II

Așteptarea lungea nefiresc toate fărâmele de viață în care devenea conștient și critic cu propria persoană. După ce a încheiat convorbirea cu soțul încornorat s-a urcat în mașină și a condus înapoi spre casa, pe cât de neatent la exterior pe atât de încet, tocmai pentru a compensa neatenția. Motorul torcea liniștit, la o frecvență potrivită pentru a induce starea de hipnoză. Nu-și amintea nimic important din ceea ce făcuse până atunci și nici ce își propusese să facă în continuare. Și totuși avea senzația că trecuseră secole din momentul în care se trezise și că alte secole îl despărțeau de momentul în care avea să o strângă în brațe pe Ana. În timp ce rotea spre dreapta volanul într-unul dintre marile sensuri giratorii ale orașului și-a consultat ceasul. Amenințătoarele secole din mintea sa nu însemnau în realitate decât ceva mai mult de două ore. Încă doua ore și Ana… Traficul, oamenii, soarele și orașul cu betoane cenușii  se mișcau în jurul lui într-un ritm paradoxal, iar lui i se părea ca stă nemișcat și în centrul universului. Lipsa de control reușise să îl transforme într-o statuie, într-un spectator inert ce nu participa la ciclul cauzal al vieții. Acest fapt – și poate amintirea discuțiilor avute cu Florin – l-au adus în preajma unei întrebări legitime, ce îl hăituia de mult, dar pe care în goana nebunească a seducției o eludase cu succes: Oare o iubesc pe Ana?

                 O iubea. Dincolo de toate tensiunile, gândurile, minciunile și de situațiile complicate în care se aflau amândoi prinși, Grig o iubea și recunoștea acest lucrul cu stupoarea și resemnarea celor prinși în flagrant. O iubea cu sufletul sătul de manifestări gingașe și cu trupul privat de bucuria intimității cărnii, însă o iubea. O iubea mai ales când nu se afla în preajma ei și când ajungea și el să se convingă – împotriva propriei lui firi – că este un cavaler adevărat. O iubea suficient pentru a transforma iubirea pentru ea într-un soi de morală. O morală care să îi îngăduie să își dezamăgească copilul, să mintă și să își dezonoreze colegul. Și în cele din urmă să îl ruineze, pentru că asta îl aștepta pe bietul Artur la jocul de pocher.

Încă doua ore… S-a lăsat într-atât de mult dezagregat de un amalgam de gânduri – ce își aveau rădăcina în recunoașterea iubirii – încât teama sa de timp  s-a dovedit nefondată. Întors acasă s-a plimbat o vreme ca un leu în cușcă în spațiul îngust pe care mobilele din sufragerie  îl lăsau în mijlocul lor, rezistând tentației de a-și turna un pahar de whisky cu gheață. Locuia cu chirie într-unul dintre blocurile înghesuite de la marginea unui cartier muncitoresc și era înconjurat de obiecte care nu-i aparțineau și cu care nu avea nicio legătură. Se simțea străin printre ele și își cultiva cu un soi de umilință alienarea. Acum însă iubirea îl aducea la visele tinereții, la nevoia de apartenență, de posesie, de comunicare, de scop. Viața lui era suspendată pe un termen nedefinit de un hedonism pe care îl găsea uneori vulgar, iar pe care alteori îl îmbrățișa ca pe un colac de salvare. Ana ar fi putut lua locul divorțului, relațiilor promiscue, pocherului și pasiunii pentru mașini… După ce mareea de gânduri s-a retras, Grig s-a apucat să-și caute lenjeria intimă și o pereche de ciorapi curați, lucru care s-a dovedit destul de dificil.

Trăia în mijlocul unui mic dezastru. În baie, pe policioara și pe jos zăceau diverse recipiente necunoscute, prosoape și ziare, bucătăria era o zonă interzisă și necunoscută, iar în sufragerie pe canapea se aliniau cămășile și pantalonii ce nu mai apucaseră să se refugieze în dulapuri. În astfel de momente, când nu găsea vreun obiect de îmbrăcăminte, când scormonea prin frigider sau când se împiedica de lucruri, se gândea la Luiza. Nu o mai văzuse de aproape o lună. Nu o mai căutase, nu îl mai căutase și – cu toate că relația lor durase aproape jumătate de an – aproape că nu-și mai amintea cum arată. Spre deosebire de Ana, Luiza – o roșcată tăcută, palidă și firavă – fusese o parteneră comodă și grijulie, pe care doar timiditatea și cumințenia o făceau să pară ștearsă și, în final, o pierduseră. Nu luptase și nu avusese nicio șansă. Totul se terminase ca și cum în apartament ar fi avut loc o explozie eșuată. O scurtă repriza de plâns în baie urmată de tăcerea stânjenitoare și demnă în care ea își strânsese lucrurile și la final ușa închisă cu grijă de parcă ar fi fost o cortină.

Aflând a doua zi de despărțirea de Luiza, Florin dăduse din cap a compătimire. „Nu vânezi o femeie ca Ana când ești singur. Amintește-ți de regula primordială a adolescenței: Nu te duci la o întâlnire fără să te masturbezi înainte. E sinucidere curată.” Îi repetase de câteva ori: „E sinucidere curată!” și apoi îi ceruse numărul de telefon. “Iată consecințele  deciziilor proaste luate cu mintea înnomolită de sentimente și de dorință!”

În sufragerie a privit costumul albastru cu dungi fine – proaspăt curățat – atârnat de ușa și pantofii negri de lac aliniați sub el – o umbră elegantă și diavolească a lui însuși, deja pregătită pentru păcat – și a recunoscut că pretenția Anei  de a-i cere să o viziteze ca și cum ar fi fost  vorba de oficierea unui act solemn era exagerată. „Piu, am să te aștept ca în ziua în care ne-am sărutat prima oră. Vino și tu îmbrăcat în costumul de atunci. Vom continua din acel moment, ca și cum am avea  ocazia să ne întoarcem la început și să facem totul perfect”…  S-a strâmbat și s-a lăsat în îmbrățișarea răcoroasă a canapelei de piele. O regie irezistibilă prin motivația ei inocentă și totodată grotescă și prin ipocrizia ei străvezie. Ana era o prințesă închisă în castel de un căpcăun grăsuț, iar costumul  nu era altceva decât armura în care viteazul Grig urma să o salveze. Un valet, o damă și un popă; începutul unei chinte a iubirii. Nu ea, ci el era cel sedus. S-a îmbrăcat totuși tacticos și resemnat.

În stradă și-a amintit de cuvintele lui Florin. Farmecul zilei dispăruse, ziua devenise mai cenușie și mai serioasă, iar vântul nu mai era mângâiere ci șfichiuire. Dorința îl sufoca atât de tare, încât ar fi putut s-o ia drept furie. Lângă bordură, în fața unui gard de plasă prin care ieșeau ramurile mai joase ale vișinilor, paznicul blocului dăduse foc unor hârtii și crengi într-un tomberon ruginit. Îndoită de vânt, coloana de fum se îndrepta amenințătoare spre garajul său. Ar fi trebuit să își recapete definitiv luciditatea și calmul de dimineață, ejaculând sub dus. Poate că astfel nu ar fi țipat și nu ar fi lovit tomberonul cu piciorul răsturnându-i conținutul incandescent pe trotuar.

La fel de agitat și excitat fusese și în seara în care încercase să o convingă pe Ana să își petreacă împreună noapte la hotel. Încrederea îl lăsase fără niciun plan de rezervă. Poate de aceea refuzul – cu nimic mai brutal decât refuzurile anterioare – îi ștersese zâmbetul de pe buze. Insistase. Se aplecase peste masă, peste cele două pahare conice umplute cu lichide colorate strident, astfel încât flacăra lumânării îi arunca umbre stranii pe chip și îi repetase invitația. Nici rugămințile și nici șantajul emoțional – o altă încercare nereușită de bluf – nu o înduplecaseră.  Dacă Grig ar fi avut cu o fărâmă de orgoliu mai puțin ar fi înțeles că faptele și gândurile îi  scăpaseră de sub control. Eșecul nu era însă o opțiune pentru bărbatul de patruzeci de ani, blazat și singur; investise prea mult. În cele din urmă se certaseră, iar el o rănise spunând lucruri amenințătoare și definitive. Era însă prea târziu.

Era deja trecut de ora șase, conducea spre Ana și totuși nu vroia să ajungă la ea. Cel puțin nu încă. Poate că ideea crescuse mai demult în mintea sa, însă o ignorase sau o alungase încercând să fie cu totul altcineva decât era în realitate. Înainte de a intra în mașină, înfipt în geam lângă oglinda retrovizoare găsise un mic flaier ce invita bărbații la plăcerile masajului erotic. Pe una dintre părțile bucății de carton o domnișoară pe jumătate dezbrăcată își etala nurii generoși și accesibili fără mari bătăi de cap. Ana, prin comparație nu i s-a mai părut atât de atractivă.  Ultimul mesaj primit trăda din partea ei nu numai excitare și nerăbdare, ci și un grăunte de nervozitate: „Piu, unde ești?  Cum poți sa fii atât de hain și să mă lași sigură? Oare chiar atât de puțin mă iubești? Artur e departe. Grăbește-te! Vreau să ne bucuram cât mai mult de momentele astea de libertate…” La toate intersecțiile a întâlnit culoarea roșie a semaforului și prin dreptul lui au trecut șiruri neîntrerupte de oameni. Ca și mai devreme nu a avut răbdarea să îi studieze cu atenție. În momentele de așteptare s-a gândit că Florin are dreptate și a scris mesajul de răspuns cu atenția împărțită între ecranul telefonului, comenzile mașinii și semafor. „Cred că am să întârzii! Îmi pare rău, dar a intervenit ceva urgent!”. A nimerit cu greu butoanele și de câteva ori claxoanele mașinilor oprite în spatele său l-au trezit și l-au forțat să demareze. Ezitările i s-au stins după ce a trimis mesajul.

Spre seară orașul a revenit complet la viața plină de putere, de ambiție și de dezmăț de dinainte. A îmbătrânit treptat, pe măsură ce lumina în care se scălda a trecut spre roșul aprins al amurgului și apoi spre albastrul rece și artificial al felinarelor. Era încă ziua în care Ana urma să fie a lui. Grig a așteptat discreția înserării ocolind centrul pe inelul interior. Strada pe care s-a oprit era mărginită de gardul unui parc cu o vegetație proaspătă și de un grup de clădiri vechi cu fațadele jupuite. Nu era prima ora când ajungea în acea fundătură în căutarea erotismului… Florin și jocurile lui de cuvinte! „Regula unu: a o regula pe una!”. El fusese cel care îl adusese pentru prima dată aici… A nimerit ușor casa cu perdele roșii și frontonul ascuns de o schelă părăsită. Îl însoțea un sentiment de rușine și de dezgust. Era o înfrângere și o revoltă în care își căuta de fapt cu disperare o ieșire. A bătut ezitant în poarta de lemn masiv  și i-a trecut pragul spășit. Cincisprezece minute mai târziu stătea întins pe o saltea așezată direct pe parchet, iar o tânără cu sânii imenși și fermi – poate chiar cea din poză – îi masa cu ulei cu miros floral trupul .

Încercase și în trecut să iasă din capcana emoțională a Anei. După cearta cumplită din barul hotelului de lux în care se străduise să o seducă, Grig își propusese să se despartă de ea definitiv. O vreme căutase să-și îndrepte atenția spre muncă, dar din păcate munca sa nu presupunea decât în rare ocazii vreun efort deosebit și cu atât mai puțin creativitate. Nici pasiunea pentru mașini și nici pocherul nu îl ajutaseră. Evitase serile de joc cu prietenii și condusul pe distanțe lungi sau în viteză, deoarece ambele pasiuni  necesitau  o minte limpede și o inimă rece. Se simțea singur, pierdut și rămăsese cu un gol în viață pe care nu știa cum să îl umple.  Oricât de mult s-ar fi ferit și ar fi încercat să își întărească voința pentru a-și putea ține promisiunea făcută lui însuși, Ana îi dădea târcoale amintindu-i constant de dorul – și de dorința – ce îl rodeau pe dinăuntru. Trecea pe lângă el pe culoarele instituției, îl saluta și îi zâmbea reținut și totuși cu subînțeles, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Îl descumpănea atitudinea ei pe care nu știa cum să o interpreteze. O bucura sau o chinuia separarea? La sfârșitul unor zile pline de semne de întrebare și de dureri surde, ea a făcut primul pas. L-a așteptat la sfârșitul programului de lucru  și în timp ce coborau împreună pe treptele de marmură ale maiestoasei clădiri în care lucrau, înconjurați de toți ceilalți funcționari zeloși  i-a șoptit la ureche: „Dacă ești cuminte îți vei primi premiul!”.  Fuseseră nevoie însă de alte două săptămâni pentru ca ziua promisă să vină în sfârșit. Ziua de astăzi. Prea târziu!...

Palmele maseuzei i-au căutat mușchii încordați de pe spate, de pe brațe și de pe picioare. A gemut și s-a abandonat atingerilor pricepute închizând ochii și refuzându-și orice gând legat de Ana. Și orice sentiment. Încet-încet în jurul pelvisului i se s-au adunat fiori de plăcere pe măsură ce trupul său frământat a devenit un tot mai bun conductor de electricitate. Căldura și mirosul trupului de femeie erau o invitație pe care a acceptat-o în cele din urma întorcându-se pe spate și etalându-și erecția.

„Grig te rog să nu îmi faci una ca asta. Mă exasperezi! Unde ești?”. Nu mai era Piu, ci Grig. A primit mesajul în timp ce atenția masezei  se concentrase – poate un pic prea mecanic – asupra penisului său. Își luase telefonul cu el pe saltea și din curiozitate l-a deschis în momentul în care a auzit zbârnâitul specific. A îndemnat-o pe tânăra să își continue cu profesionalism activitatea erotică, iar el s-a ridicat pe coate privind alternativ ecranul telefonului și sânii bronzați artificial ce executau un dans al ploii deasupra sexului său. Orgasmul a fost scurt și lipsit de intensitate, mai mult a eliberare a energiilor negative pe care le acumulase în ultimele două luni. Sub efectul relaxării ce l-a cuprins în timp ce i se făcea toaleta și-a modificat intenția de a răspunde acid. S-a mulțumit cu un mesaj scurt: „Îmi pare rău! În curând ajung la tine!...”.  Acum putea să o viziteze pe Ana. Sentimentul palid de vinovăție – o înșelase totuși! – nu era o plată prea mare pentru liniștea sa.

În timp ce își îmbrăca din nou costumul cu mișcări leneșe, a sunat telefonul. A răspuns repede crezând că Ana, acum într-o altă stare de spirit, era cea care îl suna. Înainte de a-i striga numele a deslușit cu greu vocea unui bărbat la celălalt capăt al convorbirii. Spre neplăcuta lui surpriza era Artur… Ce s-a întâmplat?... Ți-am spus să fii atent și să nu te avânți dacă nu știi ce faci!… Cât?.. Ești nebun…  Imposibil!... Pot să te ajut doar cu bani!... Nu vin! Nu pot! … Nu te grăbi să te duci acasă!... Doamne!... Cu degetele mâinii stângi și-a frecat tâmplele și apoi ochii. Dintr-o dată i s-a părut foarte cald  în încăperea înaltă și nemobilată în care lumini roșii și albastre se plimbau haotic pe pereți.  

Cea mai verosimilă variantă a zile în care Ana urma să fie a lui era cu mult mai dramatică decât  varianta pe care o trăise atunci. În acea variantă s-ar fi prezentat la ora la care Ana îl invitase, ar fi făcut dragoste cu ea, iar Artur, prea rușinat de pierderea banilor – toate economiile familiei precum și sume împrumutate cu camătă – s-ar fi întors acasă mult mai devreme, fără să-și anunțe soția. Un om atât de molatec și de plângăcios ca Artur, pierzând dintr-o dată totul, ar fi fost imprevizibil și perfect capabil de hotărâri teribile. Ar fi înnebunit probabil, iar în nebunia lui fie s-ar fi sinucis, fie l-ar fi atacat pe amant, fie ar fi încercat să-și pedepsească nevasta. Chiar și scandalul, ținând seama de circumstanțe, ar fi avut urmări neplăcute.

A luat decizia cu rapiditatea unui fulger. Coborâse deja în stradă și își căuta mașina printre tufișurile, maldărele de moloz și gunoaiele răspândite de-a lungul trotuarului. Între capetele depărtate ale străzii doar câteva felinare funcționau, iar dinspre parc venea un val de întuneric sumbru și tăcut. Printr-o ciudată coincidență a încercat să-i transmită Anei hotărârea în același moment în care ea – îmbunată – își reînnoia invitația. „Grăbește-te, Piu!” - redevenise Piu! „Îmi fac griji pentru tine. Vreau să fiu a ta. Artur se poate întoarce în două-trei ore, dar nu-mi mai pasă de el. Te iubesc! O să-mi fim bine! Îți promit!”. Anunțul lui Grig, scris înainte să pornească mașina a fost în schimb laconic și tăios. „Ana, totul între noi este o greșeală! M-am gândit mai bine! Ar trebui să-ți aștepți soțul acasă și să îți faci griji pentru el, nu pentru mine. Mă duc și eu la jocul de pocher.  Îmi pare rău!”

Regretul nu fusese niciodată specialitatea lui Grig. Ruina vieții lui personale – în total dezacord cu reușita profesională – se datora tocmai faptului că nu putuse niciodată lua în calcul corect factorul uman. Îi erau cunoscute toate rolurile micilor tragedii domestice – fusese pe rând: amant respins, ascuns, învingător sau părăsit –, și totuși văzuse întotdeauna oamenii ca pe niște mici marionete ce puteau fi manipulate cu ușurință. Dar oamenii era făcuți din carne, se bucurau, sufereau și sfidau prin acțiunilor lor toate calculele lui Grig. De aceea era divorțat, de aceea purta în el un mic cimitir de relații efemere și de aceea începuse – iar apoi sfârșise! – relația cu Ana.

Și totuși o mai iubea!… „O iubești, pe naiba! La vârsta ta mai crezi în iubire!? Iubirea este un cuvânt feminin, dragă prietene”, îl certa Florin. ”Câtă vreme bărbații caută doar să își împrăștie gena în cât mai multe locuri, fără discernământ, femeile dau înainte de actul sexul  o probă pentru viitorul tată și cap de familie. Iubirea este un test și o capcană. Trebuie să o folosești – pentru că asta este convenția biologică și socială – nu să îi cazi în plasă sau, mai rău, să îi devii adept”. Nu cinismul lui Florin îl enerva cel mai tare, ci faptul că rațiunea sa nu găsea argumente pentru a-l combate.