PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Poveste cu cameră de hotel şi fantome Text postat de Adrian A. Agheorghesei Mai ţii minte cum ferestrele zidite te făceau să crezi că hotelul ăla a fost cândva sanatoriu? Îmi spuneai că simţi spirite traversând aerul, spânzurându-se de colţuri, că albul brutal al pereţilor îţi striveşte respiraţia şi că vrei strânsă în braţe. Nu credeam nimic din ce-mi spuneai, dar trupul tău înfrigurat sculptându-mi delfini pe piept, vocea atât de serioasă şi înceată mă făceau să-ţi iubesc fantomele, să torn vin pe podea pentru sufletele lor şi să le dau nume. Încă era Crăciun, ningea de parcă era pentru ultima dată, grenade de zăpadă explodau vânăt în geamuri, nu mai era nimic în faţă, nu mai era cartier, oraş, ţară, continent, lume, doar câţiva purici de lumină ne mai ciupeau ochii cât să-ţi văd goliciunea lungită, cât să-mi vezi plenitudinea curbată, cât să nu mai avem nevoie de carne. Lăsam bezna să ne înveţe hărţile, cu jarul ţigărilor desenam iepuri, îi fugăream cu fum, licuricii vişinii din pahar ne străluceau sub piele, născoceam istorii ale fantomelor, ale tuturor celor care au trăit în acelaşi pat, te puneam să-mi spui povestea fantomei Ioana – „fată sarăcă, băiat bogat, iubire dementă, despărţiţi de părinţi, ea o ia razna, ajunge în sanatoriul ăsta, se spânzură de clanţă” – şi râdeai aşa cum ştiai că-mi place, râdeam şi eu, o făceam idioată pe Ioana, mă uitam la ceas, la cum ninge şi-ţi şopteam „şi ningă... zăpada ne-ngroape!”. De palma ta îmi încălzeam inima pentru mai târziu, ştiam că acum nu este lume, nu sunt oameni, nu este dor, că acea cameră de hotel cu podea rece, igrasie, mobilă veche şi cu miros de iod e tot, dar ca un şarpe care năpârleşte acest tot se va schimba. Te strângeam mai tare, mă lăsai chiar dacă te durea, ştiai că te voi întreba de tren – „mai sunt trei ore/ trei ore sau o viaţă, totuna”. Dimineaţa subţia întunericul, intra pe geam ca un bisturiu infectat, fumam amândoi dintr-o ţigară gândindu-ne la oamenii prinşi în câmp de viscol, la ce-or fi ieşit din casă, ce le-or fi trebuit... bagajele aşteptau la marginea patului, în cameră foşnea ceva, nu ştiu ce, nu ne mai ţineam de mână, nu ne mai spuneam nimic. Mai ţin minte un peron îngheţat, o siluetă fărămiţată de beteală udă, trenul agil ca un suflet descarnat şi un vis cu doi bătrâni într-un sanatoriu care credeau că acolo, cândva, a fost hotel, că fantomele traveresează aerul şi se spânzură de colţuri. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Poemul acesta este ca și cum ai intra într-o cameră plină de igrasie, în care mucegaiul a desenat flori de gheață de o frumusețe stranie: ai intra, ai ieși, ai atinge, te-ai feri... și în final doar rămâi hipnotizat și privești prin ușa întredeschisă. Oare ce demoni te-au inspirat să o scrii...?   Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-06-13 12:27:58	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE