Atelier Literar


	PRIMA PAGINA TEXTE COMENTARII AUTORI CONSACRATI CAUTARE
	FORUM CHAT REVISTA EUROPEEA AJUTOR CONTACT


	Uroborus
	Text postat de Cristian Vasiliu
	Motto: „Nu există vindecare decât prin adevăr” P. Creţia Trecutul nu „a fost”; trecutul există şi este produsul ingrat şi pururi prezent al imaginaţiei şi al memoriei. Dacă tu eşti în el şi el – în aceeaşi măsură – este în tine; sau – mai exact – el este, cu cât înaintezi în viaţă, chiar eul tău. Suntem ca nişte bulgări de lut ce lasă, în rostogolirea lor prin timp, bucăţi din ei înşişi, până când, epuizându-se, dispar fără urmă. Îmi amintesc că reprezentarea unui om în dimensiunea timp este un şarpe încolăcit în jurul locurilor şi fiinţelor dragi. Asta suntem şi în realitate: un şarpe ce sugrumă – oglindă a şarpelui din propria noastră conştiinţă. Un efort titanic de culegere a tuturor firmiturilor rupte din noi nu vom mai da niciodată suma a ceea ce am fost la început, în mirabilul moment al inocenţei. La sfârşit fără să vrem suntem vinovaţi – după cum spune Camus – chiar şi numai pentru că am trăit şi am devenit conştienţi de trăire. Păcatul primordial nu este nici dorinţa exacerbată, nici fragilitatea voinţei, ci despărţirea de natură. Şi nicio altă despărţire nu este mai grea. Căci nu atunci L-am pierdut pe Dumnezeu, ci atunci L-am găsit, drept mângâiere. Folosesc prezentul ca o recunoaştere a faptului că trecutul există. E prima zi: marţi. Mă despart de tine cu inima inertă şi cu certitudinea că absurdul este o lege universală. Deasupra noastră soarele a crescut până când a acaparat cerul. Tot ceea ce spui cu atâta gravitate, aproape fără să îţi mişti buzele, este important şi inutil în acelaşi timp. Nu este o despărţire, ci o amânare. E cald, lumina orbeşte, iar noi suntem un punct insignifiant pe o stradă oarecare, într-un univers gata să explodeze. În jurul nostru se petrec toate minunile şi toate orgiile capitalei şi totuşi – în mijlocul ruinei anunţate – nu ne rămâne nimic altceva mai glorios sau mai mârşav de făcut în afară unei lungi îmbrăţişări. Nu este un răspuns; nu pot vorbi, ci poate, cel mult, scrie. Promit tot ceea ce îmi ceri şi, apoi, când umbrele blocurilor ne acoperă, mă îndepărtez rostind în gând ca o mantră: „Aşteaptă-mă!”. Oamenii de umerii cărora mă lovesc, în timp ce îmi caut maşina, au un aerul absent şi grotesc al unor roboţi. Mă urmăreşte senzaţia că libertatea absolută te rupe de tot: de viu şi de mineral laolaltă şi că aripile sunt de fapt un blestem crud. A putea face totul înseamnă a face inevitabil răul. Până şi Dumnezeu s-a născut cu constrângeri, iar eu… eu nu sunt decât o făptură cu busola fericirii stricată, transformată într-o ţintă a hazardului. Rămâi cu bine deci, tu – suflet senin, stăpân şi totodată străin într-un Bucureşti pustiu şi putrezit de atâta vara! Fie ca pereţii lui plini de reclame, străzile gălăgioase, clădirile lui înghesuite din vechiul centru, zgârie-nori modeşti de sticlă şi metal, localurile lui vesele din miez de noapte, parcurile lui cu vegetaţie obosită şi mai ales râul său cenuşiu, artera sa prin care circulă viaţă şi mizerie, toate acestea împreună să te ocrotească! “Aşteaptă-mă!” Cu ecourile rugii stăruind încă în minte, rotesc cheia în contact, iar maşina, ca o uriaşă felină, mârâie şi se pune în mişcare. Mai întâi leneş şi greoi, iar apoi, pe măsură ce accelerez, tot mai alert, ca şi cum s-ar năpusti asupra prăzii. Drumul ce iese din Bucureşti şi urcă spre munte este copleşit de fumul fiarelor motorizate şi de angoasele vacanţelor ce durează prea puţin. Un soarele în prăbuşire, situat la o palmă peste orizont, îl încălzeşte până la lichefiere. Graba şi nerăbdarea tuturor mă enervează şi mă ţine în alertă. Recunosc că şi eu însumi am ancore în urmă – tu fiind una dintre ele, iar la început înaintarea nu mă apropie de destinaţie, ci mă îndepărtează de ceea ce părăsesc pentru o vreme. Până la ieşirea de pe şosea principală timpul trece în ritmul haotic şi alert al capitalei, timp măsurat cu hituri la un post de radio oarecare şi cu derularea hipnotică a stâlpilor de tensiune. Nici ochii nu pot să vadă altceva decât praful, dungile aproape şterse ce despart sensurile şi benzile de circulaţie şi numerele de pe plăcuţele de înmatriculare. Căldura, ce urcă din pământ şi din blocul motor, o resimt ca pe o febra. La Predeal reuşesc să ies din rândul de maşini şi înainte ca toată lumina să se adune la capătul pământului trec muntele. Deja vara începe să dea înapoi o parte din orele furate nopţii; în clipa în care, limba de câmpie dintre munţi mi se desfăşoară înainte, întunericul – parcă adus de mine – o şi inundă. Lanţurile se rup; capitala rămâne în urmă, într-o altă galaxie. Aici, sub catapeteasma cărămizie a orizontului, existenţa se rezumă la inocenţa gândului. Iar ceea ce simt – trezirea – este pentru conştiinţă echivalentul bangului sonic. O numesc îmbrăţişarea şerpească a melancoliei. Există, după cum spunea Camus, în Sud o melancolie a soarelui Mediteranei şi o melancolie a ceţurilor, în Nord. Le-am cunoscut pe amândouă cu supra de măsură în periplurile mele şi i-am plâns şi i-am invidiat pe toţi ce sunt condamnaţi să-şi mănânce zilnic pâinea în tovărăşia lor. Dar ele nu se pot compara cu melancolia sfâşietoarea a Centrului, cu melancolia mioritică a plaiului – după cum o numeşte Blaga, acea tristeţe domoală şi nesfârşită din care nu poţi ieşi pentru că te mângâie cu duioşie şi se hrăneşte singură din tine, făcându-te să o iubeşti. Ceea ce pentru sud şi nord este un îndemn la acţiune, chiar dacă – uneori – la sinucidere, în numele frumuseţii (în Sud) sau al mântuirii (în Nord), pentru noi, ceilalţi – centralii – este un principiu al non-acţiunii, al paraliziei contemplative, al memoriei fără istorie ce te poate înghiţi (pentru că te privează de busola prezentului). Îl simt şi eu în unele momente cum îmi pătrunde în oase, cum îmi sapă în creier până-mi dezgroapă toate amintirile deja putrezite acolo şi cum îmi deschide în faţă un hău de deznădejde. În mişcare, din galopul maşinii, o parte din atenţie mi se disipă în interior. Un ochi îmi sondează adâncurile întunecate ale sufletului; doar cel de-al doilea ochi înregistrează toate detaliile senzuale ale drumului. Încetinesc tocmai pentru a mă putea lăsa pătruns de sensurile ancestrale şi generatoare de forţă vitală ale dansului umbrelor neliniştite cu muntele. Din acoperişurile caselor răspândite de-a lungul şoselei pe lângă care trec ies flăcări pe care mai apoi întunericul, tot mai apăsător, le stinge; şi tot aşa până când mă trezesc în mijlocul unui abis populat cu vieţuitoare ce îţi duc cu ele propria lumină. La destinaţie nu mă aşteaptă nimic în afară de părerea de rău că am ajuns. Sunt – şi voi rămâne pentru două zile – într-un loc din care nu pot scăpa de mine. E un final anost, însă necesar. Orice călătorie se încheie şi îşi începe transformarea în poveste într-un port oarecare; portul meu este un hotel cu camere lipsite de orice lirism, însă largi şi confortabile. Anesteziat de oboseală şi de tăcere, nu adorm înainte de a-mi pipăi cu mintea toate părţile sufletului – ce paradox! – şi de a constata că în el rămân totuşi intacte adevărul şi rana unei iubiri infinite. E un semn că pot găsi o cale prin Labirint. Privesc tavanul şi în cele din urmă îmi închid ochii. Somnul în braţele speranţei este mult mai odihnitor. Din păcate nu mai visez de mult. Mi-ar fi plăcut să visez un colţ de plajă, într-un golf mărginit de stânci albe, la ora la care luna se înalţă din mare şi fantomele noastre imortale scăldându-se în coridorul luminat ce se întinde până la orizont. Mi-ar fi plăcut să visez ceva ce nu există şi nu poate dura, pentru a ştii în adâncul visului că este un vis şi pentru a refuza să mai ies din el. De câtă disperare şi durere ne salvează visul şi cât de nerecunoscători suntem pentru salutara noastră slăbiciune umană!... Această este vocea – tot mai slabă în mine – a eului torturat de o afecţiune bolnăvicioasă pentru umanitate şi umanism. Eul celălalt, eul lucid şi critic – acea voce pe care o aud tot mai des de la o vreme – formulează altfel adevărurile descoperite. El ştie că sensul profund al umanităţii este tocmai abilitatea şi voluptatea de a visa, însă tot el recunoaşte – bravând, cu onestitate şi resemnare – că este mult prea steril şi mult prea cinic pentru a mai putea apela la opiul visării. Înlocuiesc visul cu gândurile treze despre vis, după cum şi viaţa o înlocuiesc tot mai des cu judecăţi despre viaţă. Dimineaţă, înainte de a ieşi să mă plimb, îmi uit gândurile sau le declar fără importanţă pentru a putea să mă bucur de puritatea zilei de august, prima după sfârşitul lumii, miercuri… La doi paşi, după ce ies din hotel şi trec pe sub un portic, descopăr stradă ce duce spre Biserica Neagră. O vânzoleală pestriţă o astupă, deşi ziua este încă tânără. Braşovul este uneori, în miezul său, la fel de corupt ca şi Bucureştiul. Te aştepţi ca apropierea muntelui şi a pădurii să îl cureţe şi să îl umple cu speranţă – acel panaceu universal al celor nefericiţi (după W. Shakespeare) – însă în mijlocul verii, străpuns de săgeţile soarelui, se lasă şi el cu totul pradă prafului şi viciului. Absenţa ploii de ceva vreme dă clădirilor şi străzilor un rictus deprimant. Nici localnicii, ce umplu străzile de la primele ore ale dimineţii, confiscaţi de preocupări mercantile (vânzări de mici obiecte fără nicio utilitate, de mâncăruri stradale: gogoşi, covrigi şi îngheţată, de îmbrăcăminte, etc... ) nu reuşesc să trezească şi să înfrumuseţeze spiritul oraşului. Turiştii – ca aproape peste tot – răspândesc un nihilism vesel şi un materialism grosolan în faţa căruia oraşul cedează. Zidurile lui se umplu de reclame, casele – se transformă în restaurante, iar ornamentele sunt maimuţărite până la kitsch. Colorile trec fără emoţie de la gri la portocaliu şi de verde pal la mov. Peste tot se respiră un aer îmbâcsit de minciună, pe care îl cunosc atât de bine, dar care aici – la poalele Tâmpei – mă dezamăgeşte. Din piaţă Sfatului văd emblema dezolantă si un pic strâmbă a oraşului – semn al unei mândrii erodate – ce tronează în vârful dealului. Cercetez, meditez, aştept. Mă dezic prin ritm de restul turiştilor. În faţa vitrinelor nu cercetez exponatele, ci doar ramele şi geamuri inundate de lumină. Sentimentul de singurătate e delicios şi suportabil în mijlocul mulţimii. Remarc doar – deşi nu percep şi freamătul sufletesc – tinereţea chipurilor. Plimbarea are pentru mine un sens iniţiatic. Încerc să transform un sentiment de înstrăinare, de dragoste îndepărtată într-o nouă vigoare, într-o nouă dragoste, de viaţă şi de tine. Am nevoie de un scurt răgaz – pentru a-mi umple plămânii cu aer – înainte plonjării în necunoscut. Soarele orbitor ce decolorează şi şterge detalii până la anonimizare, îmi este însă potrivnic. Aş fi vrut ca o ploaie dezlănţuită, cotropitoare să răcorească pietrele pavajului, roşul ţiglelor de pe acoperişuri şi verdele ars al pădurilor. Şi mai ales să-mi răcorească sufletul. Categoric, Braşovul nu este un oraş al reînnoirii sufleteşti, ci al melancoliei. Mă resemnez şi, răscolind pietrişul, înconjor Biserica Neagră, fără a avea puterea să-i calc pragul. Un imn stins şi tulburător se strecoară printre uşile ei mari, în faţă cărora mă opresc pentru o clipă. Mă trezesc din visare, sub un cer tânăr şi străbătut de câţiva nori albi şi gumoşi şi decid să mă îngrop într-un restaurant. Mai cheltuiesc câteva ore într-o librărie ce poartă numele unui poet şi ajung la hotel la ora la care se întorc tăcerile, vestitoarele nopţii, iar suflul străzii devine greoi. Oraşele de munte sunt chinuite de legile meschine ale pământului, nu de cele divine şi generoase ale cerului sau de cele misterioase şi schimbătoare ale apelor. Se închid în ele însele, strâmtorate între pietre şi pădure, sunt concurate în întreprinderile lor pe orizontală de steiuri şi trăiesc tot timpul cu un ochi deschis, ca o jivină temătoare. Dacă încerc să îmi imaginez un oraş ca Braşovul în evul de mijloc nu pot depăşii un stereotip: mirosul de răşină şi umezeală, muţenia sălbăticiei rănite în bârlog, pereţi apropiaţi şi scorojiți ce absorb lumina amurgului, casele cu obloanele trase a pânda nu a somnolenţă, străzile întortocheate cu pietrele lustruite de ape şi de paşi, în care doar negurile se reflectă şi locuitorii oraşului, nu oameni vii, ci mai degrabă umbre ce urmează contururile pereţilor fugind din calea luminii. Ajuns înapoi în camera de hotel, îmi aşez două scaune pe balcon pentru a asista la spectacolul nopţii şi, de la înălţime, îmi caut dară lăsată de propriu meu destin prin lume. Nici de data asta nu îmi ţin promisiunea făcută la despărțire de a-ţi scrie. Nu te speria; nu te-am uitat şi nu am uitat-o; îmi este peste putinţă. Nu uiţi poartă labirintului sufletului şi nu rupi aşa uşor firul ce te împiedică să te rătăceşti; chiar dacă auzi şi simţi respiraţia fierbinte şi puturoasă a Minotaurului. Amân momentul mărturisirii, ca şi cum nu de rostire depinde mântuirea şi întoarcerea spre lumină, ci de trecerea timpului şi de suferinţă. Acum, când lucrurile se aşează, îmi pot strânge gândurile mănunchi şi le pot îndrepta din nou, întregi, către mine însumi; şi, îndreptându-le către mine, le pot îndrepta şi către tine. Către tine – cea dragă, cea departe, cea rămasă în Bucureşti. Nu scriu însă. Nu scriu pentru simplul fapt că nu cunosc – încă – adevărul şi, mai mult decât atât, nu ştiu să fiu autentic. Pentru a scrie, mai mult decât pentru a vorbi, este nevoie impetuoasă de ambele. Adevărul fără doză necesară de autenticitate nu cântăreşte nimic; calea spiritului uman spre adevăr este deschisă şi jalonată de autenticitate, iar autenticitatea – ulterioară adevărului – se confecţionează. Nu este o formă de minciună, căci sensul – odată confecţionat – există. Rămâne să îmi aflu adevărul – curând, foarte curând, iubirea mea! – şi să îmi construiesc autenticitatea. Până atunci mă gândesc la tine... Pentru noi – îmi spun - sensul s-a întrupat din momentul în care n-am desfăcut din îmbrăţişare şi am ridicat până la cer un zid de amânări şi de nelinişti în dimineaţă fosforescentă de august a plecării mele. Acest sens al începutului, nelămurit odată şi abia acum clar şi răscolitor, mă urmăreşte cu obstinaţie. Viaţa este însă aici, în faţă mea, chiar dacă incompletă. Încerc să numesc cele câteva stele ce înving luminile oraşului, trag în piept cu tărie efluviile răcoroase ale vieţii vegetale a muntelui şi îmi rotesc privirea asupra unei pieţe pustii ce capătă încet aerul marţial al unui cimitir. Descopăr că ceea ce adânceşte tăcerea este lipsa zgomotului de motor, când calm, în aşteptare la semafor, când nervos şi ascuţit, în alergare. E pace, dar nu de pace am nevoie, ci de reţeta misterioasă a păcii. În aşteptarea lunii, singurul inamic adevărat este oboseala; mi-o amăgesc cu sorbituri dese dintr-un lichid de culoarea iadului şi cu fumuri de ţigară. Eşti departe, dar abia timpul şi dragostea mă fac să înţeleg depărtarea. Există în toţi o parte divină şi o parte omenească; partea omenească este cea cu care intrăm în contact – prin apropiere – în fiecare zi; este partea cea care ne isterizează şi pe care lumina adevărului şi a vieţii sensibile o dezvăluie; partea divină, în schimb, nu iese la iveală decât atunci când te depărtezi de om şi iubirea rămâne neştirbită. În fond Dumnezeu este depărtare; când Dumnezeu a coborât printre noi El a devenit Om (sau noi l-am văzut ca Om). Tot astfel şi pentru noi. Tu – departe eşti o Dumnezeie, iar eu – pentru că trebuie să încapi în Lume – înţeleg şi îmi doresc timpul şi spaţiul nesfârşit. Tot ce este atât de minunat şi de uman în tine se transfigurează şi mă ajută să înţeleg de ce te iubesc. Iar a înţelege de ce iubeşti înseamnă a iubi şi mai mult. Filozofii iubesc mai mult decât poeţii, fiindcă pentru primii căutarea ia sfârşit în preajma adevărului, pe când ceilalţi sunt obişnuiţi să îşi creeze propriile lor adevăruri de care se plictisesc repede. În nouă dimineaţă – e joi deja! – urmele reflecţiei din noaptea precedentă despre depărtare îmi şoptesc soluţia ecuaţiei propriei mele vieţi. E totuşi un contrast izbitor între gândurile ce au izvorât din adâncul negurii, alcoolului şi tutunului şi gândurile ce mă năpădesc în faţă ferestrei deschise spre un soare excesiv, spre păduri voioase şi spre un oraş ludic. Şi eu sunt tot atât de departe de tine pe cât eşti tu de mine. Constat cât de dureroasă este pentru cel ce a trăit în privaţiune chiar şi numai bătaia de aripi a fericirii. Un vânt nehotărât venit dintre munte îmi mângâie faţa; aerul pe care îl sorb cu nesaţ îmi ajunge parcă în toate cotloanele minţii, primenind-o. Undeva în apropiere latră un câine, iar lătratul lui rupe voalul de linişte aşternut de obicei peste oraşele somnambule la sfârşitul nopţii, în clipa binecuvântată de dinaintea zorilor. Îi răspund alţi câini şi încet-încet Braşovul îşi pune în funcţiune complexa şi zgomotoasa lui maşinărie. Şi eu la rândul meu devin, pentru câteva ore, o rotiţă obedienţă din pântecul ei. Într-o sala situată la parterul hotelului, în care soarele se strecoară tăcut printre jaluzele, vorbesc unor medici despre beneficiile unor dispozitive miniaturale de luat vederi. În pauză îmi dau seama cu amărăciune că nu sunt original. Am împrumutat – nu! sunt intransigent: Am furat! - soluţia ce m-a făcut să exult mai înainte dintr-o carte de Gabriel Liiceanu frunzărită ieri în librărie. Cu fiecare oră care trece nemulţumirea de mine însumi creşte exponenţial. Iată-mi gândurile furate: „Ai observat că absenţa ne şterge păcatele şi ne face ulterioară prezenţa mai îngăduită în ochii semenilor noștri? De aceea morţilor li se iartă totul: ei au intrat în absenţa cea mare, cea care spală şi curată orice. Iar pelerinajul nu are oare, într-o oarecare măsură acest sens? Plecai departe, cât mai departe, lumea se curăţa o vreme de tine. Iar tu te întorceai curat, cu mult mai curat şi mai îngăduit de ceilalți – şi de tine. Când vrei să te răscumperi ceva, când vrei să te recompui în ochii tăi şi ai celorlalţi, dispari din lumea ta o vreme, mori pentru toţi ceilalţi”. Soluţia este exilul, moartea temporară, nu fugă; dar ce este pentru cel lăsat în urmă dispariţia benevolă dacă nu o fugă? În zadar îmi caut justificări semantice… Am crescut într-un panteon plin cu monumente vii ale responsabilităţii: părinţii, bunicii, mătuşile, unchii; ei nu au fugit niciodată şi nu vor muri niciodată; sunt condamnat să le venerez şi să mă întorc la ele pentru reculegere şi rugă întotdeauna, dar să nu le pot urma exemplul. Ei au devenit sfinţi, pe când eu îmi negociez încă mântuirea. Mă întorc în librărie într-un soi de pelerinaj penitent şi recitesc pagina din Gabriel Liiceanu printre rafturi doldora de cărţi noi. Înăuntrul domneşte un aer trândav în care plutesc în suspensie urme de praf; afară – lumina coborâtă din soare tulbură şi electrizează atmosfera. Repet în gând membrii din galeria Marilor Întorşi, din care pot face parte – dacă am destulă tărie de caracter – şi eu. Isus din Nazaret, Lara lui Byron, Moise, Leonardo Da Vinci şi Matsutasu Oyama – întemeietorul Kyokushin-ului. Toţi au păşit pentru o vreme în afară lumii şi s-au întors în ea schimbaţi pentru a o schimba. Îmi domolesc vanitatea; anvergura spiritului şi trupului meu este mult mai mică; tot ceea ce îmi doresc este să îmi schimb mintea – metanoia în greceşte – şi lumea pe care o voi vedea se va schimba şi ea. După cum eşti lângă mine acum când scriu, tot astfel mă însoţeşti – în acelaşi prezent etern – şi în periplul iniţiatic prin oraş şi prin mine însumi. În stradă am senzaţia că înot într-un fluviu de foc. Două şiruri de case săseşti greoaie şi serioase formează un văd îngust prin care se scurg puhoaie nesfârşite de căldură dinspre Tâmpa. În amonte văd din nou Piaţa Sfatului. Pornesc însă în aval, către hotel, pentru a-mi strânge bagajul şi pentru a-mi pregăti – acum că sarcina pentru care am venit în Braşov este îndeplinită – o altă aventură. Peste tot numai pietre: în spate - muntele, în coaste şi sub tălpi – bucăţi de rocă încastrate în ziduri şi în caldarâm, iar oamenii – statui inexpresive. Poate ar trebui să mai aştept, căci aşteptarea este virtutea esenţială pe care destinul omului şi destinul mineral o împărtăşesc. Mă îndemnă totuşi să mă grăbesc faptul că sunt aproape de o limită a existenţei, de o răstignire a disperării care urmează să declanşeze în mine, în ordine, schimbarea, scrisul şi întoarcerea, iar timpul este un monstru nesaţul. Nu soarele, nu oraşul, ci eu îmi sunt cel mai înverşunat duşman. Nu trebuie să mă despart de lume, ci în primul rând de mine însumi, de mine – cel ce hrăneşte monstrul; abia atunci – lipsit de glasul asurzitor al stringenţelor zilnice – mă pot întoarce la ceilalţi. Momentan percep oraşul ca o mare şi fetidă închisoare, ce se poate transforma oricând în mormânt. Viaţă adevărată şi curată – în care fericirea se strecoară şi între noi – nu este aici, însă o simt cum dă târcoale zidurilor; e de datoria mea morală să plec, fără certitudini, în căutarea ei. Oare cu ce chip mă va întâmpina lumea – şi tu - la întoarcere? Pornesc din nou – eliberat de dată asta de orice obligaţie şi raport cu lumea – spre munte. În sfârşit rugile mele şi ale pământului însetat sunt ascultate. Dinspre răsărit se stârnesc talazuri gri de nori, ce se încalecă în goană şi se revarsă stropind orizontul cu o spumă roşiatică. Ies din oraş străbătând un câmp pe care se înghesuie imense poliedre metalice. Aici – în aceste abatoare ale conştiinţelor de la marginea oraşului – îşi primesc zilnic oamenii pâinea şi circul. Parcări, fabrici şi moluri. Printre ele, ca o pâclă înspăimântătoare pluteşte acea formă canceroasă a melancoliei pe care o detest – depresia. Cerul de deasupra se mânie, iar şuierăturile vântului se ascut. În câteva sensuri giratorii ce culeg traficul de pe centura oraşului se produc ambuteiaje. Dacă în centru oamenii se plimbă, aici aleargă. Priviţi de aproape par de o normalitate desăvârşită, însă tocmai agitaţia, nerăbdarea de a ajunge întotdeauna altundeva decât sunt îi dă de gol. Depresia este o formă de cădere. Secretul este să nu te opreşti niciodată; atâta vreme cât înaintezi cu o anumită viteză spre „ceva”, îţi păstrezi echilibrul fără efort, exact ca în cazul mersului pe bicicletă. La orice oprire – fie că este pentru odihnă, fie care este pentru orientare, pândeşte pericolul desincronizării cu lumea: aşteptarea în buclă, apatia până la disoluţie, plictisul mineralizant. Lumea se mişcă pentru că oamenii-rotiţe ar rugini dacă nu şi-ar mai îndeplini menirea lor mecanicistă. Iar iminenţa ploii nu face altceva decât să accentueze teama de rugină. Mă gândesc că doar aceia care cred instinctiv că nu sunt meniţi să supravieţuiască unui eventual potop divin, pentru că nu mai au suflete ce merită salvate, detestă ploaia. Cei douăzeci de kilometrii ce despart Braşovul de Bran sunt plini de obstacole: mai întâi traficul – pe care îl depăşesc cu răbdare, apoi vântul, umbrele, amintirile. Şi ploaia. Îi străbat cu stoicism, fără să cedez presiunii. Primii picuri se abat oblic asupra parbrizului în timp ce urc serpentinele spre Râşnov. În jur, pădurea tânără şi sălbatică, scufundată în adâncul apelor sulfuroase ale nopţii, oftează de parcă s-a eliberat de sub un blestem. Oftez şi eu odată cu ea. În singurătate, bocetul liniştit al lumii te vindecă de tentaţia de a da un sens unic şi egoist vieţii prin tine însuţi. Am mai trecut prin aceste locuri şi într-o altă viaţă, în condiţii la fel de vitrege, astfel încât nu ratez întâlnirea magică cu trecutul. Tu, în dreapta mea, îngrijorată de balansul indicatorul de viteză şi de fulgerele ce dezvăluie la curbe o vale stâncoasă populată cu fantasme; eu – acelaşi eu dintotdeauna – devorând cu o inima neştiutoare şi veselă timpul şi spaţiul, nepregătit pentru viaţă, însă nebun după ea. O sfâşietoare tandreţe amestecată cu disperare mă îmbrăţişează strâns; ştiu că întotdeauna când recompunem un tablou al trecutului culoarea tinereţii din obraji o înlocuim cu cea a fericirii. Cine ştie, poate că asta e menirea trecutului? Zâmbetul tău, cuvintele tale, exuberanţa ta de atunci îmi ating inima abia acum… Oare de ce nu putem fi fericiţi decât întorşi cu spatele la viaţă? Unde este foşnetul şi greutatea anilor trăiţi ce umplu distanţă între atunci şi acum? Ce ocean nesfârşit, învolburat şi afurisit este trecutul şi cu ce sunete dulci de sirenă mă ademeneşte pe mal! Mai greu de îndurat decât un destin – chiar şi tragic – ce se încheie cu o retrospectivă este senzaţia că totul s-a întâmplat ieri şi că între cele două capete de pod întinse peste timp nu există nimic sau – echivalent – nimic nu are vreun sens. Zadarnic încerc să sondez memoria pentru a mai învia şi alt trecut. Ploaia devine o cortină de plumb trasă peste înainte şi peste înapoi. Undeva – probabil în caietele sale – Cioran nota că, „dintre toate nenorocirile, cele mai greu de îndurat sunt cele pe care le-ai prevăzut”; nu îl contrazic, ci îl completez: dintre toate nenorocirile cele mai uşor de îndurat sunt cele pe care ţi le provoci singur. Până la ieşirea din pădure, lumea de lumină se condensează în jurul meu. Din loc în loc în bătaia farurilor intră ameninţător tufe cu forme ciudate, resturi de rădăcini, trunchiuri subţiri şi drepte de copaci, bălţi şi pete de noroi. Apoi drumul se domoleşte, părăseşte sălbăticia şi trece pe sub ruinele luminate slab ale castelului Bran. Nu mă opresc să le privesc. Îmi e de ajuns o clipă pentru a-mi întipări pe retina decorul umed, rece şi funebru în care trebuie să-şi fi jucat tragedia personaje ca Oedip şi Hamlet, personaje paradoxale asemeni mie, prinse între oracol – nenorocirile prevăzute – şi propriile lor pulsiuni tanatice – nenorocirile autoprovocate… Cu aceste gânduri grandilocvente, deturnate de amărăciune, ajung la pensiunea în care cer ospitalitate. Există o hipnoză a ploii pe care o recomand celor cu sufletul bolnav; dacă te laşi în seama ei fără reţinere şi un timp suficient de îndelungat poţi ajunge negreşit la un liman mântuitor de linişte. Ca de obicei, culcat în patul mirosind a levănţică, dorm un somn fără vise; ritmul ploii însă – amintind-mi o melodie primordială a sufletului – mă însoţeşte şi mă leagănă cu duioşie. Mă trezesc odihnit şi plin de o speranţa reînnoită în ultima zi a săptămânii de lucru: vineri. Cobor pe o scară de lemn într-o sala de mese pe ai cărei pereţi sunt atârnate capete de animale, ştergare şi farfurii pictate; mănânc ca şi cum m-aş ruga şi mai apoi ies pe o terasă de unde se văd, scăldate în lumina mieroasă a dimineţii, masivele muntoase Piatră Craiului şi Bucegii. Valea unduioasă dintre ele, de pe care se ridică o pâclă tulbure şi umedă, pare un tărâm ferit de răul şi de istoria omului. Iar cerul – ca un ochi limpezit după plâns – o binecuvântează. Mă sprijin cu coatele de balustrada şi îmi plimb privirea de jos în sus şi de la stânga la dreapta pentru mă lasă pătruns de sentimentul covârșitor al eternităţii. Probabil că aceleaşi senzații delicioase le-a avut şi Gulliver trezindu-se salvat, după noaptea naufragiului, pe marginea unei noi şi ciudate lumi. Cât de departe mi se par întâmplările şi mai ales gândurile din zilele precedente! Am cunoscut drumul, oraşul, noaptea – adică tot ceea ce este mai nefolositor, mai meschin şi mai trecător pe lume. Tot ceea ce le-am dăruit a fost sortit încă dinainte pieirii; chiar şi eu însumi, şi tu şi dragostea noastră. Acum – când nu mai este nimic de pierdut – a venit şi rândul naturii, adică al esenţelor ultime, unde a simţi înseamnă a cunoaşte. Nicăieri nu se mai vede vreo urmă a ploii de peste noapte; doar iarbă emană un olm răscolitor de prospeţime. Undeva în stânga, lângă o căpiţă de fân, doi cai se adapă cu capetele plecate, iar un câine lăţos şi leneş le dă târcoale. Pajiştea coboară lin spre un pâlc de case în ale căror acoperişuri ţipă lumina plină de forţă a zorilor; dinspre ele izbucneşte dintr-o dată cântecul modulat al unui cocoş, iar ecoul său se rostogoleşte, înmulţit, până departe, la poalele munţilor. Timpul aici nu este măsurat cu ceasul, ci este inclus în duhul imanent al locului, şi astfel scapă neîncetat torturii grabei şi a întârzierii. Lentoarea este doar aparenţă. Doar dacă nu te lepezi de condiţionările unei vieţi conectate la aparate, poţi face greşeala de a dispreţui lecţia pe care ţi-o oferă această lume dispărută. Frumuseţea este într-adevăr îngemănată cu binele, după cum credeau vechii greci; dar frumuseţea nu trebuie zămislită, ea există – dăruită de zei – în jurul nostru şi nu trebuie decât s-o culegem – prin contemplare – cu smerenie, pentru a ajunge la izvorul binelui. Acţiunea – ca în orice rai – nu înseamnă schimbare, ci doar prezervare. Privind carul încărcat cu butoaie ce trece cu hurducăieli pe șeaua unui deal, bătrână ce strânge fânul în căpiţe şi copilul se alungă dulăul din preajma cailor, înţeleg că melancolia plaiului se traduce prin dorul de ceva ce se va întoarce şi trebuie aşteptat. „Melancolia este o stare de reverie, difuza şi vagă” scria Cioran în „Pe culmile disperării”. Ştia şi el prea bine că vesticii din nord şi din sud – oamenii infinitului liniar – nu vor înţelege niciodată infinitul nostru ciclic. Nietzsche cu a sa „întoarcere a aceluiaşi” – şi Heidegger – singurul care i-a ieşit în întâmpinare – rămân simple excepţii… Dacă sufletul meu cade atât de adânc în vraja peisajului este în primul rând pentru că aici, în orizontul nealterat al plaiului – ce mă întâmpină aşa cum trebuie să-i fi întâmpinat pe toţi strămoşii mei în alte zile binecuvântate ca aceasta – el îşi recunoaşte fără echivoc matricea în care a fost zămislit. E o relaţie pură de iubire, o emoţie profundă ce trece şi se regăseşte în notele suave şi adormitoare ale doinelor. În astfel de clipe mă simt parte din ceva ce mă transcende, din ceva desăvârşit şi nepieritor; şi capăt – sau îmi recapăt – o identitate şi un scop. Sufletul meu este un suflet românesc. Scriam cândva – şi regăsesc pasajul în jurnal – că „sufletul românesc are forma şi apucăturile unei ciudate dihănii a apelor. Smerit şi tăcut, se lasă dus de curgerea vieţii cu o împăcare atât de adâncă cu sensul ei, încât trece într-un registru păgân. Are înţelepciunea de a refuză plasa filozofiei cu întrebările ei morale, etice sau epistemologice şi totodată slăbiciunea – sau forţa – de a împinge răbdarea şi nădejdea dincolo de el însuşi. Orizontul său intim în care se regăseşte este orizontul unduitor al apelor, ritmic şi indefinit, alcătuit din deal şi vale – orizontul plaiului (L. Blaga). Trăieşte acum, la început de sfârşit, drama alienării, drama culturilor minore, drama imposibilităţii de a lăsa urme în istorie – ce poţi construi oare din apă? – şi îşi aduce scuza şi acuza marginalităţii, a lipsei de voinţă şi a echivocului (de la Dimitrie Cantemir şi până la Lucian Boia). Să nu-l lepădăm înlocuindu-l cu sufletul atât de teluric şi de neliniştit al europenilor, fiindcă doar el ne poate salva. Ne vom pierde – dacă îl vom pierde! – rădăcina plină de sevă prin care trec în faptele şi în gândurile noastre pornirile şi trăirile unor veacuri de românism, de înţelegere cu natura, de dor născut în lumea păstorilor – acolo unde singurătatea şi despărţirea sunt experienţele cele mari. Să rămânem acvatici!” Îmi petrec prima parte a zilei într-un foişor de unde pot scruta în voie, fermecat, marea de smarald viu; pe valurile ei înoată vieţuitoare vesele şi plutesc, aliniate în convoaie, maiestoase case de lemn şi piatră. Atâta vreme cât şi eu mă leagăn în ritmul lor am senzaţia nemişcării şi tăcerii. Iar nemişcarea şi tăcerea îmi deschid – în mod paradoxal - apetitul pentru activitate şi pentru dialog. Într-o lume în care pare că abia s-a inventat roata şi s-a descoperit focul, la rândul meu inventez scrisul şi descopăr adevărul. Într-o lume inocenta mă convertesc la virtute. Într-o lume veche, mă reînnoiesc. Şi totuşi nu mă pot abandona total, fără rest; ar însemna ca odată cu lumea să renunţ şi la tine. Iar acest lucru – chiar dacă prin absurd l-ar dori şi mi-ar aduce salvarea – îmi este peste putinţă. Dacă o faţetă a suferinţei este dragostea, cealaltă este luciditatea. Mă prind şi eu la dans cu Alexis Zorba pe nisipul fierbinte, însă dansul meu în anticamera infernului este efemer. Odată dobândită, conștiința – acea „rană deschisă în sâmburele vieţii” – este captivă în ea însăşi pentru totdeauna; ea nu mai poate fi negată, ci doar suspendată temporar; simplitatea şi uşurătatea inocentă a vieţii – oricât de îmbătătoare – nu îi pot furniza un model, ci doar un spectacol reconfortant. Nu sunt singurul căutător de odihnă şi de insolit. Înaintea zilelor libere de la sfârşitului săptămânii „barbaria organizată” a civilizaţiei îşi întinde şi aici tentaculele. După amiază, maşini de teren şi cupluri gălăgioase de toate vârstele împânzesc valea în căutarea pensiunilor. Poezia muntelui este stoarsă fără milă din lemn şi din piatră spre bucuria tragică a negustorilor ce vor să uite pentru o clipă că sunt negustori şi nu ştiu cum. Nu-i dispreţuiesc; în fond, vin din acelaşi loc al pierzaniei ca şi ei; sunt asemenea lor ca aspect exterior şi maniere – cu singura deosebire că eu – înaintea frumuseţii – mă pot despărţi fără resentiment de principiul utilităţii şi al confortului. Andrei Pleşu nota în primele pagini ale „Jurnalului de la Tescani” că „nu poate gustă pitorescul unui loc decât cineva care nu trăieşte în locul acela. Localnicul resimte peisajul ca destin, ca stihie bărbătească, de obicei tragică, în orice caz străină de decorativism. Numai străinul e degustător.” O stranie construcţie a trupului, a sufletului sau a minţii moderne face ca utilitatea şi obişnuinţa să întunece frumuseţea. Fie că obosesc ochii mai repede, fie că doar noul, vremelnicul şi intangibilul aprind sufletul, fie că imaginaţia este limitată de cunoaşterea prea în detaliu. Tragicul modern – şi eu sunt un modern anacronic! – este condamnat să nu îşi găsească fericirea în ceea ce îl înconjoară, în ceea ce are şi în ceea ce foloseşte pentru o mare o perioada de timp; modernul se plictiseşte – iar plictisul este antemergător depresiei – tocmai pentru are prea mult şi se distrează prea mult (Noica). Ceea ce suferă în modern nu este trupul, ci este sufletul. Prea multă utilitate i-a dat trupului fericirea orizontală (confortul) şi l-a eliberat de nevoi, însă i-a luat sufletului fericirea verticală – frumosul, acel frumos pe care Socrate îl vedea ca declanşator şi produs al iubirii - „iubirea este zămislire întru frumuseţe”. O doamna mai în vârstă, cu ochelari fumurii şi tocuri – un exemplu viu! – se ceartă de zor cu gazdă mea din pricina condiţiilor de cazare. Nu o poate condamna nimeni pentru faptul că, având atât de puţin timp la dispoziţie, îşi doreşte maxima eficienţă pe care a învăţat-o sub dictonul progresului: Melior et Magis. Lupta inegală a consumismului romantic – pierdută în oraşe – este aici încă în desfăşurare. De la balconul camerei unde m-am retras după prânz pentru siesta aud replicile brutale aruncate de ambele părţi. Dreptatea e împărţită, fiinţa umană – dezgustătoare, iar raiul – trădat. Pentru a cunoaşte până la intimitate leagănul naturii, ies furișându-mă din pensiune şi urc, pe o potecă tăiată de capre, coasta unui deal. Din când în când mă opresc şi mă uit în spate spre munţii profilaţi la orizont ale căror stânci devin mai întâi roşii după sacrificiul soarelui şi apoi gri la ora misterelor înserării. Trec pe sub un gard de sârmă ghimpată, calc prin iarba mică ce ascunde câteodată drumul, sar peste pietre năpădite de muşchi. Mă apropii – simt asta ca pe o gâdilătură în piept – de capătul lumii unde mi se oferă, în pofida necredinţei şi necurățeniei mele, revelaţia unor taine ancestrale. Îmi răsar în minte cuvintele plină de o pasiune supraomenească ale lui Thomas Wolfe: „Un val întunecat se unduieşte în inimile oamenilor. Sălbatic, ciudat şi triumfător, străbătând pământul nesfârşit cufundat în somn, mi-a vorbit în mii de nopţi de veghe, iar cuvintele rostite de toate graiurile întunecate şi necunoscute sunt scrise în inima mea”. După ce soarele coboară sub munte, din dealuri rămân doar nişte contururi delicate pe pânză albastră a nopţii. Dacă nu laşi noaptea să se cuibărească în tine sub forma somnului, veghea este nelinişte înfricoşată, este trăirea morţii şi, respectiv, trezirea dorinţei atavice de a trăi. În oraşe teama nu există, pentru că nu există noapte. Abia când armele luminii – ce alungă întunericul şi necunoaşterea – nu îţi mai sunt la îndemână, adevărata noapte – „sora morţii” – te cuprinde. Cineva spunea odată că poţi să te împaci cu moartea, dacă îţi închipui că lumea se sfârşeşte odată cu tine. Şi ce moment poate fi mai propice pentru repetiţia generală decât amurgul; amurgul greu şi ultim – preludiul judecăţii, adică al împlinirii destinului; amurgul pus în scenă pentru un singur spectator, însă dăruit întregii lumi. Viaţa – atâta cât se mai adună în aceste clipe, înaintea cântăririi şi explicaţiilor – este viaţă întreagă… Un vânt subţire îmi mângâie trupul şi mi-l răcoreşte după arşiţa amiezii ca apele unui rău invizibil. M-am aşezat în calea lui pe o piatră şi trăiesc aşteptarea cu nervii întinşi până la paroxism. Marea în care se varsă – rămân la metaforă acvatică! – suspină de sete undeva în apropiere. Şi totuşi – ce dezamăgire la început! – singurul răspuns mi-l dau câţiva greieri din apropiere, mai vocali decât vântul şi decât pietrele. Apoi dintr-o dată – în mijlocul beţiei cu frumuseţe şi spaimă – îmi dau seama că pot iubi şi ceea ce îmi supravieţuieşte, ceea ce este al meu prin dor şi nu prin posesie, ceea ce va apare şi altora în forme vii mâine, poimâine şi întotdeauna. Tu. Există o singură morală valabilă deopotrivă în faţă vieţii şi a morţii. Eşti – şi rămâi întreg şi etern – doar în fărâmele de iubire dăruite lucrurilor şi fiinţelor; şarpele tău – trecerea ta prin timp – se prelungeşte cu şarpele lor. Viaţa cu adevărat împlinită nu este altceva decât înlănţuirea nesfârşită şi haotică de şerpi îndrăgostiţi; moartea – şi noaptea – sunt neputincioase în faţă iubirii... Afirm – parafrazându-l cu îndrăzneala pe Augustin din Hippona – că a spune „te iubesc!” înseamnă a spune „eu nu voi muri niciodată!”. Coborârea spre pensiune este dificilă. Lanterna este neputincioasă, pasul – nesigur, iar cugetul – tulburat. Singurul ajutor – nemeritat şi nesperat – vine de sus. Luna este galbenă, rece şi surdă la orice lamentaţie, iar calea laptelui pare o rană supurândă de lumină. Nu am fost niciodată atât de aproape de cer. În oraş nu ridic ochii în sus; pericolele şi tot ceea ce îmi oferă imediatul se află la înălţimea ochilor şi sunt uşor de adus la o lungime de braţ. Şi chiar dacă i-aş ridică, cerul deasupra oraşelor este mult prea preocupat să semene cu o oglindă, pentru a-şi mai dezvălui adâncurile. Întâlnirea cu infinitul este paradoxală; odată cunoscut, infinitul micşorează şi în acelaşi timp pătrunde şi expandează finitul. Dacă atâtea milenii s-au topit fără ca nimic să se schimbe în configuraţia miliardelor de puncte strălucitoare de pe boltă, cu ce este mai specială o clipă evanescentă dintr-o viaţă petrecută între două zbateri de pleoape? În conştiinţa mea, într-un singur gând fulgurant, e destul loc şi pentru tine şi pentru eternitate. La întoarcere, evit patul. Este indecent să cauţi somnul într-o astfel de noapte a deznădejdii şi a confesiunii, după cum este indecent să fii fericit dacă ai răspândit nefericire în jur. Insomnia şi regretul sunt forme de ispăşire. Oricum, doar câteva ore mă mai despart de ziua de sâmbătă. Dacă ar fi să îmi scriu testamentul acesta ar fi cel mai propice moment. Cioran îşi închipuie că Pascal şi-a scris Cugetările în ore fecunde ca aceasta şi poate are dreptate. Există o turmentare benignă pe care o dă oboseala şi ca în orice turmentare, sufletul este eliberat de rău şi poate să ierte; chiar şi propriile greşeli. Atunci – în ochiul furtunii vieţii – eşti cel mai darnic. Şi totuşi, în ciuda perspectivelor sumbre şi a slăbiciunii îmi păstrez speranţa şi decenţa. Scriu în schimb aceste rânduri. „Îmi doresc întoarcerea. O port în mine ca pe o amintire a întregului. Uneori însă, când drumul ţi se scurtează, cea mai bună formă de întoarcere este să nu te mai întorci deloc, să rămâi plecat şi străin. Şi să reapari neschimbat şi plin de vigoare doar în cugetele celor ce te iubesc. Nu numai pentru ai proteja, ci şi pentru tine însuşi. Un erou pierdut este oricând de preferat unui sfânt martirizat în cele mai nedrepte chinuri în faţă celor iubiţi. În fond, chiar dacă durerea aşteptării este mai puternică decât durerea despărţirii, distribuția ei în mici cuante, de-a lungul unei perioade oarecare de timp, o face mai uşor de îndurat. A ruga pe cineva: Aşteaptă-mă! este echivalent cu a-l ruga: Să nu mă uiţi!”. Iar apoi continui, pentru tine: „Trecutul nu a fost; trecutul există şi este produsul ingrat şi pururi prezent al imaginaţiei şi al memoriei…”. Am în faţă o lecţie aplicată de fenomenologie… Cel mai greu de scris rămâne epilogul. În conul de lumină al lampei, pixul – în dreapta - rămâne în suspensie deasupra unei foi pe jumătate mâzgălite; în stânga, ţigara ajunsă la filtru îmi arde degetele. În curând – şi presimţirea asta mă înduioşează – peste toate locurile în care m-am regăsit şi de care m-am îndrăgostit – va începe travaliul toamnei; pentru vara nu mai e loc de suiş. Desigur, nu este un sfârşit; în toamna, voi mai sorbi însetat apă ploilor şi voi mai muscă înfometat din fructe, însă fără pasiune şi fără tine. După ce roata lumii s-a oprit pentru o clipă la apogeu, după ce am privit de acolo, ca un zeu sfâşiat, totul – viaţă şi moartea, arşiţa şi ploaia, natura şi civilizaţia, noaptea şi ziua, trecutul şi viitorul, pe tine şi pe mine însumi – urmează avântul unui nou ciclu, ce pe ea o va duce mai departe şi pe mine – mai jos. Mireasma de fân cosit, tremurul nopţii, umbrele tăcute ale pământului le iau cu mine şi dincolo de pragul zorilor. Lumina crudă născută la orizont aureolează creşte munţilor şi îmi atacă ochii. Pentru mine se face dimineaţă la fel cum trebuie să fi întors viaţa în Lazăr. Fără somn – şi respectiv – fără moarte, miracolul nu aduce uitarea. Ieşirea din noapte fără uitare este lipsită de bucurie; dar câteodată fericirea şi dragostea cea mare nu merg de mână cu optimismul, ci izbucnesc din pântecele umflat al melancoliei. La sfârşitul cărţii sale dedicată disperării – dacă cineva are destulă putere să o parcurgă în întregime – Cioran deschide poarta spre salvare: „Oricât m-aş lupta pe culmile disperării, nu vreau şi nu pot să renunţ şi să părăsesc iubirea”. Sunt treaz şi iubesc, iar moartea este irelevantă. Înaintea ceasului deşteptător, a cocoşului (de trei ori) şi a clopotului sună telefonul. A venit momentul să aflu valoarea vieţii mele la bursa viitorului şi, mai ales, dacă chimioterapia trebuie trecută în instrumentarul speranţei. Sper însă că eşti tu…
	Parcurge cronologic textele acestui autor
	Text anterior Text urmator
	Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

	Comentariile userilor


	Ziceam că nu mai trec, dar orişicare vicios zice la fel. Că mi-a spus oarece textul lui Cristi Vasiliu, apoi al lui Florentin...şi nu pot fi insensibil, că aşa sînt eu romanţios şi lacrimogen...şi încă nima-n lume nu mi-a spus ca niciodată să nu spun niciodată. Vă mulţumesc pentru aceste texte. Nu ştiu dacă doamna Mariana i-a făcut injecţia lui Lazăr, dar vă asigur că Ivan Bezdiomnîi încă mai scrie declaraţii la miliţie despre întîlnirea cu Woland, cu motanul şi cu Koroviev...
	Postat de catre latunski criticul la data de 2016-09-08 17:35:59


	Multumesc pentru lectura!... Cristi
	Postat de catre Cristian Vasiliu la data de 2016-09-06 13:50:09


	Raiul copiilor nu este la fel ca raiul oamenilor mari, deşi se află în aceeași clădire din curtea spitalului în care nimeni nu are acces decât atunci când adoarme. Copiii ajung acolo duşi în braţe. Oamenii mari sunt puşi pe nişte măsuţe cu roţi asemănătoare cu cele din blocul operator. De aceea ei sunt triști şi nu vor să ajungă în rai. Doamna Mariana ne-a spus că acolo sunt o grămadă de jucării, dar nu ne dau voie şi nouă să intrăm pentru că este foarte frig şi răcim. Pentru cei adormiți e altă socoteală. Ei nu simt frigul şi nici nu strănută, ci doar visează. Cei care ajung în rai sunt fericiţi, chiar şi oamenii mari, cu toate cã la început nu-şi dau seama de acest lucru. Majoritatea celor care se duc în rai trec mai întâi prin blocul operator, unde sunt orbiţi de nişte lumini puternice. Acolo li se face o injecție ca să nu îi doară atunci când sunt cusuţi. După ce li se face injecția adorm şi visează tot feluri de lucruri. Şi Pinocchio a fost dus în blocul operator, dar asta o ştim numai noi, cei din spital. Copiii care n-au fost niciodată internaţi n-ar putea să înțeleagă. Lui Pinocchio nu i-au ieșit bine cusăturile şi de-aia s-a spus că a fost făcut din bucăți din lemn. De câte ori nu le iese ceva, oamenii mari inventeazã poveşti. De fapt lui Pinocchio i-au greşit nasul şi, ca sã se justifice, au născocit faza cu crescutul lui din cauza minciunilor. Dacă ar fi adevãrat, toţi doctorii de-aici ar avea nasurile mari. Şi lui Lazăr i-au făcut nasul mai mare decât înainte, dar el nu minte niciodată. Al lui e mare şi rotund ca al unui claun. După operație ne-a lăsat pe toţi să punem mâna pe el, ca să ne convingem că nu este prins cu elastic. Cãnd mi-au făcut injecția, eu l-am visat pe Ciribidache. Ciribidache este un cățel pe carel-am iubit foarte mult, dar pe care nu l-am mai găsit acasă. Mamaie mi-a spus că a plecat, însă eu nu am crezut-o niciun pic. Cum te vedea, Ciribidache venea fericit să te lingă. Uneori mi se pãrea cã şi nasul lui aduce cu un nãsturel cusut cu aţã. Lazăr crede că poate a ajuns şi el în blocul operator. "Fireşte, i-am răspuns! Doar a venit la mine şi aînceput să mă lingă după ce mi-au făcut injecţia". Doamna Mariana este convinsă că şi oamenii mari sunt tot nişte copii. Ei suferă mult că nu pot fi luați în braţe. Lazăr zice cã, atunci când o sã creascã mare, se va face claun, unul cu nas adevărat. Nasul ăsta îl va ajuta să câștige o grămadă de bani cu care va cumpăra la toţi copiii îngheţată. O sã dea adevãrate reprezentaţii şi va face astfel încât fiecare spital sã aibã secţia lui de circ. Încearcã sã ne convingã cã pentru el e un adevărat noroc cu nasul ăsta, dar eu nu cred să fie aşa. Poate de-aia îi e frică să mintă, ca să nu îi crească şi mai mare. Doamna Mariana vine în fiecare noapte şi-l ascultă cum doarme. Intră tiptil în salon, dar eu o aud de fiecare dată. Ne-a rugat să o chemăm imediat dacă ni se pare ceva suspect. Pesemne îi e frică să nu adoarmă. Pe mine m-au bandajat la cap după operație, dar tot văd, deşi m-au cusut la ambii ochi. Prin pansamente lumina se vede mult mai albă. După operație am încercat să-mi găuresc pansamentul cu degetele, dar domnul doctor şi-a dat seama şi m-a certat. Mi-a spus că ceea ce văd înlăuntrul meu poate fi infinit mai frumos decât ce vezi afară. Eu cel mai ades o văd pe mama. Şi ceilalţi copii îşi viseazã tot timpul mamele, aşa că saloanele noastre sunt pline de mame. Uneori îmi doresc să ajung şi eu în rai. De când sunt internat, acolo s-au dus o grămadă de prieteni de-ai mei. Cel mai rău e când rămâi singur. Lui Lazăr îi e teamă că nu va mai creşte mare. Este convins că părinții nu o să-l mai iubească cu nasul ăsta cât o mingiucă de cauciuc şi o sã-l lase aici. De câte ori vin pe la el în vizită, se ascunde. El crede cã o iubesc doar pe sora lui pentru cã ea este frumoasã. În spital te simţi mult mai bine decât atunci când eşti externat. Aici niciun copil nu fuge de tine pentru că fiecare are câte ceva. De aceea e singurul loc în care ne simţim ca acasã. Când ai mei au venit în vizitã i-am întrebat dacã n-am putea sã ne schimbãm fraţii între noi. Mama nici nu a vrut sã audã, deşi îi place mult de Lazãr. Mi-a explicat frumos cã nu se cade sã ne schimbãm fraţii, chiar dacã ei nu sunt cusuţi ca noi. Apoi mi-a spus cã prietenii sunt legaţi unul de altul cu nişte fire invizibile. Eu cred cã fratele meu s-ar înţelege foarte bine cu sora lui Lazãr. Şi pe fratele meu îl iubeşte toatã lumea, dar eu nu mã ascund când pãrinţii vin pe la mine. Îi rog, în schimb, sã nu stea prea mult. De fiecare datã le cer sã plece înainte de ase termina programul de vizitã, ca sã creadã cã nu-mi pasã. Dupã ce pleacã, mi se face foarte dor de ei. Când ţi se face dor, pansamentele devin umede şi rişti sã ţi se facã puroi la ochi. De aceea în spital e interzis sã plângi. Azi a fost o agitație teribilă în salon. Doamna Mariana mi-a spus că l-au luat din nou pe Lazăr la blocul operator. Mi-a explicat cã, dupã ce au plecat pãrinţii lui din vizitã, i s-au rupt nişte cusãturi şi trebuie sã le punã la loc. Aţele cu care suntem cusuţi sunt foarte fragile. Acum sunt singur, nu mai aud pe nimeni în jur. Aştept cu sufletul la gură sã îl aducã pe Lazãr înapoi. Mã întreb cum o sã arate dupã operaţie, oare o sã îl mai recunosc? Adorm. Când mă trezesc, nu îmi mai dau seama unde sunt. Încerc sã duc mâinile la ochi, dar nu le pot mişca. Prin pansamente nu mai intrã nici pic de luminã. Brusc, mi se face frică. Poate m-au dus şi pe mine în rai după ce am adormit, iar acum doar visez. Şi lângã mine sunt alţi şi alţi copii care viseazã la rândul lor, dar nu se pot mişca. Poate cã raiul este doar o minciunã şi singurul lucru adevãrat e cã înãuntru lui ţi se face frig. Iar oamenilor mari le este fricã sã ajungã acolo pentru cã ştiu cã nici mãcar aici nu-i va ţine nimeni în braţe. Poate cã singurul loc în care te simţi cu adevãrat fericit este blocul operator, dupã ce îţi fac injecţia aia care te adoarme şi eşti orbit de atâta luminã. Iar apoi începi sã pluteşti şi-ţi vin în cap fel şi fel de lucruri care te-au fãcut odatã fericit. Poate cã... M-am trezit cu adevãrat sau dorm? Simt cum îmi îngheață sângele în vine. Ciulesc urechile şi încerc să ascult sunetele din jur. E atâta liniște încât pot să aud bătăile inimii. Şi respirația lui Lazăr, da. Îl aud cum respiră ca prin vis. Sau doar mi se pare? Mă ridic anevoie şi încep să strig: Lazăre, Trezeşte-te, Lazăre, Trezeşte-te, Lazăre, Trezeşte-te, Lazăre, Trezeşte-te, mă, odată!
	Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2016-09-05 01:30:55


	erata:carfâe se va citi care
	Postat de catre latunski criticul la data de 2016-09-05 00:13:15


	După ce am citit textul tău, Cristian, de altfel bine structurat şi periat (dar insuficient pentru un întreg), nu m-am mai mirat de ce textele mele au fost tratate aşa cum va fi şi al tău, adicătelea cu indiferenţă. Că Lazăr n-a revenit la viaţă, Gheorghe şi Ion nu s-au ridicat de pe tarla, cocoşaţi au mers în Spania, iar Radu Gyr e un poet minor. Rămîne să te comenteze un sobor de epigoni, deşi mi-e teamă că nu, dar îţi recomand un prozator electrician şi un poet tapiţer, ambii trei din Buzău, viitori membri ai USR, colegi cu cel carfâe a cărat cîrnaţi de Pleşcoi şi vin de Pietroasele la filiala lui Calistrat Costin bacău,pam, pam...
	Postat de catre latunski criticul la data de 2016-09-04 23:54:06


	Pseudonim

	Parola



	Nu am cont! Am uitat parola!


	Texte: 23945
	Comentarii: 120070
	Useri: 1426

	ADMINISTRARE