III

O parte din frigul iernii se mai ascundea în adâncul nopții. Pe drum Grig s-a folosit de mușcătura lui pentru a-și lua doza necesară de adrenalină. Când a ajuns, o jumătate de lună a sfidat întunericul scânteind trist deasupra sa. A ocolit clădirea masivă a instituției – fost minister în perioada dintre cele două războaie, a salutat portarul închis într-o cușcă de plastic ce păzea o barieră lăsată și a intrat în anexele construite în prelungirea corpului principal.

„Ce înseamnă toate astea? Piu, te rog! Te aștept de aproape patru ore! S-a întâmplat ceva?” 

Din subsolul cantinei a urcat spre el un val de aer cald și umed încărcat cu arome de mâncare, de vechi și de mucegai. Înainte să coboare, Grig și-a aranjat costumul și și-a numărat cipsurile – o mică avere! – pe care le schimbase la intrare. În semiîntunericul încăperii a recunoscut ringul de dans, barul improvizat și mesele de poker și de biliard. Muzica de jazz ce izvora dintr-un casetofon antic și fumul de țigară lichefiau atmosfera și diluau contururile obiectelor și ale oamenilor. Grig a simțit tensiunea ce plutea în aer. Nu mai dansa nimeni, barul era părăsit și toată lumea se strânsese în cerc într-un colț al cantinei unde se desfășura un joc de poker. A străpuns mulțimea făcându-și loc cu brațele întinse și cu umerii. Câțiva tipi ce nu îl cunoșteau, au bombănit, însă Grig le-a aruncat priviri sfidătoare. Era stăpânul locului.

Descoperise pocherul în perioada tulbure ce urmase imediat  după divorț. Avusese atunci nevoie, pentru a alunga durerea părăsirii unei vieții plictisitoare și tihnite de familie, de excitație nu doar pentru trup, ci și pentru minte. Pocherul fusese la îndemână. Începuse mai întâi să joace ocazional, fără miză, la petreceri private organizate de colegii săi de serviciu, dar se dovedise a fi insuficient pentru nevoia lui de risc. În scurtă vreme trecuse la profesionism și ajunsese să câștige pe lângă sume modice și o oarecare reputație. Era însa doar beția și norocul începătorului. Primele pierderi – în fața unor jucători experimentați – i-au arătat limpede că devenise prizonierul unei patimi distructive. Pus în fața alegerii între a învinge acestă patima sau de a o stăpâni el, Grig alesese a doua variantă. Mai întâi renunțase la noțiunea de noroc – acel noroc la care se simt îndreptățiți toți nefericiții, iar apoi își însușise metodic tainele jocului citind cărți, urmărind campionate televizate de pocher și experimentând. De aproape un an, împreună cu alți colegi, organizase săptămânal în subsolul cantinei – spațiu pus la dispoziție cu generozitate de șeful departamentului administrativ – maratoane  de poker, iar aceste evenimente se transformaseră cu timpul în adevărate petreceri clandestine.

După ce arbitrul l-a prezentat celorlalți jucători, Grig s-a așezat la masă. A salutat înclinând ușor capul, și-a aranjat cipsurile ca un zid în fața sa și a studiat istoria jocului înscrisă în distribuția câștigurilor. Nu cunoștea decât două dintre persoanele cu care se confrunta, iar una dintre ele părea hotărâtă să se îmbogățească. Se jucaseră sume importante, iar după trei ore gravitația atrăsese cipsurile către o singură zona a mesei.

În spatele său, Artur a oftat a neputință și a disperare. Stătea atât de aproape încât Grig l-a auzit cum și-a trosnit degetele și i-a mirosit frica pe care o transpirase. S-a întors spre el și l-a privit fără să știe dacă vederea lui ar fi trebuit să îi stârnească milă sau invidie. Artur era un bărbat tânăr, cu fața rotundă și congestionată în mijlocul căreia își lăsase să crească o mustață cu vârfurile în jos. Avea ochii bulbucați și neliniștiți, părul năclăit, iar cămașa albă și pătată îi ieșise din pantaloni. I-a făcut semn cu mâna și în treacăt Grig a remarcat sclipirea inelului de pe degetul mâinii stângi.

Lui Florin îi plăceau și cugetările apocrife în materie de iubire ale unor personalități mondene. Și le însușea și apoi le îmbunătățea. „Bărbații sunt cei mai buni amanți atunci când își înșeală nevestele. Nu eu am spus-o, ci Marilyn Monroe. Eu doar adaug: Bărbații sunt cei mai buni soți atunci când își înșeală nevestele. Poți să înlocuiești cuvântul soție – cuvânt ce oricum va dispare – cu parteneră și adevărul afirmației se păstrează.” 

În toiul primul joc, în care a licitat doar pentru a vedea cum reacționează ceilalți jucători – ce îi stimulează, ce îi alarmează, cât timp le ia pentru a se hotărî, Ana i-a trimis un nou mesaj. Și-a aruncat cărțile pe masă mai devreme decât ar fi trebuit.  Voia să îl citească cât mai repede, iar folosirea telefonului în timpul unei partide în desfășurare era interzisă.  A fost nevoit să mascheze ecranul telefonului cu palma fiindcă Artur se aplecase spre el și îi veghea fiecare mișcare cu o admirație tâmpă. „Grig! Piu! Ai înnebunit? Te implor vino la mine! Nu mă lăsa singură! Vino să îmi faci ceea ce îți dorești să îmi faci!” Era pentru prima oară, când Ana îi recunoștea și dominația sexuală, însă Grig, citind mesajul, a pufnit. Dacă anunțarea capitulării – atât de stângace! – ar fi venit mai devreme, înainte ca el ar fi trecut pe la salonul de masaj, în ciuda oricărei hotărâri lucide și drastice, ar fi lăsat totul baltă și ar fi alergat într-un suflet spre ea. Dar așa, nu a reușit decât să tasteze o singură silabă :”Nu!”, înainte de o nouă împărțire a cărților.

Chiar daca nu era dispus să îl asculte și cu atât mai puțin să se întoarcă, ecoul îndoielii era dureros. În fața noilor cărți și a noilor opțiuni de câștig, Grig s-a întrebat dacă nu cumva și în cazul Anei părăsise jocul prea devreme. Dacă și ea blufa? Dacă era vina lui că nu înțelegea deloc delicatele și complicatele mecanisme feminine, tocmai pentru că ajunsese o epavă al cărei singur scop era supraviețuirea? Dacă nu cumva toată această perioadă nu fusese altceva decât purgatoriul său personal la capătul căruia, prin învingerea cărnii, și-ar fi putut regăsi sufletul? Poate că Ana era îngerul său salvator trimis să-l smulgă din brațele viciilor în care se adăpostise din lașitate. Un înger ce acum îl aștepta în Paradis, purtând în loc de aripi un desu roșu .   

Pentru Grig – ca o boală sau ca un blestem al modernității în care trăia – sexul își pierduse demult orice farmec și mister. Încă din adolescență resimțise presiunea fățarnică a normelor sociale, se eliberase de ea după divorț și devenise apoi un adept al religiei simple a poligamiei – religie ce îngăduia prospectarea în paralel a diverselor opțiuni erotice și separa categoric sentimentele, încrederea și devotamentul de impulsul ce pornea  din centrul ființei  umane și o stăpânea în totalitate. Fusese un proces lent și dureros, fiindcă pe undeva Grig mai păstrase o parte din educația puritană pe care părinții săi i-o dăduseră, iar dragostea și sexul tindeau să se amestece fără voia sa complicând lucrurile. Din această cauză într-un moment de rătăcire își pierduse familia cu ani în urmă și o apucase pe un drum pe care nu găsea liniște, ci doar satisfacție. Ana nu fusese pentru el – în ciuda recunoașterii faptului că era îndrăgostit de ea – decât un alt jalon, un îndemn de a continua, nu de a rămâne. Și poate că pentru Ana ar fi meritat să încerce să se schimbe…

„Oare cât din frustrarea sexuala se transformă în dragoste, dragă prietene? Iată întrebarea… “, declama Florin, parafrazând un inadaptat depresiv din alte timpuri. ”Mai vrednic oare e să rabzi în cuget a neiubirii praștii și săgeți sau penisul s-amenințe-a izbi…” și continua astfel la nesfârșit contaminându-l și pe Grig cu veselia lui ușuratică: „Ce a fost la început: dragostea sau sexul? Aici experții au păreri împărțite, însă eu știu mai bine. A mușca din măr este cea mai veche metaforă din lume!”…

Câtă vreme Ana a continuat să își declare dorința cu îndoială și neliniște, Grig a câștigat fără efort, ca și cum și-ar fi extras din energia sexuală pe care textele ei – din ce în ce mai plastice: „Piu,mă ating pentru tine!...” - o emanau,  capacitatea de a întrerupe sinapsele celor din jur. Dacă și-ar fi păstrat încrederea mistică în noroc, ar fi declarat cu un exaltare romanțioasă că norocul se întrupase în persoana ei. Popi versus chintă spartă. Perechi de șeptari și nouari versus pereche de ași. Valeți versus doiari.

 „Niciodată dragostea și norocul la cărți nu au fost mai direct legate”. Uneori parcă Florin – pe care îl considera un monstru psihopat – îi citea gândurile și le dădea glas din simpla dorința de a-l tortura. „Câștig și câștig”. „Nici pe departe! Pierzi și pierzi!”.

Lumea se strângea tot mai mult în jurul lor sufocându-i cu murmure. Un tip cărunt și firav ce vorbea tot timpul cu țigara în gură a împins și ultimele cipsuri într-o tentativă sinucigașă de a-și reveni… All in!?... Ești sigur?… Dacă nu ar fi fost atât de antipatic poate că Grig nu  l-ar fi provocat. Tipul lucra la departamentul financiar, într-un birou alăturat cu biroul Anei și își făcuse un renume de nemernic  egocentric printre subordonații săi. Ana îi pomenise de nenumărate ori despre el. Merita! Peste cele două perechi pe care acesta pariase Grig a așezat tacticos un full de toată frumusețea. În timp ce se ridica, învinsul a scrâșnit din dinți, iar țigara secționată a căzut pe postavul mesei… Atenție!... La dracu!... Lui Grig i s-a părut că tipul ar fi vrut să se repeadă la el, însă arbitrul și-a făcut datoria și l-a escortat în afara cercului uman.

A urmat o chintă – ce noroc! – versus full de dame. Perechi de ași cu șesari. 3 cuie de valeți. Din nou full house. Câțiva neofiți au aplaudat, iar arbitrul a intervenit cerând liniște. Grig a simțit cum burta lui Artur îl presează în ceafă ca o amintire a zilei ce trecuse, a eșecului amoros și a motivului pentru care juca poker în acel moment. S-a gândit că pentru toate astea este îndreptățit să câștige și că are toate șansele să câștige. Singurul adversar de care se temea juca prudent și se arunca de fiecare dacă sumele puse în joc – sau poate gesturile celorlalți – îi dezvăluiau încrederea pe care aceștia o aveau în cărțile  din mână.

O jumătate de oră mai târziu Grig a câștigat într-un mod dramatic un alt duel cu un trio de dame. Au rămas doar trei persoane la masă și apoi, în scurt timp, doar două. În șuvoiului de lumină ce izvora din lampa suspendată deasupra capetelor lor s-a adunat treptat toată viața din subsolul cantinei. Odată cu trecerea timpului, partida și Ana au devenit tot mai înverșunate. Poate că nu ar fi trebuit să joace atât de ofensiv și poate nu ar fi trebui să-i repete Anei de fiecare dată Nu-ul neîndulcit cu nicio explicație și cu nicio părere de rău, dar nu îi păsa deloc. Câștiga! Sau – poate – așa cum avertizase Florin, pierdea.

În ultimul mesaj Ana a izbucnit și odată cu izbucnirea ei și el și-a pierdut concentrarea: „Grig! Ești un nemernic și un nesimțit!  A fost o prostie din partea mea să mă încred în cuvintele tale mincinoase de dragoste. Te rog să nu mă mai cauți niciodată. Niciodată! Nu mai exiști pentru mine!” . „Ești un ticălos obsedat și o jigodie!”.

Era prima femeia care se lepădase de el cu atâta violență. În toate cuceririle trecute nu depășise niciodată o anumită limită a declarațiilor de iubire prin gesturi și vorbe tocmai pentru a nu lăsa spațiu de manevră orgoliului feminin. Se arătase în toată goliciunea lui sufletească, cu o blândețe fermecătoare și cu o nonșalanță de vagabond emoțional, păstrându-se totuși pentru el, iar femeile fie îl acceptaseră așa cum era, fie interpretaseră onestitatea și reținerea drept semne că poate fi salvat. Cu prețul dragostei totale. În felul acesta relațiile sale fuseseră construite pe talgerele unei balanțe neechilibrate, iar despărțirile – lipsite de scenele pe care femeile le fac doar pentru că au parte de spectatori impresionabili. Își declara intențiile întotdeauna de la început, când încă mai existau opțiuni, oferindu-le iluzia liberului arbitru. Și nu dăduse greș până la Ana. Nu înțelegea prea bine de ce tocmai cu ea încercase atât de mult să joace rolul serios și nefericit al unui cavaler, rol ce nu făcuse altceva decât să stârnească în cele din urmă de ambele părți frustrări și furie.

Arbitrul a anunțat cu o voce răgușită o pauză de un sfert de oră și a adunat cărțile răspândite pe postav. Dintr-o dată volumul muzicii a crescut, iar mulțimea s-a răspândit în grupuri mici prin sală. S-au aprins țigări și s-au umplut pahare. Pe ringul de dans câteva cupluri de tineri au început să danseze. Fără să-și privească ultimul adversar rămas în joc, Grig s-a ridicat de la masă și a ieșit în curtea instituției în căutarea liniștii și a singurătății. Noaptea era rece, amară și tăcută. O ceață murdară ce se deplasa împinsă de vânt spre sus, acoperea ca o draperie luna. Era atât de târziu încât părea ca viața părăsise orașul ca un fum. S-a refugiat într-un colț năpădit de bălării și de acolo a privit cerul încercând să își amorțească sufletul și mintea. Simțea că nu mai poate face față presiunii jocului și despărțirii de Ana.  Nu a mai căutat soluții, ci doar și-a reamintit promisiunea dimineții trecute.

După un timp Artur s-a apropiat prin întuneric de el. L-a recunoscut înainte să iasă din umbra după mersul lui greoi și inegal. Băuse… Au trimis după mine? Vin imediat!... Da! O să câștigăm!...

În ciuda promisiunii făcute până la ultimul joc nu a mai câștigat nicio rundă. Privea cărțile fără să le înțeleagă, fără încredere și fără speranță, iar cărțile la rândul lor îl trădau. Gesturile cu care le ridica, le aranja în mână și apoi le punea înapoi pe masă erau formale și automate. Nu mai putea face niciun calcul și nu mai putea citi nimic în mimica celuilalt jucător. În jurul său nu auzea decât manifestări enervante ale mirării, dezamăgirii și ale amuzamentului. Îl deranja lumina, fumul și transpirația ce i se prelingea pe frunte și îi intra în ochi. Îl deranja lipsa aerului și o oboseală ce se transformase treptat într-o durere ucigătoare de cap. Licita sau renunța la joc  dintr-un impuls pe care nu și-l putea nici explica și nici stăpâni, spre mulțumirea vădită a adversarului său. Pierdea. Dacă miza nu ar fi fost însăși ispășirea sa, ar fi renunțat de mult.

Niciodată nu-l interesaseră cu adevărat sumele puse în joc, pentru că nu considera că mai are ceva al lui și nici că mai poate fi – sau mai poate oferi – ceva. Această libertate și detașare îl ajutaseră să-și păstreze cumpătul în momentele dificile și să guste din plin vertijul riscului. Acum, pe masă, alături de banii săi și de toți banii pe care Artur îi strânsese din economi și împrumuturi, se afla și tot ce mai rămăsese bun în el. Nu juca doar pentru Artur și pentru Ana, ci și pentru el, prin el însăși. Iar în fața sa creștea un gol.

Presiunea mâinilor lui Artur pe umerii săi în semn de încurajare l-a deranjat  pe Grig... Lasă-mă!... Agonia se prelungea, iar el stătea ca un miel în raza zâmbetului crud al a adversarului. Singur. Nu avea nevoie de ajutorul nimănui și cu atât mai mult de ajutorul lui Artur. A înjurat, a trântit cărțile și și-a scuturat umerii. Poate și pentru că știa că Artur n-ar fi fost de acord cu ultima sa mișcare, cea mai categorică și mai lipsită de judecată – în afara divorțului! – mișcare din viața sa.

…Totul sau nimic!… A urmat o explozie de tăcere în jur, iar Grig, legat de cuvintele spuse, și-a încordat maxilarele și și-a fixat adversarul… Totul sau nimic!… Celalalt jucător era un bărbat subțire, îmbrăcat cu eleganța plicticoasă și pedantă a unui funcționar, cu o față pergamentoasă și rece, împietrită într-o unică expresie de superioritate persiflantă. Îl cunoștea demult și îl găsea – ca întotdeauna – pe jumătate fascinat, pe jumătate imposibil. În privirea de un verde  opac cu care i s-a răspuns Grig a citit pentru o singură clipă efemeră descumpănirea.

Cărțile servite – pe care destinul era deja înscris – zăceau pe masă cu fața în jos, cinci de-o parte, cinci de cealaltă. Grig le-a pipăit ca și cum ar fi putut să le citească semnele si culorile în alfabet Braille. Arbitrul a repetat și el propunerea lui Grig, iar ecourile ei au învins tăcerea așternută și s-au perpetuat până în cele mai întunecate colțuri ale încăperii. De acolo s-au întors revigorate și au urcat până în cele mai întunecate colțuri ale minții lui Grig. Nu au găsit spaimă și freamăt, ci doar o imensă și insațiabilă curiozitate, o sfidare a dezastrului și o speranță sălbatică.

Demult – înainte de Ana, de Luiza și de toate celelalte sfinte și curve ce îl iubiseră sau fuseseră iubite de el – viața – așa cum îi fusese ea propovăduită – îl interesase. Îi acceptase regulile și îi trăise ordinea și platitudinea cu spaima paralizantă că nu există nimic în afara ei. După ce își terminase studiile, se căsătorise, făcuse un copil și se angajase; luase un credit pentru casă, economisise, își făcuse planuri de pensie și își plătise la timp toate facturile, impozitele și amenzile; mersese în concedii și la onomastici; se împrietenise cu vecinii și cu colegii de serviciu și nu își uitase niciodată, nicăieri cheile, telefonul și mai ales portofelul – obiectul sacru în care își purta identitatea sa mediocră: buletinul, cardurile și pozele de familie. Se putea considera îndreptățit să pretindă fericire, însă din perspectiva interioară, o astfel de viață normată i se păruse  la un moment dat incompatibilă cu ideea de dragoste și de libertate. Se revoltase – prin divorț – împotriva singurului lucru ce stătea în puterea lui și îi îngăduia revolta. Își amintea deseori sala tribunalului în care splinul unei zile ploioase de noiembrie se insinua printr-un șir de ferestre înalte și opace din pricina prafului. Și mai ales își amintea umbra fostei sale soții ce tremura nedumerită și neîncrezătoare pe pardoseală. Atunci învățase că nimic miraculos nu împiedică tăvălugul ratării și că nici măcar certitudinea și durerile ei nu te vindeca de speranță. Decizia judecătorului – neutră și neimportantă – o întâmpinase într-o stare de spirit similară cu cea trăită în fața celor cinci cărți decisive.

A ridicat pe rând colțul fiecărei cărți străduindu-se să rămână agățat de prezent. În mintea sa răsunau bătăi nebunești de tobă ce întrețineau ca în filme suspansul. Prima carte a fost un zecar. Undeva între dezamăgire și promisiune, suficient cât să îl păstreze în joc. În spatele său, Artur s-a aplecat insesizabil spre stânga încercând să vadă și el cartea. A vărsat din neatenție whisky pe jos, iar zarurile de gheață din paharul pe care îl ținea în mână s-au ciocnit scoțând un clinchet vesel. În Grig s-a înapoiat dorința tristă de a se anestezia cu o doză oarecare de lichid maroniu. A doua carte: O damă. A treia: un popă. Lipsea valetul. Și-a îndreptat spatele și s-a oprit o clipă; dincolo de toate viitoarele finaluri fericite ce coexistau unul lângă altul în acel moment, o mulțime mult mai mare de finaluri tragice îl pândeau.  Era necesară o doză de curaj pentru a le putea înfrunta. A patra carte l-a dezamăgit: un șeptar, însă a căutat să afișeze un zâmbet subțire ca o flamură. Adversarul său își ținea deja cărțile la înălțimea ochilor și părea mulțumit de ele; din când în când privirea sa lacomă cobora și îmbrățișa maldărul de cipsuri. A cincea carte: din nou popă. Grig s-a trezit la o răscruce: chintă sau perechi de figuri.

„Ca să poți să te bucuri de viața de libertate absolută pe care o duci, dragul meu prieten”, îl consola câteodată Florin ”trebuie să renunți la noțiunea de scop, pentru că astă este în fond definiția ei: lipsa scopului. Anularea timpului. Clipa dilatată și monstruoasă. Cadrul, nu mișcarea. Explozia. Dacă te încăpățânezi să visezi la dragoste – ce tautologie! –, viața este un refugiu și o așteptare. După trei-patru ani de experiențe extreme: curse, poker și femei, crezi că sufletul tău mai este intact? E posibil! Dar dacă ai reușit să îți salvezi sufletul, atunci cu siguranță, mintea sau trupul tău nu mai sunt intacte?”  

A schimbat două cărți. I s-a părut că în încăpere era mai întuneric, iar cei adunați în jurul său mai posaci. Asista la înmormântarea hidoasă a unui mort ce nu fusese încă hotărât. O ruletă rusească. Nu se mai simțea în stare să speculeze destinul și nici măcar să îl accepte. În acel moment și-a dorit ca telefonul să continue să îi transmită mesaje – fie și înjurături – de la Ana. De la Ana sau de la orice altă ființă se gândea la el. Și-a întors pe față toate cărțile fără să le mai privească, mai mult cu o demnitate de condamnat decât cu o sfidare de învingător. Ideea că este ultimul joc din viața lui l-a străbătut cu viteza și claritatea unui fulger.

…un zecar… o damă … un zecar…  un popă … și… încă un popă… Grig a tresărit. Două perechi în loc de chintă.

„Dacă s-ar face statui pentru idioți, cineva ar trebui să îți ridice o statuie, Grig! Suntem chit de acum !...”. Muntele de cipsuri s-a năruit în direcția lui Grig.

Florin – adversarul său – a cules din ruine un singur cip și a lăsat în schimb pe masă doar patru cărți: 2 ași, un valet și un nouar. În învălmășeala creată nimeni nu a băgat de seamă gestul cu care și-a introdus în buzunarul hainei a cincea carte. S-a ridicat și s-a îndreptat apoi cu un pas alert printre mesele rotunde de plastic spre ieșire. Înainte să urce scările în spirală s-a oprit și s-a uitat în urmă. Sufocat de îmbrățișarea lui Artur, Grig nu a mai apucat să-l vadă și să-i răspundă la gestul prietenesc de la revedere prin care părea să spună: „Ai grijă de tine, prietene!”…  Luni, pe birou, Grig avea să găsească și ultima carte a lui Florin: asul  de treflă…

Un val de aer proaspăt a despicat vălătucii de fum și l-a făcut să tremure ușor pe Grig. Deși ar fi trebuit să se bucure, a rămas pe scaun într-o stare de prostrație, cu ochii rătăciți, neînțelegând dacă a câștigat sau nu. Obrazul său s-a frecat de cămașa umedă a lui Artur, dar nu s-a mai împotrivit. Dacă ar fi plâns, lacrimile sale s-ar fi amestecat cu transpirația lui Artur și astfel nimeni nu l-ar fi bănuit de slăbiciune. I s-a făcut brusc dor, nu doar de Ana, ci de toți oamenii care îl iubeau cu adevărat și pe care îi ținea la distanță.  

În decorul vieții sale, singurătatea nu era o boală, ci o necesitate stringentă. Câtă vreme trăia rapid și riscant, relațiile umane dezinteresate aveau greutatea unei ancore pentru Grig. Prezența constantă a lui Florin – prietenul său din copilărie – fusese mai degrabă un accident fericit, o excepție ce aducea o fărâmă de umanitate și de raționalitate în mijlocul zbuciumului său. O compensație a destinului. Fascinantă și imposibilă totodată… Pe vreme când purta uniforma albastră a unui liceu de prestigiu din centrul Bucureștiului, între colegii săi se iscase o ceartă stupidă – stârnită de simpatiile pentru diverse formații de muzică pop la modă, iar el – înfierbântat  de cuvinte grele aruncate la adresa formației al cărei fan era – își pălmuise unul dintre colegi. Pe Florin... Acum acesta își luase revanșa.