PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Uroborus sau Călătoria II Text postat de Cristian Vasiliu Motto: „… iar timpul întunecat se hrăneşte din măruntaiele noastre ca un corb şi ştim că suntem pierduţi, şi nu ne putem mişca… şi acolo sunt vapoare! sunt vapoare!... si, Doamne, murim cu toţi în întuneric…” Thomas Wolfe Sunt refugiat într-o utopie. Ultimele păsări lasă în urmă pe coală gri a cerului doar tăcere, o tăcere odihnitoare lipsită de ameninţări şi de tragism, o tăcere pe care Hamlet o invocă în locul nefiinţei. Le privesc prin geamurile murdare cu tocuri de lemn, întins la orizontală, în timp ce prin vene îmi trece lent o doză de speranţă veninoasă şi de citostatice. Zborul lor dezordonat printre nori pare o semnătură definitivă ce anunţă că interludiul toamnei se sfârşeşte. Cât de curând în locul vânturilor ce agită frunzele va coborî de pe munte un ger necruţător, iar în locul ceţurilor onctuoase vor străluci zăpezile. Îmi imaginez cum arată privite de sus pădurile desfrunzite, oraşul cu case de piatră şi lemn răsfirate şi sanatoriul, toate părăsite şi resemnate în aşteptarea inevitabilei ierni. Cel mai tare mă îngrijorează însă nemişcarea lor – şi inevitabil şi a mea – căci singura realitate în care cred este cea în care există interacţiuni. Şarpele timpului este viu doar dacă devorează spaţiu şi fiinţe. Singurele lucruri care îmi rămân sunt călătoriile în memorie sau în imaginar, scrisul şi compania voluptoasă a singurătăţii. Cu un efort de voinţă mă dau jos din pat şi mă apropii de fereastră. Oraşul începe undeva din stânga, din spatele unei coline şi se continuă cu focuri sfioase până la poalele muntelui. Văd în lumina disperată a după-amiezii turnul cu ceas al gării, spectrul primăriei vopsite în alb şi turla de lemn a bisericii unitariste răsărind deasupra pâlcului de copaci ce împrejmuieşte cimitirul. Este calea pierzaniei pe care o străbate orice peregrin căzut din întâmplare în capcana acestor meleaguri: gara, primăria, biserica şi apoi cimitirul sau sanatoriul. Eu…, eu sunt norocos, fiindcă mie nimeni nu îmi va simţii lipsa. Nici măcar tu… Nu m-am hotărât dacă în cazul meu singurătatea este o condamnare sau o izbăvire. Ceea ce susţine o formă voluntară de singurătate şi o împiedică să alunece în nebunie este tocmai ideea că există (undeva şi cândva) posibilitatea de a ieşi din condiţia de om singur (şi, implicit, recunoaşterea condiţiei inferioare a omului singur). Nu este nevoie ca omul să îşi dorească dureros ieşirea din singurătate şi să încerce ceva în această privinţă; nu au importanţă deosebită nici măcar condiţiile particulare care au dus la singurătate; ceea ce contează pentru ca singurătatea să poată continua este îndrăgostirea – omului singur – de ipostază de „a nu fi singur”. Acest lucru ţine închisoarea singurătăţii deschisă şi pe cel singur înăuntru; cu ajutorul lui omul îşi conjugă în imaginar (şi prin această îşi păstrează) umanitatea (adică sensul cultural al verbului a fi). Prin posibilitatea de a nu fi singur (ce poate lua şi forma regretului de a fi fost cândva/undeva nesingur) se păstrează intact potenţialul de umanitate din omul singur... Dacă ai fi lângă mine ai exclama: Prostii! şi ai avea dreptate. E un mod pretenţios de a spune că mă hrănesc cu gândul la tine şi la lume pentru a-mi putea păstra o minimă demnitate. În mine, adânc, acolo unde moartea trebuie mai întâi să îmi ucidă trupul pentru a ajunge, supravieţuieşte miraculos o formă de iubire jupuită până şi de speranţă. Aş deschide geamul şi aş adulmeca mirosul aspru al iernii viitoare, dacă medicul nu ar fi fost atât de categoric în privinţa frigului şi a curentului şi dacă efortul de a mă ridica din pat nu mi-ar fi consumat deja toate resursele. Mă mulţumesc să admir printr-un geam impur o lume deja în ruină, o lume departe de istorie, dar care totuşi mai poate fi salvată. Chiar şi fără mine în ea. Întâlnirea dintre moarte şi inocenţă stârneşte încă suficiente râuri de lacrimi cât să astâmpere setea lumii, iar răul pur este mai mult o ameninţare decât o prezenţă. Îmi imaginez surprinsă pe pânză unui pictor flamand, până la ultimul detaliu, această parabolă sinistră a părăsirii şi a bătrâneţii: păsările deja departe, gata să plonjeze dincolo de orizont, oraşul cufundat în apatie, curtea sanatoriului cu bănci strâmbe. În astfel de după-amieze secătuite de vlagă, la lumina care pătrundea în camere umede şi coagula în jurul ei tot praful au luat fiinţă opere canonice ale culturii occidentale, alături de gânduri de sinucidere neduse la îndeplinire. Cultura noastră occidentală este o cultură a depresiei. Chiar şi în anatema pe care eu însumi o arunc asupra ei se ascund note de adâncă admiraţie, căci Baudelaire şi Bacovia sunt cei care mi-au decolorat definitiv adolescenţa. Într-un colţ, cu spatele la uşa mi-am amenajat o masă de scris: laptopul, o agendă pe care o folosesc drept ciornă, câteva cărţi şi o mulţime de flacoane. E încă lumină şi nu trebuie să aprind lampa. Îţi scriu din nou; îţi scriu mirându-mă cum pot alţi oameni să suporte depărtarea şi frângerea iubirii, tristeţea zilelor fără soare, angoasă pururi prezenţa a existenţei, măruntele spaime zilnice, dezamăgirile repetate, fără să scrie. Îmi recunosc şi eu sufletul faustic, abisal, gata de se vândă pentru o eternitate şi îi cedez. Prima frază este echivalentă cu smulgerea unei unghii. Sunt refugiat într-o utopie. Îţi scriu funest, pătimaş şi nestăvilit. Şi în acelaşi timp îţi scriu şi liniştit, detaşat şi stoic, precum scriau odinioară anticii pentru a separa de fiinţă adevărul şi pentru a-l fixa definitiv (şi cu el odată şi binele şi frumosul cu care acesta se însoţea). Ştiu prea bine că se scrie (de) mult; ştiu prea bine că se minte în scris mai uşor decât se minte cu vorba, pentru că dintre file nu răsare niciodată mustrarea celui minţit; ştiu că – de cele mai multe ori – se scrie inutil pe apă, temporar pe nisip şi chiar – rareori – etern în stâncă, însă ambiţia mea este să scriu pe suflete, cu sufletul. Doar astfel – prin scris – se poate distila existenţa – ceea ce am devenit - în esenţă – ceea ce suntem. S-au dat nenumărate definiţii ale speciei jurnalului – numai în Uşa interzisă (Gabriel Liiceanu) am numărat vreo zece – însă cred că aceasta este cea mai corectă. Ceva ce a fost în ţine, fluid şi inconsistent, te părăseşte fără să te împuţineze şi se solidifică; poate semăna cu ţine, te poate reprezenta, dar rămâne o entitate de sine stătătoare cu avantajul şi păcatul de a fi de neschimbat. Scrisul – poate că asta a vrut să spună Goethe – este o formă de a te vinde. De a-ţi vinde viaţă. Cea trecută, cea prezenţa şi cea viitoare. Realizez dintr-o dată îmi că nu sunt singur în cameră. Doctorul are darul – dobândit probabil în anii de experienţă cu pacienţi morocănoşi şi sensibili – de a intra şi de a se plimba prin saloane fără să fie auzit . Mă întorc spre el. Are halatul descheiat, îşi ţine mâinile la spate şi se leagănă înainte şi înapoi, lăsându-şi greutatea când pe călcâie când pe vârfuri. E ultima zi de spitalizare şi îmi aduce plin de solicitudine rezultatele analizelor. Dacă nu aş ştii că valsul zilnic cu moartea l-a desensibilizat complet aş încerca să îi citesc expresia fetei. E tânăr şi nu schiţează nici un zâmbet în timp ce îmi reaminteşte de prezent şi de boală. Într-adevăr, ar fi trebui să mă odihnesc, nu să mă plimb prin încăpere, să privesc pe geam sau să scriu. Refuz însă ajutorul asistenţei ce îl însoţeşte şi îi comunic cu glas scăzut hotărârea de a nu află nimic astăzi. Sunt şanse ca tratamentul să fi dat rezultate, după cum sunt şanse în aceeaşi măsură că totul să fi fost în zadar. Destinul meu poate fi însă suspendat pentru câteva zile, fără că lumea să se oprească să mă aştepte. Vreau să mă simt pentru o scurtă vreme precum pisica lui Shroedinger, viu şi mort, bolnav şi sănătos în acelaşi timp. Ridică din umeri. E mirat mai mult de dorinţa mea de a află în ce zi a săptămânii suntem (pentru a mă putea resincroniza cu lumea), decât de lipsa de curiozitate în privinţa stării de sănătate. Nu-mi pasă. După ce îmi semnează fişa de externare mă simt liber, iar gustul libertăţii umple până şi cea mai insignifiantă secundă a existenţei. Nu mă grăbesc. E abia joi. Înainte de a pleca mai bat încă o dată drumul până în centrul oraşului, încotoşmănat şi ajutat de un infirmier. Am mai făcut acest drum şi în alte daţi, dar de fiecare dată că un străin rătăcit în el şi în lume. Acum vreau să îmi iau la revedere. Nu ar trebui să mă lege nimic de acest loc, însă de la o vreme orice popas devine o casă şi orice ataşament o iubire. „În cele din urmă, porturile în care îţi laşi ancora devin chiar şi pentru ţine însuţi cuceriri”. Vântul şuieră tot mai ameninţător în răscruci, nori sunt plini ca nişte vaci de lapte, iar umbră cenuşie a lunii s-a ridicat deja deasupra orizontului. Toamna îmi moare în braţe. Se înserează, însă solemnitatea şi frumuseţea apusului este aici concurată şi refuzată de apusul lucrurilor şi al fiinţelor. Încă de la începutul toamnei nu a adunat nimeni frunzele de pe străzi astfel încât am impresia că scormonesc cu picioarele prin jar stins. În rest totul este metalic şi fără viaţă. Nu reuşesc să îmi imaginez ani sau măcar anotimpuri în care copacii scheletici, casele strivite şi drumurile crăpate pe lângă care trec să fi fost vreodată tinere. Cumva însă mersul încet şi nesigur cu care mă deplasez prin urbe, - sprijinindu-mă de braţul blajinului infirmier mă ajută să înţeleg această viaţă fără aşteptări în care a pătruns ca un vierme conştiinţa morţii. O refuz. Apatia este un preţ prea mare pentru salvarea trupului… Mai târziu, pe drumul ce şerpuieşte spre Sighişoara, în timp ce maşina sfâşie prudent voalul de beznă tras peste lume, îmi dau seama că trăiesc din nou. Trăiesc pentru că mă mişc. Iar dacă realitatea înseamnă (doar) interacţiuni, trăiesc din păcate cea mai dureroasă realitate dintre toate: interacţiunea cu moartea. Ce ironie: din difuzoarele maşinii ajung până la mine efluvii sonore săturate cu dragoste meschină – mici drame şi mult sex! –, în timp ce eu gândesc moartea cu voluptatea absolutului. În Faţa şi Reversul Camus a strecurat următorul adevăr esenţial: „Tinerii nu ştiu că experienţă este o înfrângere şi că trebuie să pierzi tot ca să ştii puţin”. Dintotdeauna am crezut că ştiu ceva – despre lume, despre viaţă, despre oameni, cu o vanitate cu atât mai mare cu cât am ţinut-o doar pentru mine. Abia acum ştiu ce înseamnă puţin, însă tocmai acest puţin face că totul să nu fie în zadar: orice formă de trezire este o izbândă şi orice scop dat vieţii este în sine o mântuire. Totul însă se plăteşte. Fie cu tinereţea, fie cu însăşi viaţa! Căci oricine întâlneşte moartea – nu că principiu fecundant al existenţei – ci în carne şi oase, pregătită la o răspântie, ştie că, oricât s-ar strădui să se împace cu ea sau să o învingă, nimic nu va mai fi vreodată la fel. Din această poziţie a ignora moartea nu mai este o alegere. Toate jurnalele condamnaţilor la moarte (fie de societate pentru vreo vină închipuită sau reală, fie de vârsta înaintată, fie de boală), în orice fel de registru ar fi scrise, conţin un personaj ubicuu, invizibil şi atotputernic, al cărui singur rol este nerăbdarea. Moartea. Chiar şi întoarse cu spatele şi legate la ochi, bietele ei victimele aduc mărturie despre existenţa ei prin tremur şi încordare, prin spaima şi tristeţe, prin reverie şi speranţa. Parcă auzi, ca un laitmotiv, cum strigă la fiecare pas: „O, moarte, sora mea pierdută, taina, chinul şi raţiunea mea de a fi, ţie, care îţi deschizi braţele spre mine, cel pierdut, mă confesez: iată puţinul pe care l-am trăit şi pe care, prin tine, încerc să îl înţeleg”. De ce aş fi eu altfel? Nici curajul şi nici deznădejdea nu pot scoate pe nimeni din anonimatul morţii. Primii fulgi par o funingine ce se aşterne după un pârjol. Sunt atât de mici încât, în lipsa vântului, rămân suspendaţi în aer. Satele şi oraşele ies în întâmpinarea mea din întuneric deja cucerite de albul lor funebru. Timpul se dilată, iar tentaţia mineralităţii pune stăpânire pe mine. Cât de simplu ar fi totul cu un singur punct de vedere şi cu un singur adevăr: acela al pietrei! Opresc radioul şi pentru o vreme ascult tăcerea. Motorul huruie, ştergătoarele oftează în timp ce curată parbrizul, iar roţile scrâşnesc muşcând din carosabilul umed, dar toate aceste zgomote monotone nu sunt altceva decât o cumplită tăcere. Kirkegaard are dreptate: atunci când nu spune nimic important şi nou, lumea de fapt tace. În intersecţii şi în curbe simt nesiguranţa maşinii. Uneori se apropie prea mult de parapete, alteori se mişcă în zigzag ca şi cum altcineva ar controla roţile din spate. Atât de puţin până la limită! Îmi dau seama că „problema fundamentală a filozofiei” – sinuciderea – şi-a găsit deja demult rezolvarea; doar că omul încă nu s-a împăcat cu răspunsul. Alegerea conştientă este ieşirea din orice blestem, din orice destin, din orice hazard şi din orice condiţionare. Avântul lucid în direcţia morţii, cu propriile tale reguli şi credinţe, este o formulă sacră – pe nedrept condamnată în cultură occidentală - de rupere a hipnozei morţii, este singură cale de a învinge tragicul… Înnoptez într-un motel din lemn şi rigips, cu paturi murdare şi baia pe hol, un adevărat cimitir al rătăciţilor, tocmai pentru a nu ceda tentaţiei imponderabilităţii şi absurdului. Dorm greu şi mă trezesc transpirat în jurul prânzului a două zi - vineri. Nu visez, însă port cu mine după somn, ca un stigmat, senzaţia pierderii gravitaţiei. Este începutul zborului, al somnului sau al sinuciderii. În adolescenţă, în aşteptarea exaltată a dimineţii, stăteam cocoţat pe fereastra camerei de cămin, cu picioare atârnând în afară şi mă lăsăm purtat până la ultima limită. Dedesubtul meu lumea era o muşuroi indiferent, pe când înăuntrul meu aveau loc nenumărate explozii solare ce nu puteau fi oprite sau controlate. Eram departe de lume, însă lumea anostă şi totodată necunoscută mă atrăgea. Iar spaima cea mai mare nu era hăul lumii, ci fascinaţia pe care viaţă din acel hău ce urma să mă ucidă în viitor o exercită asupra mea. Îmi era mai greu să opresc gestul, decât să îl pornesc. De fapt, într-un anumit sens, deja zburăm, căci viaţă tocmai începuse fără că eu să ştiu. Atunci era vara, acum este iarnă. Atunci era zborul, acum este somnul. şi Sinuciderea. în rest nimic din plinătatea senzaţiei nu s-a pierdut şi nici cunoaşterea ei intimă nu o micşorează în conştiinţa. Pierderea gravitaţiei, pierderea instinctelor mundane, izolarea de lume este pasul ce precede şi anunţă saltul. Şi somnul. Şi sinuciderea... Îmi spun că toate aceste gânduri pot ţine loc viselor şi fericirii, după cum propria mea călătorie poate ţine loc vieţii. Cobor în sala de mese, pregătit să îmi continui călătoria. Nu ştiu de ce tocmai acum îmi amintesc cuvintele cu care Kierkegaard îşi descria propria variantă mincinoasă a beatitudinii şi a reveriei: „Fiinţă îmi era străvezie precum adâncul marii, ca tăcerea mulţumită de sine a nopţii, ca liniştea solilocvă a amiezii”. E amiază şi lumea s-a schimbat în câteva ore printr-o alchimie celestă. Ninsoarea s-a oprit şi în lumina unui soare că un zeu, dealurile din jur, munţii din depărare, pădurea şi mina părăsită din spatele motelului par acoperite cu fosfor alb. Doar drumul pe care voi porni din nou în scurt timp este negru şi neînduplecat. Mă provoacă. Dacă un nou început este posibil (şi îmi este îngăduit), astfel ar vrea să arate: limpede, mândru şi imprevizibil, gata să mă doboare. Cei ce îşi doresc primăvară că început greşesc: primăvară este un liman; primăvară este un anotimp al odihnei, al veseliei şi al răsfăţului, iar odihnă, veselia şi răsfăţul sunt privilegii ce trebuie câştigate, nu atribute al inocenţei şi tinereţii. În minutele în care îmi curat şi îmi încălzesc maşină, aerul rece îmi dă dureri în piept, iar gerul îmi sfâşie carnea până la os. Nu mă mai desparte decât o oră de Sighişoara. Pe drum mă însoţesc efectele unei epidemii de nemişcare, iar uneori am senzaţia că albastrul unor câmpuri se continuă fără cezură, ireal cu cerul. Albul este eliberator mai ales în prime lui faze: ninsoarea fără viscol şi zăpadă neîncepută. Din când în când întâlnesc utilaje de deszăpezire şi semne ale unui război pierdut cu inocenţa şi cruzimea naturii. Primele semne ale civilizaţiei: zgomotul şi fierul mă dezamăgesc şi mă bucură în acelaşi timp. Trec de primele case ce anunţă oraşul, iar oamenii ieşiţi în faţă porţilor să dea zăpadă mă privesc cu îngăduinţă. Abia acum încetinesc. E atât de multă durere în urletul de lumină al soarelui şi atâta armonie în mişcările lor încât mi se pare că am ajuns în Răi - în Raiul Sărbătorilor de Iarnă, într-o copilărie pe care n-am avut-o niciodată. Străzile înguste şi monotone, fără podoabe, parţial curăţate, sunt un manifest al vieţii de dinainte de progres. Ameţesc străbătându-le. Mă opresc pentru a cere indicaţii şi mi se răspunde încet şi cu seriozitate de parcă este îndeplinită o datorie sacră. Cât de departe în timp şi în spaţiu sunt de capitală! Mai este o luna până la Crăciun însă îmi place să cred că undeva în spatele acestor porţi au început deja pregătirile pentru masă, pomul este împodobit, iar copii se bat cu bulgari. Nu degeaba sărbătorile (re)naşterii sunt însemnate în calendarul iernii; atunci au oamenii nevoie mai mult că niciodată de căldură. De căldură fizică, dar mai ales de căldură sufletească. Capul îmi este un cuib de dureri, însă mă ridic deasupra deznădejdii fără efort. Sunt nevoit să mă dezbrac de toate iluziile cu care mi-am augumentat realitatea, de toate falsele scopuri cu care mi-am jalonat viaţă, de toate minciunile pe care le-am răspândit în jur pentru a construi un sens. Rămâne totuşi o predispoziţie – naturală – la bucurie pe care o eliberez din marasmul sufletului, un refuz suveran al înfrângerii, o legătura cu lumea ce mă poate redă întreg lumii la căderea cortinei. Şi mai rămâne dragostea. De fapt totul este dragoste: drumul, copacii cu fructe de sticlă şi frunziş din nea, oraşul vechi cocoţat pe colină, cu aerul lui fantastic şi totuşi viu, tu… Mi-este totuşi teamă că iubirea nu este opozabilă morţii, după cum nici vara nu este opozabilă iernii. Doar gândurile noastre trăind-o pe una, o caută pe cealaltă. Da! Mi-este teamă. Dacă aş ştii că această mărturisire va ajunge vreodată la tine, poate că aş minţi, cum am făcut-o atâta timp cu mine însumi. La naiba cu Sfântul Augustin (Despre minciună) şi cu Immanuel Kant (Despre pretinsul drept de a minţi din omenie). Dacă în privinţa formei, autenticitatea trece înaintea adevărului, în privinţa fondului sunt tentat să pun înaintea adevărului sensul. Oare nu sensul este scopul cunoaşterii? Ce poţi face cu un adevăr care dărâmă şi nu pune nimic în loc? De fapt, minţind, nu ţi-aş îngrădi libertatea (îngrădindu-ţi opţiunile), ci dimpotrivă aş aduce o semnificaţie în ceva din care oricum nu va rămâne decât semnificaţia. Aş trişa destinul, însă gândindu-mă la tine îmi spun că prefer o minciună plină de sens unui adevăr inutil şi absurd. Am părăsit gândul întoarcerii, însă nu şi pe cel al mântuirii. Rămâi cu bine, tu, cea care ştii prea bine ce să faci cu toate spaimele şi laşităţile mele, tu, cea părăsită într-un oraş în care râul nu îngheţă din pricina mizeriei, iar zăpadă devine mult prea repede mâzgă, tu, cea veselă, puternică şi atât de încercată! Da! Îţi voi scrie! Îţi voi scrie despre orice, dar nu despre teamă… Călătoria – în orice alt scop decât cucerirea sau pradă – este un act al spiritului mai mult decât un act al trupului; a căuta devine treptat şi inevitabil a fi şi cu cât te risipeşti pe drum, cu atât mai mult aduni în tine; din păcate în acest caz destinaţia – chiar şi intermediară – este inevitabil o decepţie. Mă instalez într-o pensiune modestă, cu ferestre mici ce dau spre cetate. Este singurul confort pe care îl pretind: să am tabloul lumii la îndemână. Căci abia acum când utilitatea lumii îmi îi este luată, sunt pregătit pentru frumuseţea şi veracitate ei. Pentru acea frumuseţe şi acea veracitate ce nu se supune niciunor categorii, concepte sau algoritmi. Pentru acea frumuseţe şi acea veracitate pe care Camus le-a căutat până în clipă morţii jucându-se cu absurdul. Dar dacă nu lumea este absurdă, ci însăşi încăpăţânarea noastră de a separa efortul de a trăi în ea de cel de a o înţelege? Nu văd niciun rost – în afară lipsei de curaj – să îi negi indiferenta şi incoerenta realitate, din a cărei capcană oricum simţurile nu pot scapă. Lumea nu este povara lui Atlas, ci a lui Sisif. Din pricina medicamentelor o văd printr-o sticlă deformată, îi aud mişcările ca printr-un burete, iar spiritul meu covârşit de oboseală o percepe ca pe o poezie a luminii. Dar ştiu că ea există, fără să am nevoie de dubii că sfântul Augustin sau Descartes. Dincolo de geamul tulburat de ger, peste acoperişuri şi ziduri albite se prelinge din cer aurul topit şi nostalgia după-amiezii. În alte timpuri din toate coşurile caselor sobre şi înghesuite ar curge în sus, ca un răspuns, şuvoaie de fum chemând întunericul. După ce luminile oraşului se aprind, începe să ningă din nou prin pâclă înserării, iar eu rup cu metodă foile în care îmi mărturisesc teamă şi foile în care îmi iau la revedere. Cobor în stradă şi pornesc la întâmplare cu speranţa că aici străinii sunt recunoscuţi şi iubiţi. Există o plăcere vinovată în a te plimba în doze mici prin perdeaua de fulgi şi mai apoi în a viola pătura albă şi scârţâitoare aşternută pe străzi. Uneori trebuie să îmi închid ochii din pricina fulgilor, alteori trebuie să mă feresc de oameni grăbiţi şi distraţi. Frigul şi vântul mă îndeamnă să mă grăbesc şi să îmi îndes mâinile în buzunare. Zăpadă aşternută e blândă şi catifelată; o aud cum respiră şi se tânguie sub pasul meu, însă rănile pe care i le fac se acoperă imediat. Nu caut nimic altceva decât să trag în mine, ca printr-o perfuzie, viaţă din viaţa oraşului. Pentru o vreme rătăcesc printre case înalte din lemn şi piatră, fără gânduri. Mă opresc sub felinare şi ridic capul în sus pentru a primi pe obraji sărutul umed al cristalelor de gheaţă; fac mici bulgari pe care nu-i arunc ci îi stâng în palme până se topesc; privesc cu jind spre geamurile în spatele cărora ghicesc viaţă şi căldură. Încet-încet fac cunoştinţă cu spiritul bătrân şi circumspect al oraşului, îi fac mărturisiri, iar el mă acceptă. Doar în faţă turnului cu ceas regăsesc forfota umană – viaţă fără scop şi fără minte – ce mă atrage şi totodată îmi repugnă. Am contribuit odată cu propriul meu trup şi propria mea energie la trupul şi energia ei, fără regrete şi fără bucurie. Acum însă – îmbrăţişat fără voia mea – mă simt nu singur, ci singular, amintindu-mi de tot ceea ce ştiu şi de tot ceea ce mă desparte de ea. Un sentiment amar de anacronism mă inundă. De jur-împrejurul pieţei, pereţi plini de cicatrici sunt stânjeniţi de tinereţea oamenilor şi de tristă lor inutilitate. Câteva proiectoare plasate la poalele turnului aruncă pe cer umbre nefireşti. Bătăile ceasului şi binecunoscutele lui figurine se lasă aşteptate. Recunosc dincolo de simplitatea şi optimismul provincial, o formă de spectacol kitschos şi meschin, deşi în esenţă inofensiv. Într-un colţ, primăria a ridicat câteva gherete ca nişte case de pitici din se revarsă păpuşi de lemn sau porţelan, ciocolată şi vin fiert. Îmi amintesc că ieri a fost o sărbătoare, iar oamenii rămân nişte copii mari, fermecaţi ca fluturi de arome, căldură şi lumină, ce trăiesc dormind. Melismele înduioşătoare ale unui colind – izvorât din două difuzoare aproape îngropate în zăpadă – se amestecă cu vocile şi râsetele lor. Îi văd cum se apropie şi se despart după nişte legi pe care nu le stăpânesc, dar care stârnesc în mine un soi de invidie şi de înduioşare. Este scena perfectă pentru deznodământul unui basm modern despre bunătatea umană, despre fericirea simplă şi despre rugăciuni ascultate de îngeri. Ninsoarea se transformă într-o cascadă de fulgi maşi şi grei, iar eu mă încăpăţânez să rămân în mijlocul ei în piaţă, cu ochii fixaţi pe acele mari ale ceasului până când se trage cortina, până când oamenii se topesc, iar luminile mor treptat. E târziu. Ce este oare acest izvor de forţă şi miere ce învinge totuşi în mine frigul, spaima, singurătatea şi întunericul, mă ţine pe loc şi mă îndeamnă să strig: „Degeaba mă curtezi moarte! Nu cu tine am să mă împac, ci cu lumea!”? Iar când gândesc lumea, întreg orizontul şi întreg timpul devorat se umple până la refuz cu fiinţa ta. A muri nu înseamnă altceva decât să încuviințezi să mori. Aflu – cu conştiinţa unui destin încheiat – că port în mine – după cum spunea Camus – „o vară de neînvins”, o vară a mistuirii şi a pârguirii, o vară fără ploi şi fără plânset, o vară a freamătului nesfârşit; în căldura şi lumina acestei veri găsesc uşurarea care mă ridică din mine mai sus de mine, mai sus de turnurile ivorii ale cetăţii, mai sus de nori, acolo unde există doar cerul pudrat cu stele. Pentru o clipă doar sunt imponderabil; pentru o clipă, atât cât să înţeleg că orice ascensiune se face cu dorul arzător al întoarcerii; tu… , tu eşti întoarcerea, iar eu…, eu am ajuns pe culme. Ameţesc şi mă prăbuşesc înapoi în mine în spirală, repede, tot mai repede, ca într-un iad dantesc. În cădere îmi ating cu vârful degetelor buza de sus şi simt textura cleioasă a sângelui… Mă trezesc singur în mijlocul unei nopţi hulpave, în mijlocul unui oraş zgribulit, în mijlocul unui ninsori antediluviene. Pornesc pe o străduţă îngustă, sculptată parcă în munte, mănat de urgenţele trupului: foamea, setea şi durerea. Nu este o trădare, ci un ţipăt al cărnii neglijate, căreia încă sufletul îi mai dă socoteală. M-am rătăcit, însă nu îmi este teamă. Am încrederea oarbă că în preajma morţi devii invincibil şi norocos şi, într-adevăr, după o jumătate de ora, regăsesc motelul şi fereastră de la care privesc dihania hibernândă a oraşului. Mănânc. Beau. Mă culc abia după ce înlocuiesc foile rupte, iar somnul este o legănare, nu o tortură. De dimineaţă – sâmbătă – recitesc ultima frază scrisă şi mă cutremur. Îi sunt recunoscător albului iernii şi albului foilor. Singurătatea în iarna înzăpezită devine o amărăciune uşor de îndurat, după cum mai uşor de îndurat devine şi iarna prin scris. Am exilat pe hârtie – chiar supralicitând - tot răul de care sunt în stare şi nu-mi mai rămâne nici un rest pentru care să îmi fac griji. Eu sunt salvat, însă mă întreb ce cale vă rămâne ţie şi lumii în care încă trăieşti… Îmi iau micul dejun într-o cafenea din piaţă Cetăţii în timp ce o ceaţă plumburie înveleşte oraşul ca o pătură groasă, iar ziua se târâie şi agonizează. De la o masă situată lângă fereastră urmăresc cum gerul mâzgăleşte geamurile cu desene fantastice, iar zăpadă devine tot mai tare şi mai murdară. Pentru prima dată, după mult timp, oamenii îmi atrag atenţia, că şi cum aş fi fost – printr-o minune – vindecat de egocentrism. Mai întâi remarc puţinii anonimi ce străbat greoi piaţă cu capetele plecate, fără entuziasm, fără nicio amintire a nopţii precedente, cu flacăra spiritului abia pâlpâind. Par captivi ai zăpezii, ai careului de clădiri vechi cu faţade vopsite în culori vii, ai oraşului şi mai ales ai vieţii, ai teribilului conglomerat de acţiuni pe care o numesc viaţă. Îi privesc o vreme cu dragoste şi curiozitate, încercând – în joacă – să le ghicesc scopurile şi legile ce le guvernează mişcările aparent haotice. Căldura unui ceai cu scorţişoară îmi da o senzaţie mincinoasă de superioritate şi mă îndeamnă să întârzii cât mai mult într-un adăpost, pentru a nu deveni asemeni lor. O doamnă blondă şi grasă, între două vârste îmi umple din nou cană, îmi ia din faţă meniul şi îşi şterge palmele de şorţ. Între timp încăperea înaltă, cu lambriuri negre, luminată cu lămpi aşezate pe fiecare masă se umple şi a devine scenă unor mini-drame la care asist fără să vreau. Personajul principal este o doamnă în vârstă, emaciată până la limita ce desparte un cadavru de un om viu, îmbrăcată cu un taior maro şi machiată un pic prea strident. O privesc cum o privesc şi ceilalți clienţi – şi chiar angajaţii localului: cu îngăduinţă, bănuind că este stăpânită de o formă benignă de nebunie, declanşată probabil de singurătate şi bătrâneţe, de acele pericolele în faţă cărora cu toţii suntem vulnerabili. E oricum cel puţin ciudată. Se mişcă încontinuu prin cafenea cu o ceaşcă de cafea sau ceai neatinsă în mână şi caută în general mese ocupate de persoane singure. Cere voie să se aşeze sub diferite pretexte, iar dacă persoanele fie din politeţe, fie din milă o îngăduie în preajmă, iniţiază cu dezinvoltură conversaţii ar căror subiect nu îl pot ghici. Îi cad victime un domn în vârstă şi apoi o mama însoţită de fetiţă ei de cinci şase anişori şi cu toţii par încântaţi să vorbească cu ea. Nu ştiu din ce motiv pe mine mă evită ca şi cum nici nu aş există şi îi sunt recunoscător pentru asta. La o masă alăturată, o tânăra firavă cu ochelari şi un domn ce se apropie de cinzeci de ani – a cărui faţă o văd doar câteodată din lateral - vorbesc în engleză. Ea poartă un pulovăr lălâu cu modele fanteziste, el – un costum albastru, impecabil. Din inflexiunile frazelor şi afectarea vocilor trag concluzia că între ei a pornit dansul vioi şi incitant al flirtului; sunt agitaţi şi totodată stânjeniţi de situaţie, însă ceva mai puternic decât ei, ceva aproape palpabil, îi împinge unul către celălalt; şi totuşi, dincolo de atracţie, pare că o ameninţare necunoscută pluteşte asupra lor: bărbatul aruncă din când în când priviri fugare de vultur în jur şi pe geam, iar ea are obrajii roşii. Cu cât încearcă amândoi să joace rolul unor banali necunoscuţi, cu atât atrag mai mult atenţia. Câteodată ridică nepermis de mult volumul vocilor, iar eu mă întorc la gândurile mele pentru a nu comite vreo indiscreţie. La un moment dat, după nici un sfert de oră, el primeşte un telefon şi se ridică în picioare vădit tulburat, iar ea îşi dă ochii peste cap şi se lasă supărată pe spătarul scaunului cu braţele încrucişate. După ce termină de vorbit, bărbatul, fără nicio explicaţie în afară unor scuze reci şi contondente – pe care le aud şi eu – îşi îmbracă paltonul şi părăseşte cafeneaua în grabă. Mă aştept că totul să se încheie aici, fără niciun deznodământ sau concluzie, ca orice fapt de viaţă ce ne atinge deseori întâmplător, tangenţial şi ne lasă cu greutatea întrebărilor. În fond, fiecare dintre noi este plin de fragmente din vieţile altora şi din propriile vieţi şi purtăm cu noi pretutindeni un sac de întrebări despre ele. Recunoaşte: toate povestirile, nuvelele şi romanele nu sunt altceva decât slabe încercări unor suflete chinuite de a completa cu fantezie golurile necunoscute din vieţile altora şi din propriile vieţi, pentru a scăpa de toate acele obsedante şi nesfârşite întrebări… Din piesă lipseşte însă un ultim act… De niciunde, doamna în vârstă ce bântuie ca o fantomă prin cafenea apare lângă tânăra părăsită. Tresar şi mă întreb cum aş reacţiona eu dacă cineva ar asalta – chiar şi cu bune intenţii – preţioasă mea singurătate sau dacă eu aş fi nevoit să asaltez intimitatea altor persoane. Bătrână nu pare însă încercată de vreun sentiment de timiditate sau jenă. După ce obţine o încuviinţare sub formă unei ridicări din umeri – mai degrabă un semn de indiferenţă – se aşează la masă pe scaunul ocupat mai înainte de cel ce a părăsit-o pe faţă. Ambele femei stau faţă în faţă şi un timp lasă impresia că se ignoră reciproc. Tânăra îşi freacă mâinile şi pare pregătită să plece, însă în mod vădit îi lipseşte voinţă. Orice ce s-ar fi întâmplat între ea şi bărbatul mai în vârstă, slăbiciunea şi suferinţă pe care o resimte înclină în favoarea ei balanţa dreptăţii. Nici nu îmi dau seama când amândouă încep să-şi vorbească pentru că nu sunt tot timpul atent; îşi vorbesc însă multă vreme şi chiar dacă nu ştiu ce îşi spun, văd o minune în izbândă acestei legături umane. De mult zidurile ce împrejmuiesc sufletelor oamenilor recenţi nu mai sunt sensibile ca zidurile Ierihonului la vocile străinilor. La un moment dat, după ce plătesc şi mă pregătesc de plecare, le văd cum se apropie una de cealaltă, cum bătrână îşi lasă palma scheletică peste braţul fetei, iar faţă începe să plângă spasmodic. „Ecce inocentia!” îmi vine să strig în timp ce străbat piaţa devenită un teritoriul al vântului. Din cer coboară un întuneric violet plin de energie şi de ace de gheaţă, iar aerul zbârnăind că o coarda întinsă este viu. Nu ştiu cât timp a trecut; poate fi prânzul, după cum, tot atât de bine, poate fi înserarea. E o zi de odihnă şi îmi spun că poate oamenii şi-au dat măştile jos şi toate trăsăturile sufletului lor se pot citi limpede pe trăsăturile fetei. Mă apropii cât pot de mult de trecătorii şi le cercetez chipul; caut în special zâmbetul binevoitor, caut limpezimea privirii, caut obrazul ce roşeşte. Caut inocenţa. Scriam, în urmă cu patru ani, că : ”iubirea adevărată are nevoie de acea formă extremă de inocenţa ce se poate găsi doar în idioţenie”, unde prin idioţenie înţelegeam atunci o formă de autism (precum cea a personajului lui Dostoievski) ce provine printr-o neînţelegere sau o respingere profundă a legilor lumii. Acum – mai mult decât atunci - cred că inocenţa va salva lumea. Nu prin acţiunile ei, ci prin puterea ei de a crede, de a reface tot ceea ce raţiunea blazată a distrus în lume, de a fundamenta pacea. Căci, după cum inocenţa ce deţine şi foloseşte puterea poate declanşa apocalipsa, inocenţa singulară este atributul martirilor şi poate alunga pentru totdeauna din lume răul. Răul raţional, răul de mâna a două, răul meschin. Iată calea! Fiecărei generaţii îi este restituit Raiul şi fiecare generaţie îl pierde prin propriile ei puteri şi prin propria ei curiozitate. De aceea inocenţa trebuie doar ascultată, nu urmată. Orice predică ar trebui să conţină un îndemn la păstrarea unei portiţe deschise în suflete pe unde se poate întoarce, ca o dimineaţă, inocenţa. Nu prin uitare şi nici prin forţă sau înţelepciune. Nu există inocenţă în forţă sau înţelepciune şi nici nu este nevoie; esenţa credinţei este tocmai faptul că nu neagă nici forţa şi nici înţelepciunea, însă le face vulnerabile la adevărul de necombătut al inocenţei. Din păcate, din pricina viscolului, prea puţine chipuri pot fi văzute şi încă şi mai puţine fizionomii îndeplinesc rigorile inocenţei… Geometria oraşului se schimbă sub asaltul viscolului. Unele străzi devin de nerecunoscut, altele se înfundă. Trec în grabă prin faţă unei biserici – biserica Mănăstirii – un edificiu mohorât şi bătrân, cu o faţada vopsită în galben şi umerii grei de povara zăpezii. Localnicii care îi calcă pragul în grupuri mici şi lente, par şi ei la fel de mohorâţi şi de bătrâni. Oare cu ce dureri şi frământări îşi umplu rugile? Oare ce vise clocotesc în ei? Şi oare câtă nedreptate le face propriul suflet? Se întorc nu la inocenţă, ci la naivitate, căci dacă religia a adus inocenţa în lume, biserica mai apoi a confiscat-o. Îi las în urmă şi mă gândesc din nou la tine pentru a-mi îndulci decepţia. Dacă ar fi să te am că judecător – şi orice viaţă are nevoie de un judecător pentru a deveni destin! – nu aş face apel la inocenţa ta, ci la dragostea ta. Inocenţa este totuşi o lipsă; o lipsă a păcatului, o lipsă a existenţei, o lipsă a perspectivei sufletului îngenunchiat. Inocenţa este un accident; dragostea…, dragostea este o lege. Judecă-mă după legea în care tu însăţi trăieşti! Pe seară, închis între pereţii camerei de motel, păcătuiesc fumând. E prima dată după luni întregi în care m-am închinat unor preoţi păgâni ai cărnii, îmbrăcaţi în alb, am urmat ritualul cuminecăturii cu pastile şi am crezut în religia medicinii. În spaţiul mic şi etanş, în care lumina se furişează pe fereastră, fumul devine consistent şi lasă umbre pe parchet. Suflul meu îl mişcă; pare viu. E un partener de discuţii comod, fiindcă tace şi nu ripostează. După a cincea ţigară mă apuc să scriu întins pe pat în căutarea unei ieşiri din deznădejde şi din durere. Lângă mine, ca o ameninţare încarcerată dar nu anihilată, tronează plicul cu rezultatele ultimelor analize. A ştii sau a nu ştii! Abia atunci când acest lucru devine lipsit de relevanţă lungul şir de piese de domino al vieţii poate rămâne în picioare. Adorm şi, pentru prima dată după mult timp, visez (sau cred că visez); visez un şarpe monstruos care înghite plicuri aşezate în şir ca nişte piese de domino; visez o cafenea în care stăm amândoi faţă în faţă la o masă şi flirtăm; visez un oraş lovit de o avalanşă necruţătoare; visez un pat de spital de unde se poate vedea cerul printr-o fereastră cu rame de lemn… De dimineaţă viaţă reîncepe cu o forţă şi o făgăduinţă pe care nu le pot refuza. E duminică, iar dorul de ţine îmi străluceşte deasupra sufletului că un curcubeu. Prima hotărâre a zilei este să mă opresc – este suficient! – şi să mă întorc. Trupul însă se revoltă; îmi este rău şi nu mă pot da jos din pat, nici măcar pentru a scrie. Poate că doctorul o să revină, îmi spun, în curând. Câtă vreme spaima e trează pe dinăuntru aventură mea nu este o călătorie, ci o fugă, un asalt fără sorţi de izbândă, o încercare de a-mi îndrumă propriul şarpe către începuturi cu speranţa că se va devora pe sine însuşi. Sau o boală incurabilă. Din mine însă nu vreau să rămână fuga, ci visul pur al eternităţii pe care l-am trăit vineri sub cerul nopţii, atunci când am ieşit din mine, atunci când m-am ridicat deasupra oraşului, atunci când am fost viu. Orele sunt dezolant de goale şi până se întunecă alătur dorului de tine, dorul de noapte. „Sunt nopţi a căror dulceaţă se prelungeşte, da, iar faptul de a ştii că ele se vor aşterne pe pământ şi pe mare, chiar şi după ce nu vom mai există, te ajută să mori” (Camus). Sunt nopţi… Sunt nopţi atât de cuminţi şi de vrăjite încât le-ai vrea pentru totdeauna pictate pe interiorul sicriului ce-ţi este hărăzit. Sunt nopţi… Sunt nopţi… Recunosc paşii. Doctorul străbate holul şi este singur, iar eu îl aştept în salon pentru vizită de rutină. Sunt în spital; sunt viu şi obosit; sunt pregătit. De fapt nu am plecat niciodată. De fapt cunosc prea bine conţinutul plicului cu analize. De fapt abuzez cu bună ştiinţă de dreptul inalienabil al omului de a visa. Alătură-te mie pentru că visul să nu mai fie o simplă minciună. Măcar pentru noi doi. Alătură-te mie sau mai bine citeşte-mi ultimele pagini din jurnal… „Sunt refugiat într-o utopie. Toamna îmi moare în braţe şi se porneşte pe neaşteptate ciclul ninsorilor, al frigului şi al vântului. Scufundat că Atlantidă sub zăpezi oraşul pare tot mai liber şi mai curat. Frigul liniştit şi insidios sterilizează în profunzime – până la suflete. Nu degeaba sărbătorile (re)naşterii sunt însemnate în calendarul iernii; atunci au oamenii nevoie mai mult că niciodată de căldură. De căldură fizică, dar mai ales de căldură sufletească. Bunătatea lor are în ea o mult mai mică doză de ipocrizie decât vor să creadă detractorii atei. Este efectul banal al pornirii furnalelor interne. Eu însumi mişcându-mă îngreunat prin nămeţii unei ierni grăbite sau privindu-i pe fereastră camerei mă simt vindecat de amorţeală sâcâitoare pe care ţi-o injectează în cuget cenuşiul de până acum al unui început de Decembrie steril. Albul este eliberator mai ales în prime lui faze: ninsoarea fără viscol şi zăpadă neîncepută. Există o plăcere vinovată în a te plimbă în doze mici prin perdeaua de fulgi şi mai apoi în a viola pătură albă şi scârţâitoare aşternută pe străzi. Ceva asemănător hibernării se declanşează înăuntrul tuturor. Energia părăseşte membrele; se retrage dinspre periferii spre miezul fiinţei; spre inima şi spre creier. Ochii devin ramele unei ferestre prin care priveşti cu laşitate o lume încetinită şi ideală – un Răi părăsit – de la adăpostul unei camere încălzite. Dacă nesăbuinţă sau nevoia te împinge pe străzi, devii dintr-o dată conştient de exterior şi toate problemele ce-ţi macină că nişte pietre de moară nervii se micşorează până la extincţie ; eşti nevoit să lupţi cu un mediu potrivnic: să faci faţă frigului, să te fereşti de gheaţă perfidă şi să deschizi drumuri prin nămeţi. Nu mai pluteşti într-un eter pe care nu îl iei în seama. Totul se schimbă. Pe fiecare lucru artificial, neted şi simetric ieşit din mâna omului, natură pune stăpânire cu nonşalanţă şi blândeţe. În cele din urmă eşti nevoit să te declari învins şi să te abandonezi unei letargii fericite vecine cu narcoză. Poţi să visezi un viitor imposibil, poţi să îţi revizitezi trecutul fără regrete, poţi să crezi că prezentul este o stare de aşteptare continuă. Locuieşti într-un alt oraş – mai liber şi mai curat -, în care nu mai recunoşti niciun semn de modernitate, iar tu la rândul tău, străbătându-l în orele lui astrale sau selenare, eşti un alt om. Un om atemporal. Un Adam sau o Eva. Până şi singurătatea în iarnă înzăpezită devine o amărăciune uşor de îndurat. Nopţile sunt lungi, dar gândurile care le umplu le fac nesfârşite. Ce plăcere perfectă să te retragi după înfruntările zilnice cu natură într-o camera încălzită şi întunecată ce da spre o mare înspumată de acoperişuri, cu un ceai aburind şi să priveşti totul prin florile de gheaţă de pe geam! Sunt nopţi atât de cuminţi şi de vrăjite încât le-ai vrea pentru totdeauna pictate pe interiorul sicriului ce-ţi este hărăzit.” Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23949 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE