PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Poezie şi cunoaştere Text postat de Elena Stefan Exerciţiu de lectură Dacă admitem afirmaţia lui Blaise Pascal că „raţiunea noastră este întotdeauna înşelată de inconstanţa aparenţelor”, rezultă, fatalmente, imposibilitatea existenţei vreunei cunoaşteri perfecte, ultime, indubitabile. Indiferent de metodele şi instrumentele de observare, investigare şi analizare, şirul fenomenelor de cunoaştere a existării denotă o inaccesibilitate, ceva de „dincolo” depăşind posibilitatea de percepţie, în sens larg, a intelectului şi, aceasta, chiar dacă renunţând la gândirea de tip bipolar, ne-am putea servi de una n-polară sau infinit polară. Tot ceeace am spus până acum şi încă ceeace s-ar mai putea spune în această privinţă este sintetizat de N. Prelipceanu* în versul „Ar mai exista o părere, o altă părere!” vers care postulează ontologia „eului” cu subiectivismul său imanent (câţi filosofi, atâtea păreri!). Şi, poate că tocmai în această infinită diversitate constă frumuseţea existării sau ceea ce noi percepem sub această denumire. Analitic, am putea împărţi poemul în trei părţi. Una, în care „se studiază” corpul şi gândul pornindu-se de la premisa conţinerii gândului (idee, spirit) de către corp, să-i zicem direcţia A de cunoaştere. A doua, care s-ar putea numi non A, în care gândul conţine trupul (corpul) şi a treia parte, B, decelabilă, textual, în versurile: „Dacă gândul e trupul mai mic dinăuntru/ dacă e adevărată această poveste/ ne putem întreba în continuare/ în el cine este/” şi, odată pusă această întrebare, se sugerează generativ („în continuare” zice poetul) infinitatea întrebărilor de tipul „în el cine este” întrebări pentru fiecare „el” conţinut în precedentul. Versul „Ar mai exista o părere, o altă părere” cu statut de postulat ontologic, validează şi cealaltă direcţie de cunoaştere pe care am numit-o non A, în care întrebările de tipul „în el cine este” devin, de asemenea, legitime. Această a treia parte ar putea constitui metoda, discursul, într-un sens mai larg, filosofia de percepere şi interpretare a fiecărei stări de existare din cele, cel puţin două, direcţii de cunoaştere, propuse de poet. Versul „Ar mai exista o părere, o altă părere” poate presupune, de asemenea, în continuare, că şirul de păreri rămâne deschis. Intrăm astfel într-un domeniu polivalent de cunoaştere în acest fel fiind transpusă în poem ideea de infinită diversitate de care vorbeam mai sus. Şi am putea afirma că întreaga construcţie a poemului se subordonează acestei idei, idee centrală, cu valoare de simbol, dacă, parafrazându-l pe poet, n-ar mai exista o părere, o altă părere (să observăm că textul s-a insinuat deja în structura noastră de gândire!) şi anume, că această a treia parte reprezintă atât textul cât şi, cognitiv, un efect de serendipitate, poemul fiind, de fapt, centrat pe sondarea fiinţei umane şi a raportului celor doi constituienţi ai acesteia, corp (trup) şi gând sau gând şi corp (trup) precum şi a raprtului acestora cu mediul. În timp ce „corpul se mişcă evoluează ciudat şi discontinuu” expresie a acţionalului conştient sau inconştient, liber sau dirijat (manipulat) „gândul în el parcă doarme” dar, expresie a conştiinţei (individuale? colective? universale? eterne?) „judecă rece şi dezaprobă/ mâna care se ridică/”, deci, acţionalul, lăsând să se subînţeleagă consecinţele malefice ale acţionalului. (dezaprobă) Îndoiala asupra raportului dintre starea de fapt a corpului şi gândului şi starea percepută de poet, în planul cunoaşterii, prezentată ca alternativă, însă nu adversativ, pluteşte asupra întregului şi pune în discuţie aspectul gnoseologic al existenţei, nu însă şi pe cel etic. Dacă, în ceeace priveşte cunoaşterea (existenţa a cel puţin două păreri, în aceeaşi problemă, poate presupune imperfecţiunea, de fapt, a fiecăreia dintre ele) se face trimitere la îndoială, în ceeace priveşte eticul care se degajă din poem, problema se pune tranşant: trupul mai mic pe care îl numim, cu indulgenţă, „gândul” „JUDECĂ ŞI DEZAPROBĂ” (fără dubii, fără alternativă, fără şansă!) mâna care se ridică/” Evident, considerentele de mai sus rămân valabile în oricare dintre cele două modele de cunoaştere (gând conţinut în corp, corp conţinut în gând) prezentate, gândul având, în fiecare, un rol etic (judecă şi dezaprobă) în timp ce corpului îi revine un rol acţional („se mişcă, evoluează ciudat, discontinuu”, „…mereu în mişcare”) În întregul său, pemul se înscrie pe linia unui foarte realizat poem filosofic. *Nicolae Prelipceanu, Telescopie, Vatra nr 8/1989. PS. 1. Cam atât şi cam aşa se putea spune despre acet poem cu tentă încifrat subversivă 2. Dacă are cineva poemul lui Prelipceanu i-aş mulţumi dacă l-ar posta, Volumul meu este rătăcit undeva prin bibliotecă şi nu am reuşit să dau de el. Ori poate cineva care are colecţia Vatra. Sau cineva care ajunge la vreo bibliotecă îl poate găsi acolo. Eu nu întrevăd în perioada următoare să ajung la vreo bibliotecă. Dar mai ştii? Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE