|
|
|
|
|
|
|
|
|
Primul semn |
|
|
Text
postat de
Florentin Sorescu |
|
|
Primul semn a fost vaca, asta se chema începutul începutului, la fel de bine am putea să-l numim începutul sfârșitului, cert e că se înființau rând pe rând toate rubedeniile, discutau de una, de alta, după care începeau întrebările, ”Da' cu vaca aia nu ți-e greu?”, ”Păi cum să-mi fie greu”, spunea ea, ”Ce, pân' acum nu tot cu ea am fost? Da' m-am descurcat cum-necum”, ”De, Mică, așa e cum spui, da' poate ți-o fi greu, c-ai cam îmbătrânit și mata, nu mai e ca la început”, ”O fi, nu zic nu”, spunea ea oftând din greu, ”Da' cu vaca asta v-am crescut nepoții, uite ce mari și frumoși s-au făcut”, ”Aia s-a dus demult”, spuneau ei, ”Și dacă s-a dus, ce?”, se oțăra ea, ”Nu le mai țin minte pe toate, o fi vițica ei sau poate a treia generație, cine mai știe, că la dobitoace nu e ca la oameni, să le știi tot neamul”, ”Ai și matale dreptate”, spuneau ei, ”Da' știi ce ne-am gândit noi?”, ”Ce v-ați gândit, deștepților, ia?!”, ”Păi n-ar fi mai bine s-o dai? Că nu mai poți nici mata, și-apoi copiii s-au făcut mari, nu mai au nevoie de lapte, ar trebui să-ți vezi mai mult de sănătate, medicamentele s-au scumpit, ne este şi nouă greu cu atâta cheltuială”, ”De, mamă”, spunea ea și iar ofta, îi venea greu, vezi bine, să se desprindă, asta fusese viața ei de până acum, se ducea dis de dimineața la câmp cu vaca, seara o lua înapoi, era totul potrivit ca după ceas, puteai ști ora exactă după cum se ducea sau venea de la câmp, cum putea să se despartă de văcuța ei cu care se înțelegea atât de bine, da' uite că lucrurile începuseră să se strice, odată a răcit rău, că a prins-o ploaia în câmp și atunci au sărit toți cu gura, cum că iar s-a înbolnăvit și medicamentele sunt scumpe, bineînțeles de vină era tot vaca, musai să scape de ea, ”Bine-bine”, a spus ea într-un sfârșit, ”Uite, o dau, nu mai melițați atât”, și dusă a fost, parcă era mai goală curtea acum, greu ne venea să ne obișnuim nouă fără ea, darămite ei, uneori aveam senzația că nu mai știe nici ce să facă cu mâinile, își pierduse cumva rostul, într-o vreme tot ieșea la câmp, aștepta până se lăsa întunericul, apoi se întorcea gârbovită acasă, ne privea pe toți cu ochi de pământ |
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23945 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|