat „să legifereze hoţia şi corupţia” în general şi „să scape un hoţ” – pe Dragnea – în special (Vezi Cap 13.8). Nu numai fondul ordonanţei a fost criticat, ci şi modul – dubios - în care ordonanţă a fost aprobată: „noaptea târziu, ca hoţii” (Vezi Cap 13.9). Totul pe un fond politic tot mai accentuat : „PDS – Ciumă roşie”. Timp de mai bine de 20 de zile, chiar şi după ce Guvernul a anunţat că retrage ordonanţă 13 (printr-o nouă ordonanţă) pe data de 5 Februarie, în piaţa Victoriei manifestațiile au oscilat între (1) isterie anarhică (atacurile din seară de 2 februarie), (2) ingeniozitate (mesaje scrise cu laserul pe clădiri, drone), (3) puerilism (manifestaţia copiilor) şi (4) sublim (episodul luminiţelor, al tricolorului şi al intonării imnului naţional). S-a ţipat cu urechile astupate şi cu ochii închişi; pasiunea a închis orice cale de comunicare. Normalitatea s-a instaurat abia după ce şi Parlamentul a aprobat ordonanţa 14 (ce abroga ordonanţei 13), iar preşedintele a promulgat-o (24.02.2017) cu surle şi trâmbiţe.

9. Socialul şi Protestele

Dincolo de scopul şi modul (politic) de activare a Socialului, trebuie totuşi recunoscut că mişcările de stradă au descătuşat şi o imensă energie socială (nu întotdeauna pozitivă, însă imposibil de negat), cu atât mai înduioşătoare şi mai ridicolă cu cât a fost irosită (Vezi cap. 13) şi/sau manipulată (Vezi cap. 11 şi cap. 14). Oamenii care au ieşit în piaţa Victoriei (1) au fost pătrunşi de un sentiment de exaltare, (2) şi–au eliberat prin strigat sau zgomot frustrările (nu toate de ordin politic) fie ironic, fie pătimaş, (3) şi-au făcut sau şi-au regăsit prieteni, (4) au „socializat” (de data asta şi real), (5) s-au întărâtat unul pe altul, (6) s-au simţit un grup (pe unele pancarte scria „Ne-aţi unit!”). Vremea le-a fost potrivnică şi totuşi nu au dat înapoi. Iată de ce nici devoalarea luptei politice ce s-a purtat pe deasupra capetelor lor și nici abrogarea Ordonanţei nu a redus tensiunea din stradă. Poporul este un monstru pe care poţi să îl trezeşti, dar odată trezit cu greu îl controlezi şi îl linişteşti. „Oamenii nu mai au încredere” se traduce prin „Nu vreau să mi se ia sentimentul înălţător al luptei pentru dreptate şi adevăr şi bucuria de face parte dintr-un grup, de a aparţine”.

Există fără îndoială un adevăr al străzii ce nu trebuie condamnat sau ignorat oricât de mult se depărtează de la o realitate obiectivă. Şi asta nu doar pentru că democraţia () o cere, ci şi pentru că un adevăr împărtăşit de suficient de multe persoane creează o realitate inter-subiectivă, iar lumea în care trăim este în cea mai mare parte alcătuită dintr-o sumă de realităţi inter-subiective. Naţiunea, banii, corporaţiile, religiile sunt realităţi inter-subiective. Iar forţă lor este cât se poate de reală...

Totuşi trebuie trasată o linie de demarcaţie între acţiunile şi adevărurile străzii şi acţiunile şi interesele Preşedintelui (şi ale celor ce se află în spatele său), cel puţin la fel de clară cum este linia de demarcaţie între adevărul străzii şi acţiunile şi interesele Guvernului. Strada – parte a Socialului – are dreptul să creadă orice, să ceară orice, chiar dacă nu are dreptate şi chiar dacă nu este o majoritate. Oamenii sunt liberi şi li se garantează dreptul la liberă exprimare (în anumite limite ale bunului simt şi ale legii – vezi spre exemplu discuţiile despre prezenţa copiilor la proteste). Preşedintele în schimb (şi aici fac referire doar la el, deşi aceeaşi judecată li se aplică tuturor celorlalte persoane implicate în scandalul ordonanţei) nu are dreptul să joace cartea schizofreniei instituţionale. Nu poate fi cetăţean când vrea şi când îi convine şi Preşedinte când are nevoie de forţa instituţiei, chiar dacă scopul său este acelaşi în ambele ipostaze.

10. Excurs – Pentru o înţelegere mai bună a situaţiei României

În finalul filmului „The usual suspects” ologul Roger Verbal Kint afirmă că „cel mai tare truc născocit vreodată de către Diavol a fost să convingă lumea că nu există”. Tot astfel în aceste zile s-a răspândit idea că lupta împotriva Guvernului care a îndrăznit (1) să promulge o OUG „noaptea că hoţii”, pentru a salva politicieni „cu probleme penale” şi (2) să elaboreze o lege ce prevedea graţierea unor infractori este de fapt o cruciadă sfântă (condusă de Johannis), nicidecum o mizerabilă luptă politică. Răul care ne-a învrăjbit este însă cu atât mai abominabil cu cât a reuşit să rămână în umbră şi să se amuze pe seama noastră, a tuturor.

Într-un alt articol am arătat cum s-a ajuns aici…

„La momentul Revoluţiei, puterea comunistă avea trei piloni. Primul dintre ei era Partidul. Rolul lui era unul ideologic: de propagandă, de formare şi de control al înregimentării. […]. Rolul activ îl avea al doilea pilon: Statul (cu instituţiile sale fantomatice create în scopul mimării democraţiei). El administra procesele ce se desfăşurau în interiorul ţării şi tot el gestiona resursele implicate în aceste procese (atât materiale, cât şi umane). […] Pe lângă aceşti doi piloni a apărut la un anumit moment – poate chiar de la început – un al treilea: Securitatea. Rolul ei era să asigure pârghiile de forţă ale Partidului asupra Statului (asupra Politicului) şi asupra cetăţenilor statului (asupra Socialului). […]

La Revoluţie nu au picat toţi cei trei piloni ai comunismului, ci doar pilonul administrativ – Statul comunist. […] după ce structurile formale şi informale ale Statului au dispărut în cavalcada din decembrie 89, Partidul şi Securitatea, deşi desfiinţate şi ele formal, au supravieţuit: Partidul pentru că i-a rămas capitalul uman de relaţii, cunoştinţele politice şi palierul deschis spre nouă structură (prin absenţa unei legi a lustrației), Securitatea – pentru că i-a rămas capitalul de informaţie şi cunoştinţele/tehnica de urmărire, manipulare şi şantaj. […]

După Revoluţie, viaţa politică şi cea economică a însemnat o luptă acerbă între Securitate şi Partid. Reprezentaţii celor două structuri s-au confruntat timp de 25 de ani însângerând România. La început, odată cu apariţia – unii o numesc providenţială, alţii blestemată – a fostului membru al PCR Ion Iliescu, Partidul (deghizat în FSN, FDSN, PSDR şi în sfârşit în PSD) a avut câştig de cauza. Primele runde i-au aparţinut. […]

După cum numele lui Ion Iliescu este legat de supravieţuirea Partidului după Revoluţie, tot astfel supravieţuirea Securităţii după revoluţie este legată de numele lui Traian Băsescu. […]. În epoca nefastă Băsescu – epocă de cădere economică şi frământări politice acute – Securitatea, mânată atât de propria agendă de consolidare a Puterii – cât şi de frustrarea pe care Partidul i-o provocase – a minat toate instituţiile Statului şi mai ales Justiţia. În fapt Băsescu a urmat modelul Puţin, liderul politic care în Rusia post-comunistă a condus – şi conduce – cu FSB-ul (fostul FSK, fostul KGB) întreaga ţară – atât Politicul, cât şi Economicul şi Socialul. […].”

După plecarea lui Băsescu, Johannis a găsit structurile de forţă create de Băsescu intacte şi funcţionale (dacă nu a fost adus la putere tocmai cu ajutorul acestor structuri). Şi le-a folosit (sau a fost folosit de ele) fără remuşcări. Să nu ne facem iluzii; am trăit cu toţii în România lui Băsescu. Preşedintele are (acum) la dispoziţie nu doar forţa propriei instituţii (în cazuri excepţionale, după cum prevede Constituţia), ci – indirect – şi forţa altor instituţii: Serviciile Secrete, C.S.M.-ul, Procurorul General, D.N.A.-ul, etc…. Nu doar Preşedintele s-a implicat în „scandalul ordonanţei” (motiv de faţadă al încercării de „lovitură de stat legală”), ci odată cu el şi toate instituţiile de forţă (nedemocratice prin modul în care sunt populate) ce îl susţin. Acest lucru a devenit vizibil – pentru prea puţini însă – în cursul evenimentelor din ianuarie 2017, când odată cu protestele din stradă, aceste instituţii s-au poziţionat (cu totală lipsă de respect faţă de spiritul Constituţiei) împotriva Guvernului şi Parlamentului. Ceea ce este însă şi mai rău este faptul că Socialul, nu numai că nu a amendat aceste acţiuni, ci le-a aplaudat şi le-a înţeles ca o legitimare suplimentară a propriilor acţiuni. Pentru asta totuşi nu Socialul este vinovat…

11. Toţi oamenii preşedintelui

Toate acţiunile Preşedintelui (şi ale celorlalte instituţii ce i-au cântat în strună) au fost puse alături de acţiunile străzii pentru a fi judecate prin prisma adevărurilor străzii şi cu mentalitatea străzii. Astfel Preşedintele a fost prezentat ca un vajnic luptător pentru cauza dreptăţii şi a statului de drept. Dacă însă reflectorul mulţumii este îndepărtat şi dacă revenim la raţiune şi luciditate, descoperim că Preşedintele nu este doar omul din mijlocul furtunii, ci însuşi generatorul ei moral. Putem înţelege (1) lupta politică (campania „anti-penali”, guvernul tehnocrat, tensiunea post-alegeri, prezenţa la şedinţa de Guvern din 18 Ianuarie) şi (2) putem trece cu vederea baia de mulţime, însă (3) nu putem ignoră faptul că tot ceea ce Preşedintele (şi oamenii săi) au întreprins după emiterea ordonanţei este în afară spiritului constituţiei.

11.1 Consiliul Suprem al Magistraturii (CSM)

În zori zilei de 1 Februarie (la ora 9), pentru a două oară în decurs de o lună Preşedintele a „descălecat” într-o instituţie a statului de drept – C.S.M.-ul. Conform constituţiei (articolul 133, paragraful 6) Preşedintele are dreptul să prezideze lucrările Consiliului Superior al Magistraturii. Nu are însă dreptul (moral) să sugereze membrilor C.S.M. posibilitatea existenţei unui conflict instituţional (între Justiţie şi Guvern şi între Parlament şi Guvern) ştiind prea bine că, în eventualitatea unui astfel de conflict, tot el ar fi cel chemat să îl medieze (şi am arătat în cap. 2 ce înseamnă medierea Preşedintelui). Este ca şi cum Johannis ar fi cerut să i se dea pe mâna ciocanul Constituţiei pentru a pacifica situaţia (la a cărei apariţia el însuşi contribuise). Iar asta nu este totul. Prezenţa Preşedintelui la C.M.S. a avut şi alte obiective secundare pe care le amintim pentru a accentua încă o dată gravitatea situaţiei.

În primul rând s-a încercat întărirea ideii că modificarea C.P. era greşită, nu doar ca formă, ci şi pe fond (prin (1) zgândărirea temelor populiste „scapă infractorii” şi „imposibilitatea recuperării prejudiciului” şi prin (2) specularea unei erori de judecată: apelul la autoritate ).

Iar în al doilea rând s-a urmărit blocarea OUG 13 – pentru ca ea să nu producă efecte juridice - şi singurul mod legal prin care se putea realiza acest lucru era tocmai declararea conflictului instituţional. (Notă: Ținând seama (1) de faptul că prin neadoptarea O.U.G. 13 abuzul in serviciu a rămas dezincriminat (vezi Cap. 13 bis) si (2) de lipsa de urmări negative asupra persoanelor acuzate şi judecate pentru fapte de abuz în serviciu (ba dimpotrivă), intenţia de a bloca cu orice mijloace OUG este cel puţin suspectă - (Vezi Cap 17)).

S-a spus că decizia CSM-ului de a sesiza curtea Constituţională cu privire la posibilul conflict constituţional – (1) pentru că nu s-ar aşteptat avizul CSM înainte de emiterea OUG şi (2) pentru că atribuţiunile Parlamentului ar fi fost încălcate de Guvern - a fost unanimă şi a reprezentat punctul de vedere al Justiţiei. Nimic mai fals. Gabriela Baltag, fosta preşedintă a Asociaţiei Magistraţilor din România, membru C.S.M. ce nu a putut fi prezentă la întrunire a adresat o scrisoare deschisă colegilor săi în care şi-a exprimat foarte clar poziţia: „Politică penală a unui stat nu o redactează magistraţii. Puterea judecătorească trebuie să respecte vocaţia constituţională a celorlalte două puteri, motiv pentru care nu se poate interfera în activitatea acestora pentru chestiuni ce reprezintă strict atributul lor. Am speranţa că justiţia nu va cădea în capcană întinsă de conflictele politice de moment, de posibile replici pe care şi le dau unii sau alţii dintre actorii politici. Judecătorii aplică legile, nu le creează. Dacă este bună sau nu o reforma, fie ea şi …. penală (aşa cum ni se solicită să ne pronunţăm explicit zilele acestea), este cine să ne spună.”

Dacă vocea Gabrielei Baltag ar fi fost ascultată şi dacă cineva şi-ar fi amintit că C.C.R.-ul se mai pronunţase pe acest subiect în 2009 (pe o sesizare venită din partea aceleaşi instituţii – Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009), C.S.M.-ul ar fi fost scutit de ruşinea de a primi răspunsul usturător al C.C.R.-ului şi de a se compromite. Din motivaţia C.C.R. de respingere a plângerii CSM, reţinem următoarele: „CSM, ca parte componentă a autorităţii judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor Legii fundamentale, cu rol de garant al independenţei justiţiei, nu poate fi transformat într-un organ consultativ al Parlamentului, autoritatea legiuitoare primară, (sau Guvernului, autoritate legiuitoare delegată), fără a fi afectate valori constituţionale precum statul de drept sau principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale”. Mai mult C.C.R.-ul a simţit nevoia – la punctul 109 din motivaţie – să reamintească noţiunii primare de democraţie C.S.M.-ului: „cei care creează legea nu trebuie să se implice în aplicarea ei, cei care o execută nu trebuie să se implice în crearea sau interpretarea ei, iar cei care interpretează şi aplică legea nu trebuie să se implice în crearea sau modificarea ei.” – (vezi şi paragraful 4.7) (Notă: reţinem disidenţă doamnei Livia Stanciu, protejată dlui Preşedinte după ce a dat verdictul în cazul Dragnea, în C.C.R., după cum am reţinut şi disidenţă dnei Baltag în cadrul C.S.M.). Comparând însă răspândirea total disproporţionată pe canalele media tradiţionale şi online a ştirilor ce anunţau pe de-o parte sesizarea curţii constituţionale de către C.S.M. şi de altă parte răspunsul ulterior al CCR-ului, înţelegem că de fapt C.S.M.-ul nu a fost preocupată de Justiţie, ci a jucat politic la ordinul Preşedintelui. Strada avea nevoie de stimulente de legitimitate şi Preşedintele a avut grijă să i le administreze cu mâna CSM-ului...

11.2 Procurorul General

Pomenim în treacăt şi prestaţia lamentabilă a Procurorului General, doar pentru că şi vocea şi acţiunile sale au avut ecou în stradă.

În timp de Preşedintele îşi făcea rondul pe la alte instituţii încă nehotărâte, Procurorul General - Augustin Lazăr, a atacat în contencios administrativ OUG 13/2017 cerând 'anularea' şi 'suspendarea' acesteia. Desigur OUG nu era un act administrativ, deci nu putea fi nici anulată, nici suspendată, iar P.G. ştia prea bine acest fapt. De altfel el şi-a retras cererea înainte că instanţa să fie nevoită să dea cu ea de pământ. Rămâne însă întrebarea legată de motivele pe care P.G. le-a avut expunându-se fără jenă oprobiului şi ironiei propriilor colegi, dar şi – în viitor - ale întregului Social. Şi din nou singurul răspuns pe care îl găsim este cel politic, spre ruşinea procurorului general.

11.3 Avocatul Poporului

Cu Victor Ciorbea (avocatul poporului), Johannis a avut un pic de furcă, pentru că iniţial acesta a refuzat – aproape impertinent – să execute ordinul de a sesiza – şi el - Curtea Constituţională. Abia după ce preşedintele a descălecat – pentru a treia oară – în strada Eugeniu Carada nr. 3, sediul instituţiei A.P., poziţia lui Victor Ciorbea s-a schimbat. În ciuda (1) brutalităţi mişcării politice (efectuate de Preşedinte) şi (2) a modului părtinitor în care excepţia de neconstituţionalitate (ridicată pe 3.02.2017 la C.C.R. de A.V.) a fost prezentat[ public, trebuie recunoscut că intervenţia A.P. a fost în sine nu numai democratică, dar şi binevenită. Câtă vreme în Social şi în Politic se discuta subiectul delicat al unei ordonanţe (menite să schimbe C.P.), ar fi fost necesar ca un for superior – în acest caz C.C.R.-ul – să se pronunţe – respectând principii şi atribuţii democratice – şi pe fond (nu numai pe formă). Iar singurul îndreptăţit să sesizeze C.C.R. în acest fel era Avocatul Poporului. Un răspuns pozitiv sau negativ venit din partea C.C.R.-ului ar fi atârnat greu – dacă nu decisiv – în economia jocului politic din acele zile. Din păcate, CCR-ul a evitat să ofere o rezoluţie la sesizarea A.P. motivând că (1) obiectul sesizării (ordonanţa 13) dispăruse între timp (prin emiterea ordonanţei 14) şi (2) el nu produsese efecte juridice de care să se poată ţine seama.

Dar chiar dacă sesizarea A.V. nu a primit nici un răspuns, nimic nu împiedică analiza şi interpretarea ei (vezi cap Surse şi cap 13). Este un exerciţiu necesar câtă vreme a adăugat şi ea – alături de (1) celelalte sesizări la C.C.R. (a preşedintelui şi a C.S.M.-ului), (2) de plângerea P.G. , (3) de anchetele D.N.A.-ului (vezi Cap 11.4) – un plus de legitimitate Străzii.

11.4 DNA

Indiscutabil, alături de Preşedinte, D.N.A.-ul a fost vedeta Străzii. Numele Instituției de Lupta cu Hidra Corupţiei – şi a veritabilei Ioana d’Arc ce o conduce – (1) au fost pomenite de toate părţile implicate în conflictul politic (în diverse declaraţii belicoase), (2) au apărut pe pancarte şi în posturi de Facebook şi (3) au fost strigăte cu însufleţire de către manifestanţi. Reacţia puternic emoțională al Socialului la auzul cuvântului corupţie (Vezi cap 14 si cap 15), precum şi cultul pentru DNA este un indicator al faptului că propaganda – pornită odată cu campania Preşedintelui din 2014 – a dat roadele scontate şi că în mentalul colectiv subiectul corupţie a trecut în subsidiar drepturile omului şi toate valorile democratice. (Notă: Nu puţini au fost manifestanţii din piaţă (sau rebelii online) care au cerut „DNA! Să vină să va ia!”).

Până la momentul ordonanţei 13, D.N.A.-ul (prin vocea dnei Codruţa Koveşi) s-a mulţumit (1) să emită judecaţi de valoare cu privire la modificările propuse pentru C.P. (păreri vădit neconstituţionale câtă vreme politică penală este făcută de Guvern şi Parlament) (vezi Cap 4 şi Cap Surse - 16.7. ), (2) să anunţe apocalipsa („închiderea unui număr foarte mare de dosare” şi „imposibilitatea recuperării prejudiciilor”) şi (3) să pozeze în postura de victima neprihănită (acuzând o încercare de desfiinţare a D.N.A.). După dată de 1 Februarie, D.N.A-ul nu s-a mai mulţumit doar cu rolul de stindard şi instigator al străzii (alături de instituţiile menţionate mai sus). Folosind un denunţ cu privire la posibile fapte de favorizare a infractorilor (redactat anterior – sic! - faptelor denunţate), DNA a trecut în ofensivă. În cursul lunii Februarie (1) au fost chemate la audieri diverse persoane implicate în emiterea Ordonatei 13, (printre care şi miniştrii în cabinetul Grindeanu), (2) au fost solicitate acte şi (3) chiar înregistrări ale şedinţelor de guvern.

Dacă scoatem gândirea de sub imperiul emoţiei, enormitatea mişcării de forţă a D.N.A. devine evidentă. Şi totuşi, nici în momentul în care C.C.R.-ul (la sesizarea preşedintelui Senatului) a confirmat că - formulat cât se poate de frust - Justiţia a intervenit în activitatea Guvernului (vezi Cap 4.1), o parte a Socialului (conectat pe Conştiinţa sa virtuală) nu a abdicat de la susţinerea anormalităţii democratice. Au existat voci (în mediul online şi pe stradă) care (1) au susţinut că de fapt procurorii asmuţiţi asupra Guvernului nu ar fi fost interesaţi de oportunitatea ordonanţei, ci de legalitatea emiterii acesteia şi că (2) nu ar fi existat vreun conflict instituţional între Guvern şi D.N.A. (Parchet). Poziţia lui Valer Dorneanu (preşedintele CCR) a fost însă cât se poate de tranşantă (27.02.2017): „D.N.A. a început […] o acţiune care s-a marcat prin descinderi la Ministerul Justiţiei, audieri de la cel mai mic până la cel mai mare, în legătură cu felul în care a fost adoptat un act normativ. După cum ştiţi, OUG este un act normativ cu putere de lege. Ea se aprobă în anumite condiţii prevăzute de art. 115 din Constituţie şi practic e o putere delegată din partea autorităţii legislative. Practic, DNA s-a apucat să verifice în ce măsură au fost îndeplinite condiţiile de aprobare a unei OUG, deci în ce măsură s-a întrunit condiţia extraordinară, în ce măsură acea stare nu putea fi rezolvată altminteri, dacă s-a motivat sau nu urgenţa. A mai verificat dacă s-au primit toate avizele de la Consiliul Legislativ, de la CSM, lucruri care exced autorităţii DNA. Aceste verificări se fac de către CCR, în cadrul controlului de constituţionalitate. Pe de altă parte, toate aceste lucruri s-au făcut în timpul desfăşurării procesului legislativ. Ordonanţă era trimisă Parlamentului, care putea să o aprobe, să o modifice, să nu o aprobe. Prin această, considerăm că s-a perturbat bună activitate a Guvernului şi s-au perturbat şi relaţiile care trebuie să existe între cele trei autorităţi: judecătorească, executivă şi legislativă.”

Chiar şi admiţând că D.N.A. a acţionat legal (în pofida dispozitivului hotărârii C.C.R.) şi tot ne împiedicăm de un paradox periculos. Ne situăm în zona interpretărilor (şi a modului în care ele ajung şi sunt cântărite în conştiinţe) şi tocmai aici se ascunde diavolul. A contrazice sau a contesta curtea constituţională (şi interpretarea ei) este privilegiul exclusiv al Poporului (în general şi al străzii în special). Dacă însă şi alte instituţii ale statului contrazic (sau chiar şi mai puţin - ignoră) C.C.R.-ul, putem fi siguri că statul de drept şi democraţia sunt serios avariate. Iar în acest caz decizia C.C.R.-ului nu a fost urmată de nici un ecou şi nicio reacţie instituţională, (in afara celei venite din partea Parlamentului, favorizat de decizia CCR-ului. (Vezi Cap 16.10).

Nici critica DNA-ul nu trebuie sa se facă însă în afara raţiunii. Nu putem fi de acord cu demonizarea excesivă a DNA şi nu putem să afirmăm – cu siguranță absolută – că există o relaţie bazată pe interese obscure între Președinte şi DNA. Dovezile – momentan – sunt circumstanțiale. Tocmai de aceea sunt necesare (1) o anchetă internă (a C.S.M.-lui) şi (2) o solicitare de explicaţii (remisă de Ministerului de Justiţie) către Parchet.

(Notă: În data de 2.3.2017 Inspecția CSM a deschis dosarul disciplinar 1704/IJ/319/DIP/2017 pe numele Procurorului General şi al șefei DNA – Vezi (Cap. Surse)).

11.5 S.R.I.

S-a vorbit (excesiv de) mult în presă despre binomul SRI – DNA. Chiar dac[ acest binom este real (vezi Cap. Surse) - şi el asculta de Președinte sau si-a subordonat Președinția, totuși S.R.I.-ul nu s-a implicat vizibil în evenimentele din Ianuarie/Februarie 2017. Cauzele pot fi următoarele: (1) existenţa unei comisii parlamentare de control (condusă de senatorul Ţuţuianu) care şi-a exercitat cu fermitate atribuțiunile şi (2) eliminarea din fruntea SRI-ului a generalului Coldea (ca urmare a unor dezvăluiri făcute de un controversat om de afaceri: Sebastian Ghiţă). Cu toate acestea nu trebuie uitat că în trecutul apropiat S.R.I.-ul a fost stâlpul de susținere al regimului Băsescu (după cum însuși Băsescu recunoștea la un moment dat), iar una dintre calitățile primordiale ale S.R.I.-ului este tocmai aceea de a acționa (şi de a rămâne) în umbră…

11.6 Președintele (şi cealaltă parte a străzii)

După cum era de aşteptat, acţiunile preşedintelui au stârnit în cele din urmă nemulţumire în rândul Socialului (1) ce susţinea P.S.D.-ul şi (2) se delimitase tacit de părerile şi acţiunile străzii. O parte a presei (şi poate şi P.S.D.-ul însuşi în ciuda declaraţiilor publice de îndemn la calm) a întreţinut – nu în cel mai etic mod cu putinţă – această nemulţumire, până când ea s-a transformat într-o (contra)manifestaţie. Mai multe seri la rând, în paralel cu mişcările de stradă din Piaţa Victoriei, în faţă intrării în curtea palatului Cotroceni – reşedinţa Preşedintelui – câteva sute de oameni (mai slab organizaţi) au ridicat pancarte şi au scandat lozinci împotriva lui Klaus Johannis şi a Codruţei Koveşi. (Notă: O parte dintre pancarte şi strigăte transmiteau şi mesaje de susţinere pentru Guvern). Forţa şi vizibilitatea acestei mişcări a fost scăzută, însă a arătat că (1) Socialul s-a scindat în două (chiar dacă o parte a Socialului a fost mai tăcută) şi că (2) Preşedintele a greşit calculând că nimeni nu îi va amendă declaraţiile şi acţiunile politice îndreptate împotriva Legislativului şi Executivului ales.

Dincolo de aceste lucruri trebuie reţinut însă modul – revoltător – în care preşedintele s-a raportat la acei oameni care au avut altă părere decât el (şi decât camarila sa) şi în final au ales să îi şi transmită aceasta părere:
(1) după încheierea întâlnirii de la Malta într-un interviu Preşedintele a afirmat că „românii lui” sunt în strada, ca şi cum ar fi recunoscut doar o parte a României,
(2) în timpul discursului ţinut în Parlament – pe jumătate jignitor, pe jumătate forţat ironic la adresa membrilor Legislativului – nu a pomenit nimic despre cei ce îl contestau la Cotroceni şi
(3) deşi i se bătea în poartă cu vehemenţa de câteva zile, a ales ca într-un week-end să meargă la schi şi să se fotografieze într-o postură relaxată în vârf de munte.

12. Greşelile Guvernului

(1) Intențiile machiavelice ale Președintelui, (2) pozițiile neconstituționale ale unor instituții sau (3) modul în care Socialul a ales să se manifeste, nu scutesc Guvernul de propria lui vină. Nici incompetenţa, nici lipsa informării şi nici inocenţa – deşi nu ne aflam în vreuna dintre aceste situaţii – nu pot fi circumstanțe atenuante pentru Politic, (cum sunt în cazul Socialului). Puterea atrage după sine o mare responsabilitate (responsabilitate ce se extinde şi în cazul a hazardului), iar Socialul este chemat să tragă la răspundere Politicul nu numai pentru greşeli, ci şi pentru slăbiciuni şi pentru indecizii.

12.1. Graba Guvernului

Asupra acestui aspect consensul este total, nu numai în stradă şi în tabăra Preşedintelui, ci şi în rândul P.S.D.-ului. Executivul a căzut pradă propriului exces de zel. Există explicaţii atât pentru graba Guvernului de a legifera – (1) ordonanţa 13 repara o parte a C.P. afectată de decizii (de neconstituţionalitate) ale C.C.R.-ului, cât şi pentru ziua şi ora alease pentru adoptarea ordonanţei – (2.1) întârzierea avizelor necesare pentru legea bugetului şi (2.2) încheierea vacanţei parlamentare , dar aceste explicaţii nu sunt de natură să înlăture bănuiala că în spatele legiferării s-au ascuns interese obscure, ilegitime. Proiectul legii graţierii fusese deja trimis în Parlament; proiectului de modificare a C.P. în Parlament putea să urmeze aceeaşi cale. Nu este sigur că această varianta ar fi liniştit complet spiritele, dar cel puţin ar fi înlăturat criticile legate de (1) grabă, (2) de ora adoptării ordonanţei (în stradă s-a strigat „Noaptea, că hoţii!”) şi de (3) arogarea nejustificată a puterii de legiferare. Vinovaţii pentru greşeală tactică de a ignora semnele viitorului incendiu social şi politic (şi – mai mult – de a arunca lemne în foc prin grabă) se află exclusiv în tabăra partidului social-democrat.

12.2. Imposibilitatea de explica Ordonanța 13

Explicarea Ordonanţei 13 (sub toate aspectele ei) ţinea exclusiv de responsabilitatea Guvernului, iar acesta, avertizat fiind de sensibilitatea (şi sensibilizarea) opiniei publice, ar fi trebuit să aibă o strategie de comunicare mai bună. „Eşec” este însă un cuvânt prea blând pentru a descrie rezultatul încercărilor făcute de Guvern în acesta direcţie; mai curând putem opta pentru cuvântul „dezastru”. Din cele două conferinţe de presă organizate de Florin Iordache (ministrul Justiţiei), nu s-a reţinut decât (1) sintagma „Altă întrebare!” cu care acesta a evitat tirul ameţitor al ziariştilor (în seară de 31 ianuarie) şi (2) gestul deplasat al unor parlamentari U.S.R. de a sabota discursul Ministrului (cu mici pancarte pe care au scris „Ruşine”) (pe 1 februarie). Indiscutabil era deja târziu şi prea devreme pentru argumente şi nimeni nu mai era dispus să asculte; totuşi prestaţia ministrului – pe care presă a descris-o că fiind la intersecţia aroganţei, a agresivităţii şi a fricii – nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor.

Nici conferită de presă ţinută de Prim-Ministru, secondat de Şeful Camerei Deputaţilor Liviu Dragnea (sau invers) nu a fost mai inspirată, ba chiar a avut darul să enerveze Stradă şi mai mult. (Notă: E adevărat că ţintă nu a fost strada, ci Socialul, dar nici Grindeanu şi nici Dragnea nu trebuiau să uite că în acele zile se confruntau cu evenimente extraordinare şi cu inamici politici). Sub auspiciile unei mişcări anti-Executiv şi anti-Legislativ, (1) trecerea în revista a realizărilor Guvernului (pentru mai bine de o oră) şi (2) evitarea subiectului fierbinte al „elefantului din încăpere” (atins doar în treacăt, în viteză şi într-o notă uşor iritată) a transmis ideea – amplificată şi de presă – că se încearca o politică a struţului sau a niznaiului.

(Notă: Pe de altă parte nici ordonanţa 14 nu a fost explicată acelei părţi a Socialului care a ales să susţină Guvernul în tot ceea ce întreprinde şi care s-a simţit ca un jucător în ofside.)

12.3. Lipsa de reacție la discursul Președintelui

Pe parcursul întregului scandal generat de ordonanţe, Guvernul nu a făcut altceva decât să plece capul şi să joace defensiv. Mai grav este faptul că a făcut concesii nu doar străzii (şi orice concesie a fost interpretată că o recunoaştere a vinei), ci şi adversarilor politici. Adversitatea evidentă a Preşedintelui a fost primită cu stoicism (dacă nu cu o plăcere masochistă), uneori spre exasperarea susţinătorilor (care au luat la un moment dat iniţiativa în propriile mâini – vezi protestele din faţă palatului Cotroceni). Această strategia politică nu a adus nici un beneficiu (P.S.D.-ului), doar dacă nu considerăm statu-quo-ul actual – (1) C.P. nemodificat conform cerinţelor CCR, (2) capital de încredere scăzut, (3) un Preşedinte ce jubilează, (4) un Social încă în stradă la pândă – o victorie.

Totuşi, pentru imaginea PSD-ului (în special şi a Politicului în general) cel mai dureros moment a fost discursul prezidenţial din dată de 7 februarie. După ce ordonanţa a fost abrogată – semn al unei încercări de a ieşi din impasul politic şi social –, Johannis şi-a anunţat intenţia de a veni în plenul Parlamentului. Dat fiind momentul ales, nimeni nu se aştepta la întoarcerea preşedintelui în matcă stabilită de Constituţie sau măcar la o întindere de mână; totuşi Johannis a reuşit să surprindă pe toată lumea mergând mult prea departe. Având în spatele său (sau în faţa sa) Strads, o parte a presei (care l-a aplaudat zgomotos) şi alte instituţii (vezi cap 11) Preşedintele a ales să vorbească – din nou - despre „penali” şi despre „corupţi”, exersându-şi sarcasmul fără şarm şi zâmbetul fără haz. De data această însă s-a adresat direct „penalilor” şi „corupţilor” şi i-a arăt cu degetul. Membrii Parlamentul – din coaliţia PSD-ALDE - (şi Preşedinţii Camerelor) au fost victimele unui mic cezar venit să îşi serbeze triumful în mijlocul Senatului (şi a Camerei Deputaţilor); iar singura reacţie pe care aceştia au avut-o a fost părăsirea sălii în ecoul ironiei prezidențiale: „Aţi obosit? Ghinion!”. Socialul românesc are prostul obiceiul de a uita şi/sau de a ierta umilințele (şi pe ce cel ce l-a umilit), dar cu siguranţă nu-i va uita şi nu-i va ierta pe cei ce au fost umiliţi în faţă lui şi în locul lui.

(Notă: Abia cu întârziere – pe data de 08.03.2017 – Parlamentul a ripostat prin adoptarea unei declaraţii prin care (1) salută clarificările pe care Curtea Constituţională a României le-a adus în deciziile sale şi (2) amendează „abuzul de drept al Preşedintelui României, care a recurs la sesizarea fără temei a Curţii doar în scopul blocării unui proces politic democratic.” (vezi Cap 16.10))

12.4. Lipsa de atitudine în cazul anchetei DNA (în care au fost audiați în calitate de martori membrii ai cabinetului Grindeanu)

Un alt episod umilitor este şi episodul anchetei declanşate de DNA în legătură cu Ordonanţă 13 şi cu împrejurările în care ea a fost adoptată. Este cel puţin periculos servilismul afişat de membrii Guvernului în faţa unui demers evident imoral din punct de vedere democratic. O vreme a existat ameninţarea că urmărirea penală in rem să se transforme în urmărire penală in personam şi poate ea s-ar fi materializat dacă şeful Senatului nu ar fi sesizat în cele din urmă, într-un acces de demnitate, CCR-ul. Dincolo de aspecte ce ţin de neconstituţionalitatea şi de viciile de procedură ale anchetei DNA – tranşate în cele din urmă de CCR (vezi Cap 11.4) – rămân emblematice imaginile (transmise de presă) cu miniştrii chemaţi la sediul DNA să depună mărturie în calitate de martori. În Social ele au lăsat mai multe urme decât decizia CCR (despre care prea puţini au auzit, iar cei care au auzit au contest-o). Impresia generală – iar Socialul operează cu impresii – a fost că puterea arogată de Justiţie (mai exact de DNA) a fost una legitimă pentru că ea a intervenit de partea Străzii şi împotriva infamei ordonanţe 13; şi mai mult – această putere este una normală în general şi poate rezolva toate problemele României dacă nu este împiedicată. Încă un pas – ultimul?! - făcut spre o Republica Justiţiară şi un alt punct pierdut de Guvern (şi de Parlament). (Vezi Cap 16.11)

12.5. Demisia lui Florin Iordache (Ministrul Justiției)

Tot la capitolul greșeli se înscrie şi demisia Ministrului Justiției. Este posibil ca demisia sa fi fost un act unilateral, după cum este posibil ca Florin Iordache sa fi fost sacrificat de partid. Să nu uităm că însuși Președintele îi ceruse demisia în timpul discursului ținut in Parlament, (ca pe un act necesar - dar nu suficient - de penitență al Parlamentului și Guvernului). Oricum demisia lui Florin Iordache a fost interpretată drept un semn de slăbiciune și o recunoaștere spăsită a vinei, influențând negativ atât Piața cât și acea parte a Socialului care a susținut Guvernul.