PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Şi ne izbăvește de cel rău Text postat de Florentin Sorescu Cea mai mare fericire de pe această lume este să ai diabet, aşa îmi spuneam uitându-mă cu invidie la unii colegii de salon, cum s-ar zice colegi de suferință, dar ca să înţelegeţi acest lucru trebuie să vă explic, iar asta nu prea-mi vine la socoteală pentru că uneori chiar şi amintirile dor, bunica zicea că numai cei aleşi au parte de suferință, aşa se pregătesc ei ca să-l poată vedea pe doamne-doamne şi să reziste la atâta lumină, dar eu nu aveam nicio pretenție să-l întâlnesc pe Dumnezeu,  m-aş fi mulțumit s-o găsesc măcar pe mama lângă mine şi tot ar fi fost ceva, altă dorință nici că aş fi avut, mai ales că ea putea fi pontată şi la capitolul îngeri, ba chiar la cei mai luminoși dintre ei, cert e că după fiecare operaţie ieșeam plin de pansamente, iar ăsta în principiu nu este un lucru rău, ba chiar poți deveni interesant dacă ştii să te pui bine în evidenţă, cu cât ai mai multe bandaje, cu cât ajungi un fel de vedetă a spitalului, mai rău este atunci când trebuie să ţi le scoată, asta nu-i o treabă prea plăcută, cinstind vorbind ţipam ca din gură de şarpe când le smulgeau cu sângele ăla închegat şi negru ca o lalea, apoi îţi curăţau rănile frumos cu apă oxigenată şi vată pe băţ, pardon, catifea, cred că  de-aia m-am şi trezit odată la Înviere urlând în gura mare, "Ce bine de Isus că a fost diabetic, fericitul de el, a înviat din morţi curat-curățel, n-avea pe el  nici pic de bandaje", "Cum adică diabetic, m-a întrebat mama consternată, de unde naiba îţi vin tâmpeniile astea în cap", şi dă-i şi explică-i cum în spital singurii care nu aveau bandaje erau cei bolnavi de diabet, că la ce naiba  le-ar fi folosit, oricum sângele lor nu prindea cheag, ci era dulce ca o acadea, doamne, cât puteam să îi invidiez, mi se părea că diabetul zaharat este cea mai mare minune lăsată de Dumnezeu pe pământ, atunci când îmi spuneam rugăciunea era imposibil să nu adaug în final "şi dă-mi şi mie măcar o fărâmă de diabet ca să mă păzească de cel rău", uneori mi se părea că şi colegii mei de salon aduc puţin cu nişte îngeri aşa plini de pansamente cum erau,  nişte îngeri căzuţi, dar bunica nu putea să priceapă în ruptul capului ce legătură au îngerii din rai cu mirosul de eter şi bucățile de tifon, pentru ea raiul era undeva sus, în cer, mie mi se părea că singurul loc în care îl poți găsi este acasă, de fiecare dată când încercam să mi-l imaginez o vedeam pe ea amestecând lumină în oale mari cu magiun. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Mă voi gândi. P.S. Nu am citit nicio carte scrisă de Pamuk. V-am spus că asta vi se va părea prea "largo"?   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2017-01-17 22:08:18               undeva s-ar cere un punct. o ruptură. la chestia asta Faulkner era de neegalat.   Postat de catre Daniel Petrescu la data de 2017-01-17 22:02:05               Nu. Sună aşa de rău?   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2017-01-17 20:55:41               aici, din p.d.v. tehnic ați încercat să-i dați cu tifla lui pamuk, care în volumul „Istanbul” are o frază extinsă pe trei pagini?!   Postat de catre Daniel Petrescu la data de 2017-01-17 20:34:22	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE