PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Mai tăcem şi noi un pic? Text postat de Florentin Sorescu Într-o searã mã aflam pe pârtia de ski, la Băile Homorod. Singur. Adicã fãrã familie. Nevastã-mea era la piscinã, iar copiii, probabil pe telefoane. Sau dracu ştie unde. Acu' trebuie sã ştiţi cã sunt din cale-afarã de bun skior, deşi prea puţin vã intereseazã. Prima datã când m-am pus pe skiuri am reuşit performanţa  de a-mi "scrânti" o coastã. Cum ar veni, mi-a ieşit din prima. Ei bine, eram, aşa cum am spus, singur. Se lãsase deja noaptea şi crestam zãpada în lumina reflectoarelor. Gerul fãcea ca aerul sã parã de sticlã. O linişte neclintitã, în care se auzea doar scrâşnetul înfundat al skiurilor. La un moment dat, nimeresc pe telescaun lângã o fetiţã. Sã tot fi avut vreo 11-12 ani. Roşie în obraji şi datã dracului de frumuşicã. Încerc sã leg un dialog, ea îmi rãspunde politicos. Stâlceşte limba românã, îmi dau seama cã este pui de secui. De fapt probabilitatea de a fi româncã era una foarte micã, pe-acolo fiind aproape eminamente  numai secui. O dãm pe englezã, fiecare cum se pricepe. Dupã care tãcem. Sincron. Cum s-ar spune, nişte tãceri alãturate. Aveam sã-mi dau seama de acest lucru când iar am tãcut împreunã. La a doua urcare. "În sfârşit", mi-am zis, "în sfârşit am gãsit un skior la fel de bun ca mine", de vreme ce am ajuns jos în acelaşi ritm. Nu o urmãrisem la coborâre, dar acum m-a fãcut curios. Cât sã vãd cum dispare cu repeziciune şi... mã aşteaptã. Jos. Ca sã tãcem din nou împreunã. Nu ştiu cât a mai durat pânã la închidere. Ceea ce ştiu e cã urcam pe ACELAŞI telescaun, cu regularitate. De fiecare datã ne cãutam din priviri, ca nişte vechi şi buni amici. Uneori se întâmpla sã ajung eu primul şi o aşteptam, de cele mai multe ori, ea. Şi de fiecare datã urma o tãcere nespus de frumoasã. Tãcerea aceea dintr-un bizar aluat, care depãşeşte graniţele dinte sexe, dintre vârste, dintre neamuri. P.S. Povestea asta îmi aminteşte de o alta, cu o fetiţã româncã stabilitã în Danemarca. Mi se pãruse cam singuricã şi prinsesem obiceiul de a-i spune tot timpul poveşti. Mai cu seamã cã se strãmutase de curând acolo şi o nãpãdise dorul de acasã. La un moment dat, termin de spus o poveste - ne plimbam împreunã pe înserat, la ţãrmul märii, ca şi cum marea ne-ar fi fäcut sã ne simţim puţin mai aproape de casã - şi o întreb, ca în 1001 de nopţi: - Vrei sã îţi mai spun o poveste? La care ea îmi rãspunde aşa: - Bine, poţi sã-mi mai spui una, dar dupã aceea îmi promiţi cã mai tãcem şi noi un pic? Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE