PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Binele şi Frumosul Text postat de Cristian Vasiliu După Socrate – în mod axiomatic – există o legătură biunivocă între Frumos şi Bine (adică între etică şi estetică) în sfera gândirii afective. În Banchetul (201c) – o lucrare esenţială despre iubire - Socrate întreabă (pe jumătate retoric): „Oare cele bune nu-ţi par a fi şi frumoase?” stabilind că Bunul este Frumos, iar mai apoi, în aceeaşi lucrare (în 206a şi 206e) conchide că şi inversul afirmaţiei (Frumosul este Bun) este de asemenea valabil: „amorul [] umblă după [] creaţie în Frumos” şi „Eros este dorul de a stăpâni de-a pururi Binele”. Timp de mai bine de 2000 de ani acest lucru – echivalenţa dintre bine şi frumos - nu a fost contestat, ba mai mult, odată cu apariţia creştinismului, el a trecut din metafizică în teologie (cu ajutorul gândiri mistice de data aceasta) şi mai departe în suflete prin credinţă. Sfântul Augustin spune: „Iubeşte şi fă ce vrei!” (şi într-un alt loc completează: „omul bun este liber, chiar dacă este sclav”) pentru a fundamenta cu justificările credinţei faptul că acolo unde există iubire, binele înseamnă libertate. Iar iubirea – tot Sfântul Augustin o spune – este „frumuseţea sufletului”. Sensibilitatea romanticilor, stimulată paradoxal tocmai de o exacerbare a raţiunii – proprie secolului XIX – desface pentru prima dată legătură dintre Frumos şi Bine, fie prin promovarea unei estetici a urâtului (Ch. Baudelaire), fie prin crearea unei pleiade de îngeri frumoşi, contestatari ai Binelui (vezi spre exemplu: Demonul de Lermontov sau Luceafărul de M. Eminescu). Atât Urâtul putea fi Bine, cât şi Frumosul putea fi Rău. În ecuaţie intră – încă – trăirile afective, ba chiar cu supra de măsură; revolta nu este - încă – îndreptată Creaţiei, ci împotriva monopolului divin asupra Binelui, cu ajutorul şi justificarea Creaţiei. Omul însă nu se opreşte aici; el doreşte cu orice preţ să îşi ia în stăpânire Binele, (chiar şi fără discernământ) şi să îşi construiască o morală nouă, deasupra esteticii şi teologiei, (chiar şi împotrivindu-se lui Dumnezeu, când înţelege că această este singura cale). Tot la Socrate găsim şi sâmburele revoltei împotriva lui Dumnezeu. În Eutifron (10a şi 10d) Socrate întreabă şi îşi îndeamnă urmaşii să se întrebe la rândul lor: „Ceea ce este legiuit este oare şi iubit de zei fiindcă-i legiuit sau invers: fiindcă-i iubit este şi legiuit?” Dacă în loc de zei ne gândim la Dumnezeu şi în loc de legiuit punem nu numai cuvântul evlavios/pios, ci şi cuvântul Bine, ne aflăm în anticamera procesului lui Dumnezeu, încheiat cu deicidul lui Nietzsche: „Gott ist tot!” – „Dumnezeu e mort!”. Camus are dreptate când afirmă că „din clipa în care omul îl supune pe Dumnezeu judecăţii morale, Îl ucide în el însuşi” (Omul revoltat). După ce Dumnezeu cade – din Cer şi din suflete, nimic nu mai opreşte ca şi legătura dintre Bine şi Frumos să se destrame. După Frumos vine rândul relativizării Binelui. În lipsa sufletului gândirea afectivă şi cea mistică îşi pierd subiectul; raţiunea pură – ce are ca subiect corpul biologic sau corpul social – nu mai poate găsi nicio definiţie sau justificare absolută şi transcendenţă pentru Bine. Binele nu mai este cu necesitate nici general şi frumos şi – în consecinţă – nici dezirabil. Discursurile moderne despre Bine nu sunt altceva decât reflexe demagogice; Binele devine sinonim cu Interesul personal sau de grup şi nu numai că nu constituie o oprelişte în calea crimei, ci ajunge să o şi justifice. Secolul XX este secolul crimei în numele Binelui, secolul în care Binele devine Urât. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   De fapt articolul nu tratează despre bine și frumos în sine, ci despre evoluția ideii de bine și frumos, plecând de la ”legătura biunivocă dintre bine și frumos”, prezentă la filozofii antici, până la destrămarea totală a acestei legături, în gândirea filozofilor contemporani. Evoluție cu care sunt și nu sunt de acord pentru că, în mod sigur, au existat și în antichitate oameni care au considerat că nu este nici o legătură între bine și frumos, după cum sigur există și în prezent oameni care consideră că binele și frumosul sunt legate intrinsec. Și atunci articolul nu mai prezintă o evoluție, ci este o simplă prezentare a diferitelor legături posibile între bine și frumos. Deci, ce-i extraordinar aici, în afară de cultură autorului și față de care mă înclin și eu? Dar, la acest nivel de cultură, sunt sigur că ar putea scoate ceva mult mai interesant, mai bine și mai mult gândit. Chiar sunt curios să aflu care este perioada de concepere a articolului: ani, luni, zile, ore sau minute?   Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-11 11:34:13               Toata lauda pentru text, e un efort intelectual valoros, cinste autorului! In fond, omul vrea totdeauna binele si frumosul, dar sfarseste prin a le pierde pe amandoua, nestiind sa le caute.   Postat de catre sters sters la data de 2016-07-11 10:54:12               Singurul lucru cu adevarat absolut din univers ar fi creatorul a tot si a toate, buninteles, daca ati cabulipsi sa-i admiteti existentza, voi, cei care va considerati absoluti in desteptaciune, buricul pamantului, miezul din gogoasa, cel mai tare din parcare, minte ca el nimeni n-are etc. Frumosul, ca si binele, se stie, sunt relative ca toate celelalte notiuni omenesti, si asta pentru ca oamenii au in loc de calculator, in cap, un creier, care functioneaza in logica difuza, sau "fuzzy logic", ca sa nu mai spun de suflet. Poate, de pilda, careva din dvs, oricine, sa precizeze cam cate fire de par tre sa piarza un tembel ca sa devina chel? E ceva absolut aici?   Postat de catre sters sters la data de 2016-07-11 10:51:33               Subiectul poate fi văzut şi aşa, distinse MTL. Eventual din zona cu nisipar, trambulină, tobogan etc. Aici nimeni nu şi-a propus o tratare exhaustiv ştiinţifică a conceptelor "bine şi frumos". Ci, iată, s-a propus o viziune subiectivă, descriptivist-istorică şi, mai ales, coerent interpretativă a abordărilor. Într-o diacronie selectivă, proprie autorului, care poate fi receptată ca un regal intelectual. Un fel de poem filosofic având ca temă "binele şi răul" De la maieutica socratică până la demagogia postmodernă. Şi este departe de a fi copilărie şi este departe de a fi joc. Este o esenţializare tematică, un excurs euristic o viziune critică despre bine şi rău. Fără pretenţia epuizării subiectului şi, în special, fără orgoliul rezultatelor definitive. De fapt, imposibile în acest domeniu, ştiut fiind că filosofia se apropie asimptotic de concepte şi realităţi.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-11 02:13:42               Eu aș numi această încercare ”un subiect serios tratat în mod copilăresc de niște oameni serioși”. Cum oare să pornești o discuție despre bine și frumos, câtă vreme nu dai mai întâi o definiție clară și unanim acceptată a lor?! Iar dacă o astfel de definiție nu există, ce mai contează că există sau nu există un bine sau un frumos absolut? Ca și cum ai încerca să măsori un teren cu un metru pe care fiecare îl construiește după capul lui, fără un etalon, apoi se miră că de ce le-au ieșit suprafețe diferite! În final, consider că a ieșit o joacă de-a filozofia.   Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-10 23:25:16               Din nefericire, un "bine absolut" nu există. Încă din antichitate "binele" a fost relativizat. Fie şi dacă amintim de războiul troian şi înţelegem că binele aheilor era răul inamicilor lor. Mai târziu "binele" cruciaţilor era "răul" musulmanilor şamd. Deşi şi acest concept poate fi pus în discuţie, avansez ideea că "binele" definit exclusiv ca un concept care aparţine umanităţii ar putea fi înţeles ca tot ceea ce vine în slujba vieţii iar răul tot ce este împotriva vieţii.(în domeniul vegetal şi animal, darwinismul nu disociază între bine şi rău. Numai prin prisma umanului se poate face apel la aceste concepte) Sigur, cu anumite limite. Cât priveşte frumosul, ei bine, problema pare să fi fost tranşată prin subiectivizarea ei. Celebrul "de gustibus et coloribus" sau mai puţin celebrul "nu-i frumos ce e frumos ci e frumos ce-mi place mie" ar putea fi soluţia. Şi totuşi, parcă, acea "armonie fără finalitate dintre inteligenţă şi raţiune" poate fi o frumoasă şi utilă definiţie. Textul colegului nostru reprezintă un frumos şi incitant excurs istoric. Bine argumentat şi, mai ales, cu observaţii şi concluzii care sintetizează problematica domeniului.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-10 21:10:46               "(...) secolul în care binele devine urât" şi la propriu, şi la figurat. Adică şi "urât" în sensul de "a urî". De unde şi expresia "a ţi se urî cu binele". Citit, plăcut.   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2016-07-10 19:37:23	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE