PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Gânduri despre moarte Text postat de Cristian Vasiliu Dincolo de un anumit punct – acela al trezirii conștiinței – şi dintr-o anumită perspectivă - aceea a culturii –, problema sfârşitului lumii este similară problemei morţii. Dacă ignorăm faptul minor că anunţarea unui final al finalurilor are rolul de a ne salva de suferinţa închipuirii unei lumi care ne uită şi continuă veselă fără noi, sfârşitul şi într-un caz şi în celălalt este o certitudinea reconfortantă. Sfârşitul lumii nu este un evenimentul violent şi înspăimântător după care urmează Judecata sau – mai bine zis! – nu este numai atât. Dacă Moartea este un punct terminal din care se poate înţelege destinul particular al Omului, tot astfel şi Sfârşitul Lumii este un punct din care se poate înţelege destinul general a Omului. Al umanităţii. Judecata este una a vieţii – a vieţii încheiate –, dar nu are sensul de proces, de cântărire a ei, ce precede o pedeapsa, ci pe acela de desluşire a sensului ei. Tot ceea ce poate fi omul îşi află piatră de temelie în idea morţii (a conştientizării morţii), a propriei finitudini. Din acel punct se poate construi şi morala, şi ideea de libertate, şi cunoaşterea felurită a lumii - de la trânta încrâncenată a conştiinţei cu moartea. Totul nu este altceva decât o strategie de evitare a morţii: iubirea, creaţia, cunoaşterea, adică fiecare transcendenţă. Totul. Până şi răul tot în moarte îşi înmoaie – cu spaima şi evlavie – rădăcinile. Răul e persistent; moartea ar trebui să fie o râvnă, nu o spaimă. Dacă Zeii ar fi drepţi, ea ar trebui dată doar celor ce o merită, doar celor ce au făcut ceva demn şi bun de a fi luat în seamă de posteritate. Noica spunea că cei ce îşi trăiesc viaţa în lupta zilnică cu plictisul, cei ce îşi ridică în slăvi animalitatea şi efemeritatea trupului, cei ce se preocupă de devenire pentru devenire merită să trăiască veşnic; doar cei ce ”au săvârşit” ceva ar trebui să aibă privilegiul de a pune punct şi de a-şi cere judecata – adică moartea, într-un cuvânt: de “a se săvârşi”. De a se desăvârşi săvârşindu-se. Moartea ca principiu al vieţii, ca un moment spre care trebuie ţintit, ca o încununare a fiinţei, nu ca întrerupere a unui urcuş, se întâlneşte la două civilizaţii stinse (poate tocmai din această pricină): civilizaţia vikingilor şi civilizaţia japoneză veche. Doar la ei moartea devine un compas etic şi este dorită pentru a încorona un destin glorios şi/sau onorabil. Neîmblânziţii vikingi îşi doreau o moarte rapidă în luptă, pentru că – în credinţă lor – porţile Valhalei nu li s-ar fi deschis altfel pentru a-i primi; la fel, vechii samurai îşi doreau o moarte eliberatoare în locul unei vieţi în umilinţă. În Hagakure se spune: ”Calea samuraiului este moartea. Ori ce câte ori are de ales, samuraiul trebuie să facă opţiunea rapidă pentru moarte”. Sensibilitatea occidentală nu este însă mai prejos decât cea orientală. Şi ea ştie că se va păşi mai sigur în viaţă cu ochii la moarte, căci a privi spre moarte înseamnă a privi fără teamă peste toată viaţă ce se întinde până la orizontul morţii şi a o cuprinde în fiinţă. Capitolul fenomenologiei morţii este deschis şi în acelaşi timp închis. Totul pleacă de la moarte, de la faptul banal că destinul nu are răbdare cu niciunul dintre noi, de la actul de curaj al acceptării geografiei finite a existenţei. Nu există nicio contradicţie între thanatos şi eros. Dacă nu ascundem moartea în viitorul neştiut şi nu ne ascundem şi noi la rândul nostru în faldurile clipelor, găsim că viaţă trebuie să aibă un sens, un sens care este mai degrabă al fiinţări (al urcuşului), decât unul al scopului (sau al vârfului). Doar viaţă veşnică şi viaţă instant nu au (şi nu au nevoie de) sens; pentru prima toate variantele sunt posibile, a două are scuză că nu poate încerca nimic. Dacă moartea dă limita vieţii pe orizontală, pe pământ, fiinţa umană este nevoită să privească în sus spre limita verticală, spre cerul populat cu îngeri. Altfel spus, acceptându-şi failibilitatea şi finitudinea, fiinţă umană trebuie să ştie cu ce să îşi umple viaţă; are nevoie de un principiu etic după care să îşi ghideze devenirea. Singură strategie, pentru a preveni eşecul, este o continuitate în care să fie pregătită pentru moarte şi să învingă moartea în fiecare moment. Şi cum nu putem ieşi din trup în sensul existenţei decât cu sufletul – (fiindcă viaţă minţii se desfăşoară în interior, chiar dacă cunoaşte exteriorul), răspunsul este Iubirea. Odată pornit în căutarea ei, ea există. Moartea face posibilă dragostea. Mori şi iubeşte! - iată ordinea istorică a marilor forţe ce se întâlnesc în om, căci dragostea este zbaterea conştiinţei de a ieşi din finitudinea trupului. Dragostea este posterioară descoperirii şi acceptării limitei care este moartea. Din perspectiva conştiinţei moartea este o graniţă între fiinţare şi nefiintare, iar dragostea este ceea ce umple fiinţarea. Ca şi dragostea, ca şi naşterea, şi moartea aparţine vieţii; dacă prin spaimă dăm moartea neantului, neantul ne va înghiţi şi viaţa. Iată de ce, dintre toate strategiile propuse de zei singura care poate funcţiona este aceea care pune o egalitate de fond între cele două capete ale vieţii. Cum se numeşte ieşirea conştiinţei din neant şi începutul mirării de sine? Acest moment prim al fiinţări ar trebui sărbătorit, nu ieşirea animalului ce ne găzduieşte mai apoi din pântecul mamei. Ziua de naştere ar trebui să fie o sărbătoare a începutului fiinţării, nu a începutului vieţuirii. Tot astfel ziua morţii ar trebui să fie o sărbătoare a sfârşitului fiinţării, nu o plângere a sfârşitului vieţuirii şi, în acelaşi mod în care începutul fiinţării nu coincide cu începutul vieţuirii, tot astfel sfârşitul fiinţării nu ar trebui să coincidă cu sfârşitul vieţuirii. Singură diferenţa este că începutul ni se dă cu forţa, fără să fim întrebaţi, pe când sfârşitul este în puterea noastră. Drama apare doar când sfârşitul vieţuirii precede sfârşitul fiinţării, (iar din acest punct de vedere îl invidiez pe Cioran). Poate că totuşi nu este greu să purtăm asupra noastră în fiecare moment – că pe un fel de asigurare – sfârşitul fiinţării, recapitularea şi judecată definitivă a vieţii şi a dragostei ce o conţine, în faţă căreia neantul păleşte. Gândul morţii – nu gândul la moarte ca ceva exterior şi impersonal –, din această perspectivă – a iubirii, nu are nimic morbid; mai înfiorător mi se pare un gând al vieţii fără iubire. Gândul morţii este în sine un principiu profilactic; el dă însemnătate vieţii, scoţând-o de sub zodia modernităţii hedoniste (adică a noului - frivol, rapid şi finit) şi aşezând-o sub zodia iubirii. Şi dacă totul pleacă de la moarte, totul se sfârşeşte în iubire. (Iată un mod mai optimist de a privi viaţă, altul decât cel pe care suntem îndemnaţi îndeobşte să îl acceptăm, cu un final trist şi dezonorant în moarte şi, înainte de asta, în gândul morţii). Oricât de mult ai admira culoarea, consistentă sau parfumul unui vin, doar bandu-l îi poţi simţii gustul – adică atunci când este prea târziu şi anestezicul sau otrava încep să îşi facă efectul. Iubirea şi moartea alterează ireversibil persoana căruia îi sunt dăruite; nici una, nici altă nu pot ieşi din orizontul fiinţei; de fapt ele (de)limitează fiinţă: moartea în parcursul ei orizontal, iubirea în ascensiunea ei pe verticală. Din această tristeţe nu se poate evada decât prin eliberarea iubirii şi a morţi de cele două verbe ce le dau putere asupra fiinţei: a dori şi a dispărea (a nu mai fi!). Tot astfel – ce revelaţie! - şi fiinţa se poate elibera şi se poate realiza dincolo de limite şi o va face nu pentru că îi este frică de dispariţie sau de lipsă. Dar ce vină are conştiinţa că trupul – containerul său – este perisabil? Pentru conştiinţă moartea este un concept. Trupul moare, dar grija o poartă conştiinţa. Teamă de moarte este a conştiinţei, nu a trupului. Şi nu este teama de moarte în sine, ci de nefiinţă, de nimicul senzorial, (în timp ce într-o lume paralelă viaţă conţină să existe), căci trupul trăieşte, dar conştiinţa nu face altceva decât să ia act de faptul de a există. Confruntarea raţiunii cu moartea naşte o tensiune insuportabilă pentru fiinţă, pentru existenţa sa. Dacă raţiunea, urmându-şi calea cu spini a lucidităţii, ajunge la concluzii potrivnice biologicului şi lui „a fi”, va fi categorisită – în mod paradoxal! – drept iraţională. Limita raţiunii este biologicul. Limita conştiinţei este trupul. Altfel nu am putea evita logica anihilării noastre ca specie, în numele salvării noastre că umanitate. Iată ideea generoasă şi morbidă din spatele escatologiei: sinuciderea. Ar fi însă mult prea simplu! Oricât am încerca să minţim (şi să ne minţim) afişând mina de cuceritori ai viitorului, de la începutul conştiinţei gândul morţii lucrează în noi. A fugi de moarte înseamnă a fugi spre moarte. Alungarea ei în subteranele conştiinţei (cu speranţa că astfel ne salubrizăm viaţă şi o stăpânim ca în paradoxul lui Zenon, clipă după clipă – o eternitate) nu face altceva decât să producă în timp pe interior inundaţii cu umori maligne. Moartea nu poate fi tratată prin negare, prin uitare sau prin ignorare; a nega, a uita sau a ignora sunt verbe ce se întorc ca un bumerang asupra fiinţei, căci între fiinţă şi moarte, descoperită de fiinţă ca potenţialitate, se produce un fenomen de osmoză. Fiinţă ajunge să îşi poarte cu ea moartea ca un condamnat, cu mult înainte ca moartea să îi ia în stăpânire trupul ce o poartă. Dacă viaţa nu îşi găseşte raportul optim faţă de moarte, moartea devine o lungă şi neliniştită aşteptare a ceea ce o ameninţă cu anularea. Ce forţă i se poate opune? Niciuna din sfera biologicului sau tehnicului (apanajul modernităţii) – cel puţin până în acest moment! – şi niciuna din sfera minţii, a raţionalităţii reci (apanajul antichităţii, al vechilor greci sau romani). Doar travaliul de transcendenţă (pe care îl aplicăm cu atâta râvnă şi altor fenomene ce ne înconjoară) se dovedeşte salvator. Transcendenţa nu se poate aplica însă unei idei negate ca formă, pierdută ca expresie sau alungată ca efect din prejma flăcării (alchimice) a conştiinţei. De aici nevoia de a aduce gândul morţii viu în faţă eului şi de a-l transformă din inamic al vieţii în atribut al vieţii (ce o îmbogăţeşte, precum o face şi iubirea). De fapt gândul morţii este cel ce poate pregăti cu adevărat fiinţa pentru iubire. Confruntată cu spaima morţii, conştiinţa are înaintea sa, în orizontul său de-acum mărginit, două căi: fie scapă de spaimă (prin căutarea fericirii - ce produce o inflaţie a fiecărei clipe, aducând eternitatea în clipă), fie scapă de moarte (prin căutarea nemuririi – ce readuce eternitatea la relevanţa unei clipe). Ambele strategii sunt de legate de frumos şi de bine, dimensiunile pozitive ale vieţii : una de posesia frumosului, respectiv cealaltă de zămislire a frumosului. Între moarte şi iubire nu este o relaţie antagonică, ci una de filiaţie; antagonismul ar fi introdus un maniheism etic nu doar inutil, ci şi distructiv, pe când filiaţia restaurează numele tatălui – al morţii – şi confirmă fiul – iubirea, conservând întocmai şi rezolvarea oedipiană a tensiunii: uciderea tatălui de către fiu – adică moartea morţii. Totuşi, insistenţa de a reda moartea gândurilor diurne nu poate fi, după o anumită limită, decât pernicioasă. Ca şi în cazul iubirii, gândul morţii, mestecat încontinuu de conştiinţă, distrage atenţia de la viaţa însăşi. Pascal spunea: “Ataşamentul pentru unul şi același gând istoveşte şi ruinează spiritul omului”; se referea cel mai probabil la uitarea gândului asupra actului de iubire – nu la neglijarea actului de iubire în sine – ca o modalitate de a reîmprospăta iubirea. O ingenioasă mecanică a iubirii: acumularea prin departare a unei energii potenţiale, necesară mai apoi pentru a fi transformată în energie cinetică. Aceleaşi consideraţii se pot aplică şi gândului morţii. De abia după ce din el ţâşneşte luminoasă iubirea, poate fi injectat – inactivat de-acum - în subconştient, pentru a produce imunizarea. *** Somnul ca o repetiţie înaintea morţii şi noaptea ca un simulacru de neant şi nefiinţă… Pentru că atâtea lucruri rămân neîncheiate, atâtea gânduri sunt irosite şi încă un strop de vigoare mai rămâne în trup mă lupt cu somnul cu o disperare crescândă. De ce mă las încă legat de zi, chiar dacă mâine sunt blestemat cu reînvierea? Îmi trădez propriile gânduri şi respectiv propria etică. Cer un răgaz pentru mine şi mă închipui înaintea unei eternităţi pe care acest răgaz ar răscumpăra-o. Mă întreb, cuprins de spaimele înecului în negură, dacă conştiinţa mea în aceste momente este hrănită cu timp şi spaţiu, timpul şi spaţiul din ea vor creşte. Pot să sfârşesc înainte de sfârşit, adică pot să îmi contemplu destinul ce se închide şi să mă las cuprind de linişte? Poate rămâne pe peretele istoriei – şi ea ameninţată cu sfârşitul! – o zi sau o viaţă fixată într-o clipă, oricât de inspirată, de plină de graţiei şi har divin ar fi acea clipă? Iată clipa mea: momentul în care, înainte repetiţiei pentru moarte îmi arăt slăbiciunea şi cerşesc încă un dumicat de timp şi de spaţiu, închipuindu-mi că acel dumicat de timp este ziua şi viaţă întreagă… Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   D-le Vianu, una dintre tacticile diavolești, prin care demonii încearcă să-i facă pe oameni să treacă de partea lor, este să-i convingă pe oameni că deja sunt de partea lor. Ceea ce nu este adevărat. Dar spuneți-mi un singur om nebăgăcios, educat, bine crescut și neobraznic... Cumva dvs? În nici un caz!   Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-15 14:02:26               Sunt de acord asupra certitudinii morții, doar că încă nu am căzut de acord asupra a ceea ce înseamnă moartea. Iar echivalarea morții cu putrezirea este o greșeală de logică și de optică. De ce sunt un om religios practicant? Tocmai am explicat în textul ”Revelație”: pentru că am pus la încercare aceste practici religioase iar practica lor mi-a adus liniște sufletească (și nu sunt singurul care a experimentat această liniște în urma urmării acestor precepte). Mai mult, în urma liniștii sufletești căpătate, mintea mea a devenit mult mai ascuțită, judecățile mult mai pătrunzătoare și multe întrebări și-au găsit și își găsesc răspuns logic.   Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-15 13:59:49               De unde stii tu pe ce cale ma aflu eu, ma bigotule? Faptul ca esti bagacios si needucat, prost crescut si obraznic nu ti se pare diabolic? Pe astea le ai din plin, si nici nu dai semne ca te-ai putea schimba. Asa ca, hai siktir, canta pe la alte mese, aici esti in plus.   Postat de catre sters sters la data de 2016-07-15 13:54:37               Moartea există şi este o certitudine. Moartea biologică mai abitir. Învierea? Posibilă. Dar, cel puţin până acum, doar credinţă ori ipoteză de lucru. Cu sofisme şi speculaţii nu putem rămâne decât în spaţiul lui "crede şi nu cerceta" Care pentru mine, este inconfortabil. Vă doresc succes. Am intrat prea mult în zona religioasă care, pentru mine, nu prezintă un interes major. În principal, pentru că a fost confiscată şi preluată pro domo de către nişte oameni ca şi mine care îşi arogă relaţia directă cu un Dumnezeu ipotetic. Ştiu, sunt sigur, lumea evoluează după nişte reguli şi nimic nu este ori nu pare a fi întâmplător. Dar mai Însă nici explicaţiile de tip religios nu pot oferi certitudini. Eu caut şi mai aştept. Respect Biserica pentru rolul ei fundamental (cu toate păcatele) în construcţia şi existenţa Statului Român, respect tradiţiile şi credinţele religioase, dar cam atât. A propos, dumnevoastră, domnule MTL de ce sunteţi un om religios, de ce respectaţi preceptele religioase, de ce faceţi fapte bune?   Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-15 13:33:42               ”Revenind la tema noatră, într-o abordare sistemică, la modul cel mai general vorbind, am putea defini "viaţa" ca pe o proprietate a tuturor sistemelor ontologice (obiecte şi sau fenomene) de a avea o existenţă limitată în timp şi spaţiu şi de se transforma în alte sisteme ontologice" Este o definiţie pe care am inventat-o acum pentru a avea un referenţial. Mi se pare cea mai generală în raport cu toate definiţiile cunoscute de mine. Dacă puteţi invoca o altă definiţie sunt deschis la analiză.” După ”sistemul de referință” dat de dvs, transformarea nu înseamnă moarte, ci viață. Tocmai pe o astfel de definiție mă bazam când spuneam că de fapt corpul fizic nu moare, doar se desface în elementele componente. Cred totuși că ar trebui să mai lucrați la definiție și să începeți să faceți distincție între momentul morții și procesul morții, învierea fiind de fapt procesul invers procesului morții. Și fac referire la Biblie nu ca propagandă religioasă, ci pentru că operează cu niște concepte logice ușor de înțeles și filozofic valabile. Deci, dacă Lazăr a înviat fiind încă putred și mirosind a hoit, este clar că nu trebuie confundată putrezirea cu moartea, putrezirea fiind doar o consecință a morții, ba încă una cât se poate de reversibilă.   Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-15 13:13:33               D-le Kosta Vianu, faptul că știi că Dumnezeu există nu-ți acordă nici un merit, pentru că și dracii știu aceasta și tot draci rămân. Deci, faceți diferență între a crede în Dumnezeu, cu sensul de a crede în existența lui Dumnezeu și a crede în Dumnezeu cu sensul de a crede în avertisementele date de el că, urmând calea răului, vei ajunge în locuința răului, adică Iadul. Și cale de mijloc (calea pe care dvs păreți a vă afla) de fapt nu există, aceasta ducând doar la moarte. Deci, faceți distincție între cele trei căi: calea binelui, care duce în Rai, calea răului, care duce în Iad și calea binelui și răului, ce nu duce nicăieri, ci este o fundătură care va duce întâi la moarte, apoi la judecată și în final vei fi expulzat fie pe calea binelui, fie pe cea a răului, singurele căi care există și vor exista la nesfârșit.   Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-15 12:44:16               1. Porniți de la premisa greșită că Adam nu poseda capacitatea cunoașterii până în momentul când a gustat din fructul oprit. 2. Ca să înțelegeți cel mai bine avertismentul dat de Dumnezeu lui Adam, acesta este similar cu avertismentul dat de zâne fiului de împărat din ”Tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte” că, imediat ce va părăsi tărâmul lor, va muri. Lucru care s-a întâmplat urmare a faptului că, părăsind ”pământul făgăduinței”, fiul de împărat a renunțat și la protecția împotriva morții asigurată de acesta. De aceea cred că ar trebui să faceți distincție între evenimentul morții, care a avut loc în momentul când Adam și Eva au gustat din fruct, respectiv momentul când fiul de împărat a părăsit tărâmul fermecat, și procesul morții, care este unul îndelungat, sinonim cu învechirea unei haine, care la Adam a avut loc pe parcursul unei vieți, iar la fiul de împărat pe parcursul unei călătorii, lucruri care în esență și în final sunt sinonime. 3. Deasemeni ar trebui să faceți distincție între ”chipul lui Dumnezeu” și ”asemănarea lui Dumnezeu”. Astfel, doar Adam este făcut ”după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, Eva este făcută doar ”după asemănarea lui Dumnezeu”. Pentru că, doar despre Adam mărturisește Biblia că este ”chipul lui Dumnezeu”. Și uitați că doar Adam a fost făcut inițial, Eva a apărut doar ca urmare a cererii tăcute a lui Adam de a avea un tovarăș. De aceea și în finalul mântuirii nu vor exista două tipuri de ființe, ci nu va mai exista nici bărbat și nici femeie, ci toți vor purta chipul lui Iisus Hristos și asemănarea Lui. Deci, vă întreb, unde este atunci ”inconsistența biblică”? Și da, sunt de acord cu dvs, dacă aș găsi o singură inconsistență, nici eu nu aș mai crede. Doar că eu, în timp, am descoperit că toate inconsistențele pe care credeam că le descoperisem se datorau unui defect de vedere și nu realității.   Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-15 12:35:14               "Vă propun să meditați asupra avertismentului făcut de Dumnezeu lui Adam, că va muri în aceeași zi în care va mușca din fructul cunoașterii binelui și răului." Nu ştiu cum sună exact averismentul biblic. Însă presupun că averismentul ar trebui să fie unul preventi şi nu unul constatativ. Adică odată ce ai cunoscut binele şi răul eşti deja un "mort". Pentru că atunci am avea de-a face cu o metaforă în mod practi operând conceptul de "mortul viu". Având sensul că deşi, biologic vorbind eşti viu, etic eşti mort. De aceea cred că avertismentul este unul preventiv. Adică până acum, religios vorbind şi nu filosofic, erai nemuritor pentru că nu aveai capacitatea cunoaşterii. Acum, ca urmare a dobândirii acestei capacităţi, ai fost înzestrat cu potenţialitatea morţii. În sensul finitudinii existenţei tale. Mai mult, operând liberul arbitru, prin urmare, apărând posibilitatea de opţiune există două vsrisnte în care poţi evolua. 1. aceea a vieţuirii în păcat care te va duce implacabil la moartea eternă. 2. aceea a posibilităţii mântuirii dacă te înscrii în valorile morale pe care, având cunoştinţă de ele şi având posibilitatea de opţiune alegi să le respecţi. Mistic şi poetic este frumos şi, mai ales este pragmatic. Pentru că, într-un posibil haos comportamental se introduc reguli. Dar adevărat? Dar validat gnoseologic? Dar ştiinţific? Se cunoaşte principiul raţionamentului logic deductiv: oricâte lebede albe ai vedea, nu ai dreptul să afirimi că toate lebedele sunt albe. Însă o singură lebădă neagră dacă vezi ai dreptul să spui că nu toate lebedele sunt albe. Mutatis mutandis, pornind de la acest principiu, aş putea spune, riscând includerea în categoria a doua invocată de domnul Kosta Vianu, că oricâte principii şi valori religioase valide aş vedea nu am dreptul să spun că toate acestea, pe care le utilizează religia şi operează cu ele sunt valide. Unul singur dacă văd a fi incogruent, am dreptul să spun că, ansamblul ar putea fi incongruent. Mitul creaţiei (aceasta nu înseamnă că, personal aş fi anticreaţionist ori un evoluţionist sadea. Sunt un om deschis, curios şi cu aplecare către cercetare) ne vorbeşte despre creaţia omului de către Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa. Ori rezultatul este, în fapt omul în două ipostaze şi anume "bărbat" şi "femeie" Unde ar fi eroare de inconsistenţă a mitului? În spunerea însăşi? Ori în factologie? Pentru că Dumnezeu, potrivit mitului, pare a fi o atotputernicie solitară.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-15 10:21:58               Capacitatea de a fi viu este proprie oricarui sistem (de orice grad de complexitate ar fi el) de a face schimb de materie cu mediul inconjurator. Scara temporala la care are loc procesul respectiv nu are importantza. Cele mai bune exemple sunt sistemele animale, si cele vegetale. Exista insa probe ca si rocile ar fi capabile de devenire si transformare prin schimburi de substanta cu mediul in care se afla. Nu stim si nici nu putem verifica daca acest lucru este adevarat. Nu la scara temporala la care functionam noi, oamenii. De aceea nici nu pot crede in teoria evolutiei, deoarece omul, spre deosebire de alte sisteme vii, e capabil de ratiune. Nu de comunicare, deoarece si alte sisteme "comunica" aparent intre ele. Ratiunea exprimata prin cuvinte, imagini sau simboluri este proprie exclusiv omului. De aceea cred mai degraba in ipostaza de lucru creat, in dauna celei de lucru devenit. Moartea parte sa fie incetarea activitatii de schimb relatate mai sus, si implicit a rationarii. Totul se petrece intr-un ocean de energii si de radiatii din care noi oamenii am descoperit (sau ni s-a descoperit!) doar o infima parte. Cat despre reluarea acestor activitati in alt spatiu, transcendental, pe ceea lume, nu avem, deocamdata decat presupuneri. Si, Doamne, bine ca este asa! Revin la o concluzie mai veche, pentru care am fost facut altadata, in fel si chip: dumnezeu exista, indiferent de ce parere au prostii despre chestia asta! Restul e doar poveste.   Postat de catre sters sters la data de 2016-07-15 09:50:58               Da, au fost prea multe greşeli aşa că am corectat textul şi îl repostez: "îmi permit să vă contrazic și să spun că, din argumentele mele, nu rezultă nicidecum existența ”morții componentei fizice”" Dacă m-aţi contrazice la modul consecvent şi nu aţi cădea în autocontradicţie ar fi în regulă. Dar când folosiţi conceptul de "Înviere" automat induceţi ideea unei morţi. A-ntâia, a doua, a n-a, ca expresie a biblicei morţi a doua "Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” Prin urmare, aveţi de ales: renunţaţi la conceptul de Înviere şi avem posibilitatea să discutăm, filosofic, despre limitele existenţei sau non-existenţei morţii. Însă, atâta timp cât vorbiţi de "Înviere", vă atenţionez că acceptaţi în mod direct existenţa morţii. Altfel vă aflaţi în contradicţie. Pentru că nu poate exista înviere decât din...moarte! Însă, distinse coleg, cum am subliniat de nenumărate ori, nu vreau ca Europeea să devină spaţiul unor dispute religioase. Sunt suficient de mute spaţii specializate în această direcţie. Dar, evident, cunoaşterea filosofică şi dezbaterile pe această temă sunt binevenite. Revenind la tema noatră, într-o abordare sistemică, la modul cel mai general vorbind, am putea defini "viaţa" ca pe o proprietate a tuturor sistemelor ontologice (obiecte şi sau fenomene) de a avea o existenţă limitată în timp şi spaţiu şi de se transforma în alte sisteme ontologice" Este o definiţie pe care am inventat-o acum pentru a avea un referenţial. Mi se pare cea mai generală în raport cu toate definiţiile cunoscute de mine. Dacă puteţi invoca o altă definiţie sunt deschis la analiză. Am introdus în discuţie alte două concepte, spaţiul şi timpul. Definirea lor este destul de complexă. Precizez doar că acestea nu au sens în haos. Ci pot fi introduse în teorie doar odată cu apariţia sau introducerea unui vector anentropic adică a unui vector informaţional care introduce, în haos, cuante de ordine. Prin urmare, domnule coleg, orice sistem existenţial este caracterizat spaţial şi temporal de doi parametri "început" adică "apariţie, naştere" şi sfârşit, adică, "dispariţie, moarte" După cum observaţi am spus orice sistem. Prin urmare şi cel mai complex sistem biofiziologic şi psihosociologic, sistem care defineşte omul, are această proprietate: se naşte şi moare. În cazul acestui sistem particular, observaţi particula "bio" care face trimitere la sistem biologic, ar trebui, cred, făcute anumite particularizări privind timpul, locul, condiţiile, respectiv parametriii mediului care permit existenţa vieţii, etc. Şi, ajunşi aici, nu avem niciun motiv raţional să afirmăm că viaţa terestră, adică aparţinând corpului ceresc "Terra" ar fi singurul model de viaţă biologică. Pe ce altă parte, în definiţia "omului" am inclus şi componentele fiziologică, psihologică şi socuiologică. Toate extrem de complexe, parţial cunoscute (deşi omenirea are aroganţa unei cunoaşteri aproape de absolut!) toate se înscriu în conceptul general de noosferă. Şi, dacă mai coroborăm acest aspect cu reversibilitatea timpului (nimic raţional nu ne opreşte să spunem că timpul nu ar putea fi reversibil) iată, întrăm în acel fabulos teritoriu al cunoaşterii către care tindem, ne apropiem dar, din păcate, nu-l putem atinge niciodată. Matematicienii denumesc acest proces prin conceptul "asimptotic". Aşadar, dacă intervenţia mea v-a mai lăsat vreo umbră de îndoială că moartea fiinţei umane (ca şi, la modul general, moartea tuturor sistemelor existenţiale, fiinţa umană fiind un caz particular al acestora) ar fi o certitudine, nu ezitaţi şi spuneţi.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-15 08:01:23               Erată: ”Dumnezeu a mințit”, nu ”Dumnezeu a murit”.   Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-14 16:50:23               Doamnă Elena Ștefan, discuția cu dvs reprezintă un adevărat regal spiritual pentru mine pentru că, în sfârșit, am găsit un om capabil și doritor să analizeze nuanțele. Drept urmare, îmi permit să vă contrazic și să spun că, din argumentele mele, nu rezultă nicidecum existența ”morții componentei fizice”. Da, sunt de acord cu existența morții, dar nu sunt de acord cu cei care echivalează moartea cu moartea componentei fizice, la fel cum faceți și dvs. De aceea afirm că, deși moartea este o certitudine, încă nu știm ce anume moare, dar în nici un caz componenta fizică despre care chimia ne spune clar că nimic nu moare în sensul de dispariție, ci totul se transformă. Astfel, corpul fizic fiind format, în ultimă instanță, din elemente chimice, nici un astfel de element nu dispare, totul rămâne în acest plan fizic. Deci, aș spune că este tocmai pe dos de cum afirmați dvs, anume că tocmai nemoartea componentei fizice este o certitudine, nicidecum moartea ei. Vă propun să meditați asupra avertismentului făcut de Dumnezeu lui Adam, că va muri în aceeași zi în care va mușca din fructul cunoașterii binelui și răului. Ori, cum bine știm, ”moartea” componentei fizice a lui Adam (moarte în sensul înțeles de dvs, nu și de mine) a avut loc nu în ziua când a mușcat din fruct, ci cam cu o mie de ani mai târziu. Caz în care, ori acceptăm că Dumnezeu a murit și Adam a murit peste o mie de ani, ori Dumnezeu a spus adevărul și Adam a murit în aceeași zi, iar ”deschiderea ochilor” de care vorbește Biblia reprezintă de fapt trezirea, din moarte, în alt plan fizic. Și iată cum ajungem la conceptul celor două morți de care vorbește Biblia, adică de moartea percepută ca un proces în două etape: prima moarte și a doua moarte. Privit din acest punct de vedere, avem de a face, la prima moarte, cu o componentă fizică rămasă practic nemodificată, componentă fizică ce urmează nu a dispărea, ci a se desface în elementele componente atunci când intervine și a doua moarte, desăvârșind procesul morții. Cu respect și cu speranța că regalul meu va continua, MTL   Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-14 16:48:44               Evident, "conceptele lingvistice"   Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-14 02:52:32               Demonstraţia existenţei "morţii" recte a morţii componentei fizice, este extrem de uşor de făcut utilizând chiar argumentele dumneavoastră, domnule MTL. În spaţiul logicii formale, atâta timp cât aţi folosit termenul "înviază" acesta, logic este precedat de...? E simplu nu? Chiar şi cei mai puţin obişnuiţi cu raţionamentele nu pot decât să constate că "învierea" orice înviere, este posibilă doar din moarte. Prin urmare, că vreţi ori ba, că înţelegeţi ori nu, moartea componentei fizice a fiinţei umane ESTE O CERTITUDINE. La care raţionamentul logic ne conduce fără nicio îndoială. Însă, cum spuneam anterior, în spaţiul fizic, moartea reprezintă şi ceritudinea observaţiei empirice de natură factologică. Adică, pur şi simplu, este vorba despre constatarea pe care orice fiinţă umană individuală precum şi colectivitatea de fiinţe umane poate să o facă utilizând conceptele linvistice şi propriile simţuri şi percepţii! Problema, fabuloasă, cum spuneam, constă, în opinia mea, în: 1. existenţa componentei noesice care, in statu vivandi, este uşor constatabilă şi perceptibilă. Ca un fel de funcţie complexă a fiinţei umane însertate în fiinţa socială şi în noosferă. 2. posibilitatea existenţei componentei spirituale, o anumită perioadă, finită de timp, ca un fel de reverberaţie, de ecou, al componentei fizice în stare de moarte. 3. posibilitatea existenţei componentei spirituale ad infinitum în sfera noesică. În care mistica, revelaţia, cunoaşterea paranormală etc. pot aduce dovezi şi argumente. Dar care, pentru mulţi nu au fost şi nu vor fi fiind suficiente şi nu vor fi reuşit să făcă o riguroasă demonstraţie de natură ontologică. 4. există o componentă spirituală nevie, în sens clasic, stocată la nivel de suporţi de stocare (de exemplul textul acesta, cărţile, mediile de stocare de natură pragmatică şi culturală, etc. 5. existenţa componentei spirituale ca parte a Marelui Tot. Pentru religioşi perceptibilă prin credinţă. 6. Alte ipostaze pe care nivelul cunoaşterii actuale încă nu le-a descoperit şi definit la nivelul paranormalităţii şi normalităţii. 7. alte ipostaze pe care nivelul revelaţiei şi credinţelor actuale nu le-a putut pune în evidenţă. Deşi la nivel individual sau chiar colectiv pot fi percetibile. De exemplu, pentru Haşdeu, Castelul de la Cîmpina servea la "contactul" componentei spirituale a fiicei sale a cărei componentă fizică moartă se afla (şi se află) la Bellu. Iată, aşadar, şi nu exhaustiv, ce domeniu investigativ raţional, iraţional, revelaţional şi escatologic fabulos ni se deschide! Între "căci morţi sunt cei muriţi" şi "Înviere" în sens biblic, spiritualitaea fiinţei umane se poate manifesta, fără limite, gnoseologic (includ aici şi cunoaşterea de tip religios) şi creativ (în sensul creaţiei artistice.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-14 02:43:42               Dacă desfaci un corp fizic în unitățile lui componente, înseamnă că acel corp fizic a murit? Am în minte un tablou biblic cu niște oase care se adună unele lângă altele, apoi pe ele cresc vine și carne, iar la urmă oamenii ce au fost cândva înviază. Deci, în acest caz, componenta fizică a murit sau nu a murit? Că, de dispărut, după cum se vede, nu a dispărut și nici un corp fizic nu dispare câtă vreme mai rămâne un os sau o urmă de cenușă.   Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-13 23:55:13               Moarte feisbukcistă Iov: „Împărăţia morţii este casa mea, culcuşul meu l-am întins în inima întunericului. Am zis mormântului: tu eşti tatăl meu; am zis viermilor: voi sunteţi mama şi surorile mele”. Îmi place Ador Haha Uau! Tristeţe Furie   Postat de catre latunski criticul la data de 2016-07-13 13:06:43               "Moartea este tocmai lipsa oricarei iubiri," spuneţi, domnule, Kosta. Da,spun eu, dar iubirea, (şi nu numai) îşi are motivaţia, justificarea în, cum spune autorul, "o strategie de evitare a morţii" Prin urmare, anticipativ, eul uman îşi ceează o astfel de strategie motivată de certa şi implacabila finitudine fizică. Sigur, mă delimitez de această idee şi consider iubirea ca făcând parte din zestrea genetică a eului uman în statu vivendi. A,conştientizarea morţii, aprehensiunea faţă de aceasta ori alte sentimente cu care viul se raportează în faţă de moarte, cu siguranţă, stau la baza pentru "creaţia, cunoaşterea, adică fiecare transcendenţă" ale fiinţei umane. Poate şi al acelui tip de iubire care se defineşte ca "iubire de aproape". Iubirea de tip erotic, repet, în viziunea mea se află în gena fiinţei umane în vectorul său informaţional.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-13 01:04:00               În al doilea comentariu am scris: "Fiinţa umană, pe lângă componenta fizică are şi una spirituală. Oare ce se întâmplă cu această componentă odată cu dispariţia componentei fizice?" Prin urmare, evident, rezultă că atunci când spun "moartea fiinţei umane este o certitudine" mă refer la un fapt cunoscut de toată lumea şi care priveşte, evident, componenta fizică. Pe ce mă bazez? Pe aspectul factologic al miliardelor de morţi, consemnate ori nu, dar care au avut loc, de-a lungul existenţei lumii definite ca umanitate. Mai este ceva neclar?   Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-13 00:45:53               Sunt curios ce știe K Vianu despre divinitate...   Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-12 23:57:09               Doamnă Elena Ștefan, când faceți afirmații de genul ”moartea ființei umane este o certitudine” pe ce anume vă bazați? De unde această certitudine? Ce înțelegeți prin ”ființă umană”? Doar corpul fizic? Și cine spune aceasta? Dvs?   Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-12 23:41:36               Iar divinitatea, ca intrupare a perfectiunii, vine sa suplineasca aceasta foame de absolut si de perfectiune a omului, ca fiinta pieritoare. Religiile lumii n-or fi toate simple manere de manevrat masele, casa cum vad, unilateral si limitat, unii.   Postat de catre sters sters la data de 2016-07-12 11:52:02               Nu suint de acord cu ideea ca iubirea ar avea in vreun fel legatura cu moartea! Moartea este tocmai lipsa oricarei iubiri, neant, disparitie, putem spune, indsa ca, iubirea divina face posibila (singura posibila!) existanta dupa moarte. Daca nu amestecam un pic ideea de divinitate, topata discutia devine searbada si fara sens. Sunt gata sa primesc epitetul de "bigot", de "mistic", sau oricum vreti dumneavoastra, dar, inainte de a o face, va rog sa reflectati la nevoia permanenta, stringenta, a omului, de a admira ceva! La toate formele de arta, care au decurs din aceasta nevoie imperioasa. Apoi, mai vorbim!   Postat de catre sters sters la data de 2016-07-12 11:49:48               Asa cum deja ne-am obisnuit, autorul aduce in discutie probleme sensibile, de natura filosofica si parca si un pic...sociala, daca imi este permis sa ma exprim astfel. desigur, ideea similitudinii dintre moartea individului si moartea universului are o problema de...dimensiune, macar. sau, ca s-o citez pe mama, care nu avea decat cinci clase primare, "seamana, dar...nu rasare!". De acord cu determinarea intregii atitudini umane fatza de viata pe care moartea sau, mai precis, constiintza propriei limitari a existentei in timp, o poate produce. dar, imi permit sa atrag atentia, omul, ca trestie ganditoare, a nascocit si o scapare din aceasta stricta determinare, anume lumea de apoi. De acord ca lectura textului ar trebui sa lase loc de discutii, nu neaparat contradictorii. Suntem deschisi oricarui dialog, dar nu cu prostii, evident...   Postat de catre sters sters la data de 2016-07-12 11:44:55               igur, la nivel de explicare, de încercare de explicare aş sublinia eu, de fapt propria explicare, ne situăm în plin subiectivism relativizant. Şi problema devine una metaforică şi stilistică. În care, aşa cum am subliniat încă din prima intervenţie, avem de-a face cu "O încântare [la]lectura acestui text. Prin stil, ingeniozitate şi argumentaţie. Pare un fel de poem filosofic" Intervenţia mea intenţionează (intenţiona) să depăşească perspectiva strict culturală, cel mai adesea, mitizantă. Aceasta pentru că sunt multe aserţiuni în text cu care nu consonez. Aserţiuni care par a avea, ori măcar se doresc a avea, o anumită validitate ştiinţifică. Şi, presupuneam eu, o dezbatere deschisă, lipsită de orice partipris de altă natură decât cel al argumentaţiei bazate pe idei, principii şi factologie, dezamăgitoare sau nu, nu poate fi decât benefică. Pe de altă parte, creaţia, orice creaţie trebuie să aibă o anume validitate. Ori aceasta, validitate, se argumentează, în primul rând pe coerenţă şi pe deducţie. Astfel încât nicio propoziţie să nu fie ori să pară izolată, arbitrară. Ori, lecturând cu mare plăcere şi bucurie acest text, (mai rare în ultima vreme astfel de texte pe Europeea) prima propoziţie de a cărei validitate m-am îndoit a fost aceasta „problema sfârşitului lumii este similară problemei morţii.” De unde şi intervenţia mea. Şi textul mai conţine multe, multe astfel de disjungeri conceptuale între concepţiile mele şi concepţiile textuale care se relevă la lectură. Acea intervenţie era numai prima dintr-o lungă listă. Care, nu "critică textul" ci, dimpotrivă îi descoperă valenţele şi poate limitele. Oferind autorului, şansa, posibilitatea dezvoltării subiectului. "Habent sua fata libelli" spune necunoscutul Terentianus Maurus. Şi această celebră spunere i-a supravieţuit. Se pare singura. Prin urmare, publicând aici, distinse coleg, v-aţi asumat şi posibilitatea unei interrelaţionări. dacă vă deranjează bifaţi căsuţa prin care nu admiteţi comentarii. Însă, în viziunea mea, ar fi păcat ca un asemenea text, frumos şi bine scris să nu poată interelaţiona cu membrii site-ului. Un text, orice text, axiologic vorbind, nu-şi va putea releva valoarea în cadrul unei "sere lectoriale". PS. Uitaţi-vă la multe dinte revistele literare. Sunt "sisteme închise". Autorii nu au curajul să iasă în arena cu lei. Preferă spaţiul aseptic al unei izolări care, în opinia mea, nu le face bine. Închei spunând că autorul este suveran şi că, efectiv, a fost o încântare să lecturez acest text.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-12 11:31:12               Dincolo de un anumit punct – acela al trezirii conștiinței – şi dintr-o anumită perspectivă - aceea a culturii –, problema sfârşitului lumii este similară problemei morţii. 1. Sfarsitul lumii din perspectiva culturala este, dupa cum si frazele urmatoare o clarifica, viziunea escatologica. 2. Similaritatea imi permite explicarea unei teze, nu demonstratia ei. Folosesc aici similaritatea ca suport pentru un procedeu poetic (metafora), nu pentru unul rational (inductia). Un pic dezamagit, Cristi   Postat de catre Cristian Vasiliu la data de 2016-07-12 10:24:19               Scuze, titlul corect este "Am stat la masa cu moartea"   Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-12 07:41:04               În contextul topicului de mai sus, poate n-ar strica să ne introspectizăm fiecare reacţiile în caz de! Hint: vedeţi textul colegului nostru Mihai Enescu! Am stat de vorbă cu MOARTEA   Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-12 07:39:22               Câteva întervenţii Cum spuneam, textul colegului nostru, este dens şi îndeamnă la refecţie. Pornind de la aserţiunea „problema sfârşitului lumii este similară problemei morţii.” Voi face câteva consideraţii. O similaritate văzută cam din avion. De altfel similaritatea, cu un termen comun, analogia, nu reprezintă cea mai bună metodă de demonstraţie. Am spus-o cândva: cu metoda analogică pot demonstra orice teză dar, atenţie, pot demonstra şi antiteza oricărei teze. De unde şi limita metodei. Voi da un exemplu: se spune că „în unire stă puterea” Şi, în multe cazuri este adevărat. Dar nu în toate. Unirea face ca în celebra pildă cu Moş Ion Roată, bolovanul să poată fi mişcat de mai mulţi dar unirea este necesară însă nu şi suficientă. Tot unire avem şi în cazul celebrei fabule „Racul broasca şi o ştiucă” în care „sacul” nu poate fi mişcat! Aşadar similaritatea este corectă şi operează până la un anumit nivel. Aşadar, aserţiunea de mai sus trebuie acceptată cu anumite precauţii şi definiţii prealabile. Dacă pornim de la cea mai generală definiţie a lumii „ Tot ce există ca realitate și ca reflectare a ei; univers, cosmos” afirmaţia poate fi adevărată dar poate fi şi falsă. Şi, personal, urmare raţionamentului de mai jos, înclin să cred că afirmaţia, abordată prin prisma cosmologică actuală sau nu, adică oricare ar fi ea, este total falsă. Întucât acest „tot” („univers” „cosmos”) în viziunea mea, nu poate „muri” niciodată în integralitatea sa. De altfel, poate, mă hazardez, mintea umană nici nu poate gândi ori imagina aşa ceva. Sigur, teoria big bang-ului vorbeşte despre acea „singularitate, ceva fără dimensiuni dar cu o energie infinită. La momentul "zero" acest punct a ieşit din starea lui de singularitate (încă nu se ştie din ce cauză) şi şi-a manifestat uriaşa energie printr-o inimaginabilă explozie”,[Wikipedia] Ori, prin analogie, dacă se poate imagina un punct „zero” de ce nu s-ar putea şi un punct „terminus”? Adică, un Big Crunch (marea contracţie)? Ne situăm, aşadar, în domeniul ipotezelor. Şi oricât ar avansa ştiinţa nu va putea răspunde la întrebări infinit reiterativă.de tipul: şi înainte de „singularitate” ce a existat? Şi cât şi până unde? Şi după Big Crunch ce va exista? O nouă singularitate? Şamd. Prin urmare „lumea” în accepţiunea cea mai generală, cosmică, nu poate avea un început şi un sfârşit la modul în care definim şi percepem aceste concepte. Putem, desigur, într-un spaţiu conceptual n-dimensional, să admitem că anumite „secvenţe de lume” au avut ori au anumiţi parametri de stare. Şi aceşt parametri pot fi aduşi în discuţie într-o abordare sistemică introducând în starea existenţială de parametri (p1, p2...pn) care ar putea defini neordinea, haosul, vectori anentropici în urma cărora putem defini parametri de ordine. Cred că foarte bine a sintetizat aceast tip de stări Eminescu în celebrele versuri: „Un soare de s-ar stinge-n cer. S-aprinde iarasi soare” [Luceafărul] Putem înţelege astfel „Universul” ca un ansamblu de „universuri” care, interrelaţionând pot trece din unele în altele potrivit legilor entropiei şi sintropiei. Aşadar, cred, putem afirma că „lumea” la modul cosmic, nu „moare” niciodată. Pentru că şi singularităţile de ordinul -1, -2, -n sunt tot „lume.” Restrângând la diverse nivele aria de definiţie a lumii, în principiu, cu particularităţi specifice raţionamentul se menţine. (Nu am făcut efortul de a reflecta mai mult pentru că, acum ar fi nerelevant. Dacă va fi cazul îl voi face) Prin urmare „moartea”, ca dat individual al „fiinţei umane”, este analoagă morţii „lumii cosmice” într-o proporţie relativ restrănsă. Cu toate că, lumea cosmică include şi lumea vie de natură umană. Din aproape în aproape ajungem la conceptul „lume” cu înţelesul de „lumea umană” adică „lumea de oameni” Şi aici analogia are limite. Dacă „moartea fiinţei umane” este un dat cert moartea „lumii umane” stă sub semnul incertitudinii. Adică lumea umană poate muri dar poate şi vieţui ori supravieţui la infinit. Repet, singura certitudine, cel puţin având la bază cunoştinţele de până acum, este că fiinţa umană, orice fiinţă umană, mai devreme ori mai târziu MOARE. Adică sistemul complex biofiziologic şi psihosociologic „OM” încetează în plan fizic să mai funcţioneze. Şi, într-un timp relativ mare, componenta fizică, urmare a unor principii entropice bazate pe principii fizico chimice se descompune, se transformă şi se reintegrează (reciclează) lumii nevii. Aceasta în ceea ce priveşte componenta fizică. Însă, atât omul ca fiinţă individuală cât şi lumea umană, ca ansamblu interrelaţional de fiinţe umane, au capacitatea prelungirii lor prin continuitate. Prin urmare, putem considera că nu avem de-a face cu o moarte totală. Ci cu una parţială. Viaţa prelungindu-se prin urmaşi. Aceasta este o direcţie de abordat. Însă mai există o direcţie fabuloasă. Fiinţa umană, pe lângă componenta fizică are şi una spirituală. Oare ce se întâmplă cu această componentă odată cu dispariţia componentei fizice? Poate vom reflecta şi la aceasta într-o intervenţie viitoare.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-12 05:26:54               Din păcate, pentru mine ”sofistica argumentației” (acolo unde există totuși o argumentație) este atât de evidentă, încât nu mă pot bucura de text, oricât aș încerca. Îl percep doar ca pe o risipă de cuvinte și talent, în sensul că totul se putea spune în mult mai puține cuvinte și aceasta este părerea mea, chiar dacă nu-mi convine să fac notă discordantă cu cei care apreciază cele scrise mai sus.   Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-12 00:27:54               Un text dens şi problematizant. O încântare lectura acestui text. Prin stil, ingeniozitate şi argumentaţie. Pare un fel de poem filosofic prin care autorul ne invită să ne apropiem de moarte cu toleranţă, înţelegere şi, mai ales, nu cu teamă, disperare ori nelinişte. Iar această apropiere este justificată şi, de multe ori, stilistic vorbind, încântătoare deşi, tot de multe ori, sofistica argumentaţiei sare în ochi. Dacă timpul îmi va permite, poate, voi reveni cu exemple.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-11 12:37:39	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE