PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Despre păcatul originar Text postat de Cristian Vasiliu Restitui câteva pagini din Cioran (un Cioran încă tânăr şi încă român), în care este tratata problema păcatului originar (dintr-un alt punct de vedere): "Ne-am obişnuit prea mult să privim moartea cu coada ochiului, întorcându-ne pe jumătate capul în goana vieţii, să ne îngrozim şi să alegăm şi mai repede. Inevitabil către ea. Abia dacă ne-am dezice de trupul ce se oboseşte şi se descompune în această alegare turbată, dacă ne-am opri şi dacă ne-am întoarce spre ea cu un curaj sinucigaş, am putea domestici moartea. Căci moartea nu trebuie alungată, ci trebuie înţeleasă. Dulăul negru lăsat să cureţe pământul ar deveni cerberul credincios al unei lucidităţi capabile să îl privească în ochi. Însă doar Orfeu poate depăşi paradoxul învingerii morţii prin renunţarea la viaţă; şi nici el pentru totdeauna. Ce gânduri poţi pescui în abisul unui acces de panică! Hamlet, sprijinindu-şi cu un deget tâmpla, s-ar întreba: „ce vise/ pot răsări în somnu-acesta-al morţii/ când hoitu-i lepădat?”... Conștiința nu se plânge de moarte în sine, ci de perspectiva vieţii ce precede moartea, plină de aşteptarea morţii. Pentru conştiinţă, moartea – ce o suprimă şi pe ea însăşi, nu doar trupul – nu este altceva decât o pedeapsă; nediscriminatorie – într-adevăr!, însă nemeritată. Protestul împotriva ei este tragic şi inutil; el însuşi, cu întregul său cortegiu dezolant de negării, elegii şi zbateri – se adaugă suferinţei certitudinii morţii. Răspândim mirosul de putreziciune cu mult înainte de a fi coborâţi în mormânt şi cu orice încercare de a-l alunga nu facem altceva decât să-l sporim. Doar omul poate transformă aceşti paşi morbizi în pregătirea saltului spre sublim. Suferinţa îngroaşă aerul ce îl înconjoară şi îi creşte portanţa; dar dacă toate sufletele capătă potenţialitatea zborului prin suferinţă, singurul sufletul care a reuşit să îl înveţe cu adevărat este sufletului creştin. Mă consternează – şi mă înduioşează totodată – genială strategie a conștiinței – a sufletului – creştin. Dacă de moarte nu se pot ascunde nici măcar naivii, creştinii au găsit modalitatea de a eluda – nu moartea în sine, nu certitudinea ei, ci – durerea şi revolta provocată de o sentinţă nemeritată. Nu prin mângâierea rugăciunii, nu prin închipuirea unei vieţi în ceruri, ci prin înlăturarea nevinovăţiei. Dacă pedeapsa morţii este implacabilă şi oricând posibilă, a fost inventată vinovăţia care să atragă după sine pedeapsa: păcatul originar – pandemia transmisibilă prin însuşi actul naşterii. Şi pentru că era nevoie de un judecător în faţă căruia să se Omul să se autoacuze Dumnezeu a fost inventat. Spun “inventat” pentru că El – Dumnezeu – a avut la început un scop precis. Păcatul este anterior lui Dumnezeu, pentru că şi moartea este anterioară lui Dumnezeu. Efectului lui este însă infinit benefic pentru conştiinţe. Viaţă omului vinovat – ce îşi recunoaşte păcatul şi se căieşte! – este dreaptă – pentru că ispăşeşte un păcat – şi are un scop – mântuirea. Moartea, ca urmare a acestui proces, devine o chemare la judecată, o împlinire a destinului, iar viaţă poate fi trăită pentru că îşi găseşte remediul: speranţa. Viaţă învie în omul credincios, liberul arbitru nu este anulat şi nu numai răul extern, conştient, ci şi hazardul pot fi înglobate în economia existenţei. Dar ca să înţelegi asta trebuie să fi coborât deja printre viermi şi flăcări şi să fi anulat orice principiu al viului. Să te fi oprit, să te fi întors şi să fi privit moartea în faţă. Ce oglindă onestă este moartea! … Şi ce pierdere! Ceea ce altă dată ne-a salvat, acum ne ameţeşte, ne epuizează şi ne dislocă. Raţiunea ne-a ars aripile, dar sufletul nostru este încă în văzduh! În modernitate, chiar dacă se râde gros de păcatul originar şi de autoritatea divină ca de nişte mituri nefolositoare, rămâne păcatul mărturisirii false, al autoacuzării – în fond un act de calomnie infamă. Moartea rămâne neclintită, dar în plus rămâne reflexul creştin al vinovăţiei pe care nu îl mai înţelegem. Tragedia omului – a ceea ce a mai rămas din el - seamănă izbitor cu tragedia lui K, pe care „cineva” – el însuşi poate - l-a calomniat şi care merge la un proces al cărui inevitabil sfârşit este condamnarea şi execuţia. Absurdul modern este mai puternic decât tragedia antică. Iar dacă de tragedie – cu lecţia lui Oedip (în timpul grecilor) ai a lui Isus (în timpurile premoderne) - ne-am vindecat asumându-ne – şi plătind - greşeală şi luându-ne astfel în stăpânire destinul, din absurdul modernităţii nu există scăpare. Pentru că noi lucrăm cu hărnicie la întreţinerea lui. Cioran Paris, Marti - 2 august 1938" Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Am remarcat că încearcă să dărâme axioma păcatului originar, tocmai de aceea am comentat și am încercat să arăt că se înșeală. Totuși, dacă citiți cu atenție, veți vedea că nu era vorba doar de o simplă reafirmare a acestei axiome, ci chiar am venit cu o precizare în plus, anume că ”păcatul originar este acel moment când, pentru prima oară, omul a luat o decizie bazată pe intuiție și nu pe judecată”. Că Adam a mușcat dintr-un măr, păr, prun sau din nimic prea puțin contează, păcatul a constat în faptul că a judecat după înfățișare și nu după esență. Și tot ce păcătuiește omul în ziua de azi (prin păcat înțelegându-se orice duce în final la boală, suferință și moarte), păcătuiește din aceeași cauză, că judecă la suprafață, superficial, fără a lua în calcul toate variantele și fără a respecta toate regulile unei judecăți corecte. De aceea, deci, se și numește acest păcat ”originar”, pentru că stă la originea tuturor păcatelor, nu pentru că l-ar fi făcut Adam, primul om, pentru prima oară. Sper că, de data aceasta, m-am făcut înțeles, cu observația că a fost și este o plăcere să discut acest subiect cu domnia voastră.   Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-08-05 13:10:39               Comentariul ma nedumereste... Cioran - sa ii spunem astfel alter-egoului meu - incearca sa darame tocmai axioma pacatului. Reafirmarea acestei axiomei nu aduce nici o precizare in plus si nici nu afecteaza argumentatia... Totusi, multumesc pentru citire!... Cristi   Postat de catre Cristian Vasiliu la data de 2016-08-04 22:20:56               Totuși, păcatul originar, păcatul care este rădăcina și sămânța tuturor păcatelor, există în fiecare dintre noi. Și, întradevăr, dacă primul om nu ar fi mâncat din el, nici noi nu l-am purta acum în noi. Dar ce este păcatul, până la urmă? Este tot ceea ce duce la moarte. Spre deosebire, însă, de animale, omul moare din momentul când i-a murit rațiunea. Un nebun nu mai este el însuși, este doar un nebun ca oricare altul. Ce este, deci, păcatul originar? Acel moment când, pentru prima oară, omul a luat o decizie bazată pe ”intuiție” și nu pe judecată. Adevărat, intuiția ne poate duce și la lucruri bune dar, urmând-o necontenit, mai devreme sau mai târziu ne va ucide. Cum l-a ucis și pe Adam.   Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-08-03 10:33:59	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE