PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Modernism şi ubicuitate poetică Text postat de Elena Stefan Motto Arta este metafizică şi nu se intră în acest domeniu cu bocancii fizici La 157 [1] de ani de la ruperea barierelor tradiţionaliste şi după emaniciparea poeziei, din secolul al XIX-lea, cu reverberaţiile pe care ea, poezia, le are în modernitatea actuală, este dificil de conceput negarea ei pe criterii inadecvate a acestui tip de creaţie. Recrudescenţa respingerii, acum, în secolul al XXI-lea a poeziei moderniste, cu „argumente” tradiţionaliste ne poate plasa, mutatis mutandis, în perioada industrializării când se încerca, şi uneori se reuşea, distrugerea maşinilor care înlocuiau munca manuală. Poemul Ubicuitate în si bemol** are toate ingredientele unui poem modernist. De la disonanţa textual-sugerativă în care eul liric se plasează între ireconciliabile contradictorialităţi şi până la intelectualizarea dezumanizată, aproape, toate compozitele moderniste se pot regăsi. Firesc, fără stridenţă, aproape natural. Şi, cu cât textul pare mai firesc intelectualizat cu atât, probabil, talentul sau efortul de creaţie vor fi fost mai mari. Iată, exemplificativ, disonanţa textuală în care artificialul mecanicist şi dictatorial plasează eul auctorial între două ipostaze ireconciliabile: „normarea fericirii” şi imposibilitatea trăirii sau perceperii acesteia: „nici nu o mai recunoşti” Prima este sugerată, denunţiativ, ca o culme a non-sentimentului, a alienării tehniciste a fiinţei umane, a înregimentării ei în cohorte de de serie mare, supuse normării şi standardizării. A doua, cu trimitere directă la eul, secătuit, destructurat, golit de sentimente şi care nu mai are disponibilitatea naturală, genetică de a înţelege şi de a se bucura de fericire. Ca dat uman esenţial. Pervertit sau anihilat de mecanismele sociale manipulatoare, nivelatoare şi destructurante. În stilistica modernistă şi postmodernistă, versul „s-a normat fericirea cotidiană” este unul metaforic, revelator. Care în cel mai acut spirit modernist devoalează „misterul” lumii actuale. Având conotaţia că, iată, s-a ajuns până acolo încât s-a normat fericirea. Adică, în subiacenţă, s-a normat totul şi s-a ajuns să se normeze până şi ce nu poate fi normat, standardizat. Respectiv fericirea cotidiană. Într-o ipotetică lume dezumanizată „normarea fericirii cotidiene” ar putea părea firească. Este aspectul pe care autoarea îl denuţă cu o anume detaşare. Uşor jucată dar grav şi dramatic expusă lectorului. Care este astfel prevenit, avizat. Pentru care se trage semnalul de alarmă. Prin urmare, şi această este o altă trăsătură a modernităţii poetice, autoarea pare depersonalizată. Ca şi cum ar accepta, robotic, această stare existenţială tehnicist-dezumanizantă de standardizare a vieţii şi sentimentelor. Alături de sentimente, de sentimental, tot metaforic-reveleator, ne este sugerat şi acţionalul fiinţei umane în contextul unei existenţe tot mai artificializate. Palmele tatuate, nu cu imagini, care ar putea conduce la sentimente ci cu „vectori” expresie tipic fizicistă, tehnicistă, mecanicistă. În care acţiunea şi acţionalul nu mai au şansa bucuriei câştigului. Ci, bănuiesc, tot stadardizat, acţionalul nu mai poate evolua decât până la „remiză” Adică o viaţă pacificată, nivelată egalizată. Şi iar intervine procedeul modernist al disonanţei. Contrapunctic „remizei” care, deşi, uneori, poate sugera şi încleşatre, chiar pe viaţă şi pe moarte, uzual, conduce la ideea de egalitate şi echilibru. Contrapunctic spuneam, intervine acţionalul cu motivaţii lăuntrice, ca un fel de răzvrătire împotriva stării de standardizare, este invocată magma zliei cu semnificaţia de trăire intensă, arzândă, incandescentă. Simbol al unei paradigme de activitate vie, tumultuoasă, copleşitoare. În care „tacul” sugerând o lume în interelaţii predictibile, asemenea traiectoriilor bilelor de biliard, reprezintă vectorul anentropic, adică elementul care poate face ordine într-un haos. Între aceste două ipostaze, de asemenea, ireconciliabile, „remiza” ca pacificare, latenţă, echilibru, chiar inactivitate şi „magma zilei” ca activitate incandescentă se situează, modernist, eul liric. Într-o astfel de cheie de lectură poate fi perceput întreg poemul. Tranzitivarea respectiv metamorfoza conţinuturilor sintagmatice, golirea cuvintelor de sensurile curente şi asignarea acestora a noi sensuri şi halouri de sensuri reprezintă, de asemenea, procedee moderniste supuse a ceea ce am putea denumi, în poezia modernă, drept fantezia dictatorială auctorială. Câteva exemple: „ubicuitate în si bemol” eul liric devenit, poetic, aproape zeitate. Bemolul pare a-l face, nu un zeu adevărat, ci unul cu un semiton mai jos adică aproape zeu, fericirea normată devenită, perceptibil, „feribot de lux” munca, acţionalul devenite „vectori”, lumea în marea ei fierbere-magma zilei, etc. Sigur, orice încercare de percepere a poemului altfel decât în logica poetică nu va conduce decât la paradox şi inadecvare. Poemul de mai sus este un poem modernist, intelectualiazt, cu o mulţime de sensuri încifrate şi profunde. Şi cu trimiteri către zone şi spaţii culturale. Unele directe, Cehov, Poe, preafericitul altele indirecte: „stentul din inimă”, „pianul [care] îţi numără nota de plată” „chelnerul deghizat”, „piesele negre”, etc. Un astfel de poem nu se lecturează cu mijloacele sonorităţilor din coada poemelor de tip tradiţionalist-canonic. Acestea îşi au spaţiul lor, existenţa lor, adepţii lor. Şi nu se exclud unele pe altele. Adică textele tradiţionale nu exclud textele moderniste sau invers. Este, în spaţiul literar, o benefică şi de neîngrădit complementaritate. De aceea se impune o necesară şi firească prudenţă în receptarea textelor literare şi în adecvarea mijloacelor şi criteriilor specifice fiecărui tip de text pentru înţelegere şi receptare. Altfel există riscul inadeccvării. Ca de exemplu să dansezi la un concert simfonic spre stupefacţia melomanilor avizaţi. *Ubicuitate în si bemol** s-a normat fericirea cotidiană nu este demo decât porţionat nici nu o mai recunoşti/feribot de lux/ cu unghiile înfipte în perimetrul arondat tatuează-ţi palmele cu vectori jucând partida până la remiză înfige tacul în magma zilei ca pe un stent în inima ce tremură la microscop roasă de lumină/şapte ani în tibet/ gustul fericirii sărat atrage pescăruşii lui cehov pianul îţi numără nota de plată/simfonic/ ai muri în si bemol/chelner deghizat în preafericit/ nu-ţi dau mat piesele mele sunt negre ca şi corbii lui allan poe desfă palmele descifrând direcţia vectorului proprietar de oglinzi paralele **Text postat de Angi Cristea [1] Publicarea primei ediţii din Les Fleurs du mal în iunie 1857 Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Radu, Notre respect😜   Postat de catre ecsintescu virtual la data de 2014-10-11 23:08:21               Maestrul, când, v-a lăudat Cu muza lui empirică Expert că e, ne-a demonstrat, Într-o copită… lirică!   Postat de catre Alex Popescu la data de 2014-10-11 23:00:13               "Autoarea textului,doamna Elena Stefan,reuseste sa demonstreze inca o data o abilitate critica deosebita,destructurand textul la toate nivelurile si decriptand sensurile poemului.Observa metasemantizarea textului,discursul liric fracturat,metanaratiunea ca marci ale liricii postmoderniste.Poezia traditionalista,cea care respecta anumite canoane,coexista impreuna cu lirica modernista,revelatoare de sensor poetice noi prin renuntarea la monologul liric subiectiv.Depersonalizarea,evidentiata de catre doamna Stefan,conduce spre o poezie polivalenta,intertextualizata,aliniata la tendintele poetice moderne.Felicitari autoarei articolui pentru foarte Buna stapanire a recuzitei teoretice si pentru acest articol care nu se refera la un anume text liric,cat,mai ales,la poezia acestui secol alienat tehnic,dar capabil de racordare la poetica moderna europeana. Postat de catre Angi Cristea la data de 2014-10-07 22:19:01" duduie Angi Cristea, în câteva cuvinte aţi reuşit să produceţi aprox. 10 perle de mare top, performanţă pe care doamna E.S. (al cărei nume nici nu îndrăznesc să-l pronunţ) o atinge abia după câteva pagini A4. sunteţi pe calea cea bună. stima.   Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2014-10-11 16:18:46               Autoarea textului,doamna Elena Stefan,reuseste sa demonstreze inca o data o abilitate critica deosebita,destructurand textul la toate nivelurile si decriptand sensurile poemului.Observa metasemantizarea textului,discursul liric fracturat,metanaratiunea ca marci ale liricii postmoderniste.Poezia traditionalista,cea care respecta anumite canoane,coexista impreuna cu lirica modernista,revelatoare de sensor poetice noi prin renuntarea la monologul liric subiectiv.Depersonalizarea,evidentiata de catre doamna Stefan,conduce spre o poezie polivalenta,intertextualizata,aliniata la tendintele poetice moderne.Felicitari autoarei articolui pentru foarte Buna stapanire a recuzitei teoretice si pentru acest articol care nu se refera la un anume text liric,cat,mai ales,la poezia acestui secol alienat tehnic,dar capabil de racordare la poetica moderna europeana.   Postat de catre za Car la data de 2014-10-07 22:19:01               ha, ha, ha! Excelent nene Nae! Ipeiangescule. De unde nu e nici Dumnezeu nu cere! Aveam nevoie de un exemplu despre cum nu se citeşte un text şi cum se poate "dovedi" acreala strugurilor la care nu ajungi. Nene, Pe.uţă să ne trăieşti. Eşti liber să zburzi pe pajiştea albastră cât vrei şi unde vrei. Doar să respecţi regulamentu. În rest ai cel mai mare humor involuntar de pe site. Brava nene! Mai rar aşa cititor!   Postat de catre Elena Stefan la data de 2014-10-07 21:11:09               Motto: “Arta este metafizică şi nu se intră în acest domeniu cu bocancii fizici” (kukoana cu bukoavna) Păi bre, dacă e “metafizică” hartoşenia pentru care faci matale teoria chibritului cu doo scăpărători, atunci hrăneşte-te cu metafizica aia, costumează-te cu ea şi adăposteşte-te sub taraba ei celestă. Dă-i dreacu dă cizmari, că e inferiori rău: nu ştie decît să pingelească. Pă cînd aldă neamu select, a lu matale, umblă cu picerili goale, fără cipici, pîn norişorii serafici ai transcendenţei! Uăi, că gîdilicios şi elevat mai trebuie să fie! //La 157 [1] de ani de la ruperea barierelor tradiţionaliste şi după emaniciparea poeziei, din secolul al XIX-lea, cu reverberaţiile pe care ea, poezia, le are în modernitatea actuală, este dificil de conceput negarea ei pe criterii inadecvate a acestui tip de creaţie.// (kukoana cu bukoavna) Mă tot întreb care să fie „reverberaţiili” alea?! Poate reverbAberaţiile angeloide ale hypermodernistei antice, Cristea (amintirile nominative ale ciorăpistei fac furori, încă, în sufletul dilatat de lirism al criticistei!) „Recrudescenţa respingerii, acum, în secolul al XXI-lea a poeziei moderniste, cu „argumente” tradiţionaliste ne poate plasa, mutatis mutandis, în perioada industrializării când se încerca, şi uneori se reuşea, distrugerea maşinilor care înlocuiau munca manuală.” Aci tre să recunosc că asociaţia cristeliană dintre poezie şi maşinism m-a dat gata! Păi, logica formală ar fi asta: dacă, pe vremuri, munca era lucru manual, cam tot lucru manual era şi poezica. E, acuşa, omu se cam plictisise să-şi tot vîre laba-n ghips, dupe fiecare inspiraţiune lirică, ceva mai zbătăioasă. Aşa că a trecut la maşinismul de scris: ţaca-ţaca, gata placa! Modernism sadea, ce mai! Că d-aia şi zice criticista helena: „mutatis mutandis” (care ar cam fi un fel de răsucire a hartei ăleia, făcută supt cerceaf), adecă, iaca, translată epoca „rupătorilor dă bariere”, în plină epocă evropeistă, taman pă pogonaşul anternautic al coanei helena hermenika! „Poemul Ubicuitate în si bemol** are toate ingredientele unui poem modernist. De la disonanţa textual-sugerativă în care eul liric se plasează între ireconciliabile contradictorialităţi şi până la intelectualizarea dezumanizată, aproape, toate compozitele moderniste se pot regăsi. Firesc, fără stridenţă, aproape natural. Şi, cu cât textul pare mai firesc intelectualizat cu atât, probabil, talentul sau efortul de creaţie vor fi fost mai mari.” Să facem un inventar al „ingredientelor”, ”ubicue şi „si-bemol-bolînde”, moderniste, aruncate în oala poeziei fulminante, dă dîn secolu prezent: - o varză „textual-sugerativă” în care se afundă „eul liric”; - o conopidă „ireconcilabil-contradictorială”; - un morcov „intelectual dezumanizat”; - o gulie „compozit modernistă”; Se amestecă, pînă la zăpăceală absolută, dar fără „stridenţă”, „aproape natural”. Dupe care, foncţie de „talentul sau efortul de creaţie” al amestecătorului, sălăţica lirică poate fi servită la feţele spălate! „Iată, exemplificativ, disonanţa textuală în care artificialul mecanicist şi dictatorial plasează eul auctorial între două ipostaze ireconciliabile: „normarea fericirii” şi imposibilitatea trăirii sau perceperii acesteia: „nici nu o mai recunoşti” Prima este sugerată, denunţiativ, ca o culme a non-sentimentului, a alienării tehniciste a fiinţei umane, a înregimentării ei în cohorte de de serie mare, supuse normării şi standardizării. A doua, cu trimitere directă la eul, secătuit, destructurat, golit de sentimente şi care nu mai are disponibilitatea naturală, genetică de a înţelege şi de a se bucura de fericire. Ca dat uman esenţial.” Aho, aho, copii şi fraţi, staţi o ţîr, nu disperaţi, că traducem acuşica tărăşenia castronomică a lu tante: deci „disonanţa textuală” (a cui? a angelinei?), în care se balbotează „artificialul mecanicist şi dictatorial”, îl ia pă „eu-u auctorial” dă chică şî-l aruncă, vai dă mama lui, între doo „ipostaze ireconciliabile”, dîn groapa cu lei! Dă doi lei. Adecă, băi, ori eşti, ori nu eşti „fericit”! Din această dilemă nu putem ieşi! Vorba bulgarului : „cînd e – e, cînd nu e – nu e! Păi? Va zică, dacă privim „sugerativ-denunţiativ”, aşa, ca o „culme” a culmilor sîmţirii celei siderate, dară negative, cînd „alienarea tehnicistă”, mă-nţelegi, a bietului om, bătut dă soartă şi îmbrăcat în haina cazonă a „cohortelor” de...de – silenţium şi-atenţiune! – „serie mare”, care, sfinte atanase!... e supusă (au violată?) „standardizării”, care „disponibilitatea naturală, genetică”, care ca „dat uman esenţial”, care... foaie verde laba gîştii, unde pui nu mai găseşti! Si dă-i, si dă-i, neicusorule, cu „destructurante”, cu „stilistici moderniste şi post”, cu „conotaţii” şi „subiacenţe”, cu „stare existenţială tehnicist-dezumanizantă”, cu bla-bla-bla-uri „metaforic-reveleatoare”, cu „Tranzitivarea respectiv metamorfoza conţinuturilor sintagmatice”, ei bine, „fantezia dictatorială auctorială” a hermenicii atinge limitele absurdului expresiv, a stridenţei lustruite, a gălăgiei sclifosite, cu aere de doct la cub! „Un astfel de poem nu se lecturează cu mijloacele sonorităţilor din coada poemelor de tip tradiţionalist-canonic.„ Mai mult ca sigur! Acest poem se lecturează cu dicţionarul de cuvinte în limba spargă, limbă în care doamna criticistă se mişcă precum peştele în apă! Şi tot ca peştele, care dă impresia că vorbeşte, în timp ce-şi mişcă branhiile, dă şi doamna impresia că analizează profund, în timp ce joacă ţurca cu limba română! „Într-o astfel de cheie de lectură poate fi perceput întreg poemul.” Cred că „cheia” asta nu percepe nimeric, ci încuie minţile bieţilor poeţi care cad pradă morşitii de măcinat vorbe fără cap şi coadă ale kriticistei! Sigur, turmentaţi de logoreea pseudo-intertextualistă a stimabilei hermeneuke, îngaimă cîteva vorbe de mulţumire şi se duc să se culce. Cînd visează rufe-ntinse şi ogar cenuşii! Vai lor! Ar trebui să strîngem neşte bănuţi, să-i trimtem la sanatoriu, să se recupereze din transa poetică în care au căzut, ca şoarcele în cursă! Başca, dintre fălcile hermeneutice ale dixtinsei!   Postat de catre ioan peia la data de 2014-10-07 20:23:35	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE